Suicidul, din păcate, subiect tabu

Romania-04w.jpg

Scriu aceste rânduri în memoria învățătoarei mele, una dintre cele trei avute la școala primară de la țară.
Scriu aceste rânduri pentru că la moartea timpurie a cuiva din sat se umple facebook-ul de regrete, dar de data aceasta a fost liniște. O liniște menită să acopere, să treacă cu vederea, o liniște care ascunde freamăt solitar în mințile consătenilor, căci fiecare pentru el judecă și analizează, iar asta nu e bine. Nu când e vorba de sinucidere.

Dincolo de timpul împărtășit în clasele întâi și a treia, tovarășa mi-a fost dragă pentru că era interesată de ce mai fac, cum mai merge școala, era bucuroasă că am reușit să învăț bine când am plecat la oraș, că am reușit la facultate. Bucuria de pe chipul dumneaei era sinceră, familială.

Scriu aceste rânduri și pentru că în satul natal s-au sinucis mulți oameni în ultimii ani.
N-am studii de specialitate și nici nu trebuie să ai ca să-ți dai seama că sinuciderea se ia, că este un act care influențează enorm viața celor din jur. Iar ei se fac că trec mai departe și, pentru că nu înțeleg, îngroapă în „Dumnezeu să ierte” și cauzele, nu numai amintirea omului ce-a fost. Și dacă omul din groapă nu se mai întoarce, mintea reciclează tot ce asimilează, iar purtătorul, ajuns la grea încercare sau pur și simplu dezamăgit de viață, își poate aduce aminte de „soluție” și-și poate spune: „bine-a făcut cutare, a scăpat de necazuri…”

Nu pot să nu fac o paralelă între acum trei ani și evenimentul de-acum. Când soțul doamnei învățătoare a murit într-un accident de mașină acum trei ani, s-a scris mult (ziare, facebook) și s-a vorbit ca de-o tragedie. Un accident de mașină e o tragedie, dar oamenii tot nu vorbesc prea mult despre cauze: vor să le știe, curiozitatea e mare, dar nu învață mai nimic din asta, altfel n-ar mai fi accidente care să implice viteza, alcoolul, oboseala, defecțiuni etc.

Și sinuciderea e o tragedie, dar una pe care o oamenii nu o tratează la fel, ci o rezumă la „păcat”, la neînțelegere, lașitate, un act egoist, necreștin etc. Și aici e important să menționez practica ortodoxă care îl sancționează post-mortem pe cel care și-a luat viața, printr-un ritual minimal. Explicațiile există, sunt bune pentru cei care mai au credință, dar cum ele nu scad numărul celor care se sinucid, înclin să cred că nu mai au nici un efect în societatea contemporană. Ar fi multe de făcut, iar la țară preotul încă are autoritatea și vizibilitatea necesare pentru a aborda subiectul, pragmatic și dureros, dar sănătos.

Pentru fiecare caz în parte urmașii ar trebui să cugete individual, dar să dezbată la comun. Izolarea întâmplării se face doar la suprafață, în subconștient rămâne însă totul, ca un vulcan în stare latentă. Sufletele în formare – copiii și adolescenții absorb, sufletele ce empatizează suferă dezechilibre, familia îndură nu doar pierderea, ci și neînțelegerea, vina etc. Prin urmare, nici nu mă miră că în comunitățile mici suicidul se repetă periodic, oficial cu toții îl dezaprobă, însă în particular el este aprobat pentru că oamenii se cunosc reciproc, își știu problemele și neliniștile, fac analogii nemărturisite.

Există boli neînțelese, depresia e cea mai comună dintre ele, iar oamenii atinși nu sunt neapărat cei mai slabi, mai sensibili cum poate greșit se crede. Bărbați, femei, oamenii cu familii împlinite, cu greutăți obișnuite de zi cu zi, oameni cărora le e și mai greu să accepte existența bolii.
Există oameni cu orgolii prea mari pentru a accepta mersul lucrurilor, cei care vor să le arate celorlalți că pot avea câștig de cauză printr-o ultimă și necombătută replică.
Și există oameni care într-un moment de disperare, de orbire a rațiunii, se sinucid doar pentru că suicidul… există.
(În cazul bolilor în faze terminale și cu dureri insuportabile e o tendință modernă de a săvârși, la cerere, scutirea chinului).

