Urşii de la Zărneşti – morala unui strop de libertate în plus

panoul aflat la intrarea pe drumul forestier spre rezervaţie dinspre drumul DN 73A, Zărneşti-Râşnov

Legături de referinţă:

Rezervaţia de Urşi „LiBEARty”
(cum puteţi ajunge, despre, program vizitare)

Asociaţia Milioane de Prieteni
(informaţii legate de înfiinţare, urşi, etc.)

„Aceasta nu este o grădină zoologică” şi acesta e mesajul cu care eşti întâmpinat la Rezervaţia de urşi de lângă Zărneşti. Nu te duci să te amuzi, să faci zgomot, să le arunci mâncare, să-ţi distrezi copiii. Şi dintr-o dată realizezi că ZOO e un loc trist şi incredibil de sadic unde noi oamenii ne distrăm pe seama unor fiinţe închise, chiar şi aşa necuvântătoare cum sunt.

Am trecut pragul rezervaţiei în 7 octombrie 2012, la scurt timp după ce rezervaţia s-a deschis pentru vizitare, iar biletul a costat 25 lei. Drumul de pământ de la DN până la poarta rezervaţiei are o lungime de 1-2 kilometri şi este destul de accidentat. Să nu uitaţi că nu e ZOO, să citiţi regulamentul de vizitare de la intrare şi să vă pregătiţi pentru o lecţie de viaţă şi o întâlnire sensibilă.

Animalele sunt ori crescute pentru a fi mâncate, pentru a folosi muncilor, ori vânate, ori îngrădite pentru amuzament. Tot mai puţine sunt lăsate în libertate, tot mai puţine sunt respectate. Diferenţa se face acolo unde te opreşti din întins coarda în „jocul cu natura”.  Există nişte limite şi una dintre ele e RISIPA. Noi oamenii risipim incredibil de mult şi de multe. Hrănitul e parte din natură, amuzamentul însă…

cu o floare nu se face primăvară, dar şi primăvara începe de undeva (în prezent sunt peste 60 de urşi bruni adunaţi din România, dar mai nou şi de peste graniţe şi unul negru, o ursoaică bătrână, adusă de undeva din Asia)

La Libearty sunt urşi care au trăit până acum în captivitate, în cuşti mici şi murdare, unde reacţiile lor la zgândărirea vreunui băţ printre gratii erau vânate cu orice preţ de fotografi, de părinţi pentru copii lor, de cam toată lumea care a fost vreodată la zoo. Mai crud e că sunt câţiva urşi cu poveşti înfiorătoare în spate: orbiţi pentru a se face poză cu ei, ţinuţi la restaurante pentru a atrage clienţii… Unii urşi, merg în cercul imaginar al cuştii chiar şi după ce au fost aduşi în ţarcul imens.

Nu pot înţelege libertatea şi nu se pot mişca în ea.

aici fiecare urs are un nume şi o zi de sărbătorit: data când a fost adus; trăiesc mai mulţi într-un ţarc, iar ţarcurile comunică prin tunele pentru a fi înlesnită mutarea lor dintr-o parte în alta. La sosire urşii intră în carantină, sunt vaccinaţi sau trataţi dacă e cazul.

unii dintre urşi sunt bătrâni şi bolnavi, alţii sunt tineri şi în putere. În ţarcuri au iazuri amenajate, iar gardurile electrificate ce-i înconjoară au o fundaţie serioasă pentru că ursul nu se leneveşte când vine vorba de săpat (are şi cu ce). Chiar şi copacii de lângă gard au protecţii electrificate pentru ca cei mai agili să nu evadeze. E prea târziu pentru ei pentru a se adapta la sălbăticie...

Şi toate astea nu se întâmplă doar urşilor, ci şi animalelor folosite la circ sau în unele gospodării de oameni inumani, abandonate pe stradă etc. Cruzimea omului e nenaturală însă, de exemplu mai degrabă omori un maidanez decât să-l hrăneşti când ai ceva resturi prin casă şi să te crezi bunul samaritean că l-ai „salvat”. A salva înseamnă a salva în fiecare zi, nu doar când ai chef.  Să lungeşti cu bună ştiinţă suferinţa e un act de cruzime gratuită.

Urşii din rezervaţie nu sunt liberi, au doar un strop de libertate în plus. Pentru unii dintre ei e mult şi stropul ăsta. Pentru foarte mulţi oameni un acelaşi strop de libertate ar conta enorm. Şi noi suntem închişi la rândul nostru în tot felul de cuşti şi suntem expuşi cruzimii altor oameni, poate ceva mai voalată şi subtilă. Doar imaginaţi-vă ce se întâmplă în ţările sărace, în multe spitale româneşti sau cu mulţi bătrâni abandonaţi de familie… Omul e un animal crud, cel mai cel, poate şi pentru că inteligenţa superioară îi dă dreptul să lupte pentru putere şi spre deosebire de animale, să nu se poată opri din a vrea mai mult.

a fost cândva "vedetă" de circ, dar a refuzat să mai "joace" şi circul l-a abandonat. Acum se "pensionează" şi nimeni nu-i cere să facă măscării pentru un cub de zahăr

informaţii despre amenajarea rezervaţiei. S-a muncit enorm pentru garduri, dependinţe, drumuri, tunele şi altele, însă pădurea s-a păstrat pe cât posibil intactă şi în doar câţiva ani peisajul şi-a revenit la naturaleţe. Doar urşii escavează intens ascultând de cine ştie ce impuls primar pe care l-au dobândit în evoluţia lor de până la întâlnirea cu omul

p.s. legat de urşii din libertate şi toate discuţiile recente, ar trebui să nu uităm că pădurile şi munţii sunt ale lor dinainte de a fi ale noastre, iar dacă omul vrea să vâneze atunci să se aştepte să fie la rândul său, vânat. Legile pure ale naturii sunt dure, dar asigură, asigurau echilibrul.

se plimbă, aleargă, lenesc la umbră, scormonesc pământul, se împrietenesc cu alţi urşi şi uneori vin la gard probabil din obişnuinţa cu oamenii... Cei mai mulţi însă, stau ascunşi printre tufişuri în spaţiul protector al pădurii care le-a devenit, printr-un miracol, casă