La extrema cealaltă sunt oamenii care trec prin evenimente greu digerabile și care totuși își păstrează direcția, scopul, seninătatea când par să fi pierdut totul. Nici despre ei nu se vorbește prea mult ca nici despre cei care renunță la luptă. Extremele sunt la fel de neînțelese, chiar dacă supraviețuitorii sunt adevărate modele.

În mod tacit suicidul este „înțeles” mult mai mult și mai des decât se crede, tocmai de aceea este un subiect tabu: nu vorbești cu lejeritate despre ceva care te implică și care e condamnat de societate. Iar o mărturisire a intențiilor contracarată la timp nu poate salva doar o viață, ci ar întrerupe un cerc vicios, epidemic.

Am scris aceste rânduri în memoria învățătoarei mele, am învățat să scriu cu dumneaei.
Nu-i știu motivele și nu e rostul meu să le știu. Tot ce pot să fac e să deschid subiectul și poate mințile celor care au fost și sunt influențați. Să vorbească despre, să consume lava mocnită, să se găsească pe sine și nu să se recunoască în faptele și gândurile altcuiva. O parte dintre cei care ajung într-un astfel de punct pot fi întorși din drum, căci sunt doar influențați. Despre restul, natura umană e prea profundă pentru a tranșa prin vecini mersul sorții. Să ceri ajutorul unui specialist e un act la fel de curajos ca premeditarea plecatului din lume.

21 Comentarii

  • Boala? Oare? Sau doar un alt mod de a vedea lumea, mai dur, mai negru dar poate mai aproape de realitate. E greu daca nu imposibil sa definesti normalitatea, si poate o trasatura unica a conditiei umane e ca suntem singura veitate care poate alege sa-si intrerupa in mod voit existenta.

    Iar taboo-ul vine in parte si din religie. Dupa ce 2000 de ani nu ai vorbit nu poti sa pui brusc lucrurile pe masa.

    • Da, Radu, din depresie se moare, iar cu depresia nu te naști, ci o dobândești și o întreții. Uneori are un stimul (un eveniment nefast, un eșec etc.), alteori pur și simplu se instalează ca o labilitate a mentalului.

      Legat de religie, da, a avut un rol pozitiv în combaterea sinuciderii, însă era o educație prin frică: frica de iad, de pedeapsă pe lumea cealaltă, lipsa ritualului de înmormântare, îngroparea la marginea cimitirului (excluziunea adică). La țară e greu de spus cât de credincioși au fost / sunt oamenii, mulți se duc la biserică din obișnuința ritualului, pentru că altfel ar comenta vecinii, fiind comunitatea mică se știe imediat ce hram poartă fiecare și cât de abitir poți înjura de dumnezei imediat ce-ai ieșit pe poarta bisericii.
      Cred că disperarea asta „pusă în practică” se mai întâmplă și pentru că oamenii o duc mai bine și nu mai sunt atât de ocupați și de prinși cu treabă, iar mintea are timp să coacă și altfel de scenarii decât suraviețuirea de dimineața până seara. Prețul modernității și bolile moderne.

      • Din depresie se moare la fel ca si de batranete. Cu nici una nu te nasti si nici una nu e boala. La fel cum nu poti argumenta ca a fi e mai bine sau mai rau decat a nu fi.

      • Moartea de bătrânețe nu e sinucidere. Depresia pe termen lung (să ne înțelegem, nu tristețea de moment sau o supărare mai puternică) este o boală, se tratează cu medicamente și terapie psihologică și pe lângă efectele neuro-vegetative, apar în timp și cele fizice (oboseala se cronicizează, de exemplu).

        A fi și a nu fi: uite, eu de pildă sunt de acord ca un bolnav nevindecabil, cu dureri pe care morfina nu le mai poate alina, să recurgă la o injecție care să-i aducă somnul de veci.
        Și nu sunt de acord ca o adolescentă să ia un pumn de pastile ca să-și sperie părinții sau iubitul ce-a părăsit-o că așa a auzit ea că s-a întâmplat cu alt sinucigaș.
        Pentru că în al doilea caz, o discuție ar rezolva criza impulsivă.

  • Sunt de acord cu tot ce ai scris: suicidul e un subiect tabu care se ia (afirm asta pentru ca un prieten s-a sinucis la cativa ani diferenta dupa fratele sau – complet sanatosi si fizic si mental – cel putin d.p.d.v. mental asa parea). Ar putea sa se schimbe ceva, daca lumea ar fi mai “open-mind”, daca am merge la psiholog atunci cand simtim ca viata ne scapa de sub control! Ar putea sa se schimbe ceva daca am discuta mai des chiar si acest gen de subiecte!

    • Au fost câteva episoade în care s-a vorbit mult pe la televizor, acelea cu „vedete” implicate, dar și atunci accentul cade pe conjunctură, pe cine-i totuși vinovat etc. Omul de rând se uită ca la circ, ca la bârfă, nicidecum nu ia în serios pentru că e vorba de persoane publice și ce li se întâmplă lor nu are cum să i se întâmple lui sau în jurul lui.
      Apoi, se mai discută pe forumuri sau pe bloguri specifice (asta mai mult o presupun pe baza faptului că există un colțișor pe net pentru orice îți trece prin cap) însă și netul ăsta e greu de folosit cum trebuie. Cei mai mulți oameni nu se informează folosind internetul, ci doar divertisment.

      Ce s-ar putea face? Păi în primul rând ar trebui să se vorbească la școală și la biserică (că tot avem 18.000+ și nu e localitate fără una, fără școli mai sunt…), dar nu amenințând cu lumea de dincolo, ci explicând de ce suicidul nu e o soluție. În mintea oamenilor vulnerabili rămâne o sămânță care trebuie distrusă înainte de a prinde rădăcini. Dar pentru asta trebuie educație și preocupare și nu întors capul în altă parte…

  • Suicidul este condamnat, insa nu trebuie sa dam vina neaparat pe religie. Asa cum se stie, religia a preluat multe lucruri general valabile si care au scopul crearii unei societati bazate pe o morala sanatoasa. Ca apoi s-a tot deviat, asta e alta poveste…
    Revenind, asa cum a observat si Claudia, el poate fi molipsitor si, daca nu este infierat cu tarie, poate servi drept model si altora de a incheia socotelile foarte usor atunci cand lucrurile nu ies asa cum vrem. Dar teama ca nu vor gasi mantuirea, ca nu vor fi respectati dupa moarte, ii mai opreste pe unii de la acest gest.
    Eu cred ca este doar tulburare psihica si inca una profunda, inradacinata in timp in constiinta individului. Nu prea are legatura cu greutatile cu care se confrunta, ci cu modul in care este capabil sa infrunte realitatea.
    In ceea ce priveste dobandirea sau mostenirea depresiei, probabil ca este si dobandita, dar va asigur ca se si mosteneste. Ca sa nu fac referire la cazuri cunoscute, voi face trimitere la experienta extraordinar de relevanta a lui Andrew Solomon relatata in cartea “Demonul amiezii sau o anatomie a depresiei”.

  • Cred ca totul vine de la lipsa de comunicare si de interactiune intre oameni. Traim toti pe fuga, parintii, copiii nu mai au timp de discutii, de vizite, de socializare. Imi aduc aminte ca, mica fiind, ma duceam cu mama in vizita la rude sau asistam la vizitele rudelor la noi. Se discuta cate in luna si stele, ca deh, nimeni nu se grabea, doar traiam la tara unde timpul sta pe loc. A nu se intelege ca oamenii nu munceau si atunci, dar altele erau vremurile. Era un fel de consultatie la psiholog, iar oamenii se descarcau in felul asta.

    • Într-adevăr Cristina, pe la țară oamenii se întâlneau serile sau în zilele de sărbătoare (mai ales iarna) și vorbeau cu orele. Noi copiii eram mai mereu alungați din „vorba lor”, dar dacă stăteai cuminte puteai fi trecut cu vederea 😀

  • Frumos si impresionant ai mai scris,mai ales ca invatatoarea te-a invatat sa scrii,asta fiind un lucru capital.Insa ignoranta romanilor e sport aproape national.Mergem la “beseareca”,ne rugam la moaste,cadem in genunchi,ne vaicarim in fata vreunui sfant,dar cand e vorba ce are Popescu,Ionescu,nu ne intereseaza,e prea complicat pentru noi.Asta cred ca ne este natia.Deocamdata.

  • Ce lasa doamna in urma? Avea urmasi, copii, nepoti de care sa aiba grija, sau care sa-i bucure batranetile? Daca esti singur, n-ai orizonturi si ti-ai pierdut perechea (uneori si directia) moartea poate sa sune atractiv, ca o izbavire. Sau cand suferi de o boala grava, te poti gandi ca la ce bun sa-i mai chinui si pe altii? Chestiile astea fac parte din suisurile si coborasurile vietii, dar pana la urma si vorba aia-i buna: cum iti asterni, asa dormi.

  • Am fost salvat de la moarte de fratele meu, care si-a luat viata.
    Am gasit mai multe motive, desi doar unul singur e suficient, ce au puterea sa aduca pe cineva in pragul sinuciderii: rusinea, razbunarea, frica, lasitatea, remuscarea. Cand frica de viata o intrece pe cea de moarte, cand ura fata de sine e mai mare decat dragostea… cand discernamantul e amortit sub influenta cuvintelor seci ale aproapelui, ametit de falsa imagine afisata de majoritatea oamenilor (“ce am nevoie” este inlocuit cu “ce cred ca am nevoie”). Gandul sinuciderii este o consecinta, iar libertatea alegerilor ne garanteaza posibilitatea de a cadea. Nimeni nu e scutit, e un fapt ca nici familia, nici educatia, nici credinta sau necredinta, nici banii ori lipsa lor, nu schimba adevarul ca suntem din acelasi material.
    Am gasit si motive pentru a trai, cateva contraatacuri asupra gandurilor negre.
    Solutia este iertarea, iertarea deplina, nu insa fara confruntarea problemelor. Iertarea sincera a celui care ti-a gresit, dar si cea mai greu de obtinut, iertarea personala. O iertare ce nu poate veni decat dintr-o dragoste autentica, iertarea implica asumarea, impartasirea pagubelor.
    Adevarul gol golut, nu cuvinte goale, nu musamalizare, adevarul care ne schimba. Adevarul ca viata are un scop, adevarul ca moartea are un scop, adevarul ca fericirea are un scop, adevarul ca problemele au un scop, adevarul ca fiecare dintre noi conteaza, adevarul ca niciunul dintre noi nu conteaza mai mult decat altul…
    Impacarea cu trecutul si viitorul pentru linistea prezentului.

    • M-a emoționat comentariul tău Lucian, ce ai scris tu răspunde multor întrebări căci vine din experiență și înțelegere. Consideram adevărul ca pe singura unealtă, dar nu mă gândisem la iertare. Iar noi oamenii ne iertăm atât de greu pe sine…

      • Mi-a fost mai usor din fata monitorului, zilele trecute am fost intrebat de un fost vecin, ce mai face fratele meu, evident ca nu stia ce se intamplase. Am constatat ca-mi este foarte greu sa discut pe subiect chiar si dupa mai multi ani. Mirarea si dezaprobarea sunt primele reactii, apoi tacere… schimbarea subiectului, vorbirea de bine despre cel ce nu mai este, sunt adresate intrebari acuzatoare familiei, dar mai grea decat toate, e vina interioara. Le mai ramane unora sa se agate de ritualul religios, peste sapte ani facem slujba etc. Personal cred in viata dupa moarte dar nu cred in “mituirea” lui Dumnezeu cu pomeni.
        Sinuciderea este un subiect tabu pentru ca ne pune in fata unei situatii greu de inteles. Suntem capabili de cele mai frumoase lucruri si in acelasi timp de cele mai groaznice. Nu ne ramane decat sa facem alegerile corecte.

  • Suicidul este. Pur și simplu ESTE. Orice definiție îi dai, rămâne la fel de relativ ca orice altă valoare născocită de mintea umană. Că este ”un păcat” sau nu este o definiție născocită, așa cum este și termenul de ”păcat”. Pre-suicidul este o stare de fapt. Suicidul presupune mai mult curaj decât se poate bănui și mulți nu apelează la el pentru că nu pot duce actul la capăt. Mulți trăiesc în continuare, pentru că li se pare mai ușor să se târască așa, prin viață, decât să ”taie firul”. E ușor să spui că te omori. Cu cât te apropii mai mult de moment, cu atât te ia cu tremurat, cu dubii, cu senzații de rău. Uneori te epuizează intensitatea gândului că gata, am găsit soluția, mă omor. Și adormi. Și când te trezești apare tergiverseala, apoi lenea, apoi speranța. Desigur, asta este o variantă. Mai există varianta când încerci, dar cu regrete nedefinite. Și atunci nu-ți iese. Ești găsit, ești ”salvat” fără măcar să fii întrebat dacă vrei. Oricum în starea în care ești găsit nu poți răspunde. Partea tristă nu mi se pare suicidul în sine (ține de alegerea, putința sau neputința individuală), ci faptul că foarte adesea avem în jurul nostru oameni, prieteni, apropiați care ar trebui să recunoască simptomele și să se implice. Mă rog, cineva o să zică: ”De ce ar trebui?!” Iar eu o să spun: ”OK, nu zic eu că ar trebui. Dar atunci de ce mai facem caz când cineva se omoară? Doar așa, că ni se pare senzațional pentru o oră sau trei zile?!” Asta mi se pare trist, că nu ne implicăm să evităm nici măcar suicidul cuiva despre care spunem că ne e drag, ne e prieten, ne e apropiat. Nu (cred) că există candidat la suicid care să nu spere până în ultima clipă că va apare ceva, cineva care să-l oprească din direcția respectivă. Asta nu cred. D-aia și lasă să se vadă simptomele. Să pretinzi că ești apropiat de Gigel, dar să preferi să nu vezi, să nu simți că e pe marginea prăpastiei, te face pe tine ”păcătos”, nu pe el. Faptul că tu nu îl iei de mână te face complice la suicidul lui. Și asta nu-ți mai dă dreptul să te prefaci uimit, surprins, uman. Dacă asta te face gunoi, nu sunt eu în măsură să spun. Depinde pe ce valori ne mai construim relațiile cu ceilalți. Există diverse filosofii de viață care țin de contexte individuale. Decât să te simți condamnat la viață, mai bine alegi cealaltă opțiune. Măcar ai sentimentul că ai ales. Propria naștere nu-ți dă niciodată sentimentul că a fost alegerea ta, în pofida teoriilor care susțin că venim pe lume la cerința noastră (!). De ce e suicidul subiect tabu? Pentru că oamenii se simt vinovați, d-aia. Pentru că e mai comod și mai sigur să ”stai în banca ta” și nici măcar să nu privești, că nu ai timp și nu ai energie și nu ai interes la o adică.

    • O analiză pertinentă Anka, ai luat în calcul multe lucruri la care nu m-am gândit.
      Cel mai probabil, pentru un potențial sinucigaș, soluția ar fi identificarea persoanei sau lucrului care îl poate salva pentru că într-adevăr, își dorește asta – salvarea fizică, psihică sau spirituală, împăcarea. Pentru asta și cei din jur trebuie să facă un efort, nu ajută la nimic să ignori sau să te simți neputincios, mai bine admiți că nu poți ajuta și, în același timp, îndrumi spre o direcție care ar putea. Am așa un sentiment că în aceste cazuri mai degrabă ajută cineva dinafară, dar cu siguranță schimbarea modului de viață, a locuinței sau a rutinei zilnice ar fi un început.

    • Un comentariu pertinent, permeat de bun simt si sensibilitate.

      Dincolo de orice ecou religios, si eu cred ca avem o raspundere morala sa iesim in intampinarea celor ce ajung, fie si pentru o clipa, la o intersectie ca cea din pragul umui ultim pas in infinit. Nu neaparat pentru a-i impiedica, cat pentru a le fi alaturi si a le acorda libertatea unei alegeri departe de apasarea singuratatii.

      De cele mai multe ori, cand nu mai sunt singuri, cand simt ca cineva le este aproape si incearca sa-i inteleaga fara a-i judeca, oamenii se intorc din pragul neantului…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *