Mersul pe munte. Responsabilitate pentru viaţă, respect pentru moarte

Piatra Craiului. Troita din Prapastiile Zarnestilor. Trepte in lumina

Era o vreme când aflam din ziare sau de la televizor că cineva a căzut în munţi. Nu ştiam ce înseamnă. Cuvintele de genul prăpastie, cornişă, vale, săritoare, horn, creastă nu-mi spuneau mare lucru, colţari, piolet, coardă nici atat.

Nu întelegeam cum se pot întâmpla accidentele de acest gen, de ce nu stau unii oameni acasă, de ce nu sunt mai atenţi dacă tot merg pe munte, chiar mi-i imaginam ca fiind nişte teribilişti fără minte sau doar nişte ghinionişti; poate neatrenaţi, neechipaţi îndeajuns şi mă indignam ca marea majoritate a oamenilor.

E mai uşor să comentezi ce se întâmplă pe teren decât să alergi tu însuţi după minge.

A venit vremea când un anunţ despre cineva căzut pe munte mă tulbură puternic. Uneori numai gândul. Fără să-mi fie cunoscut Acel cineva, doar pentru că e unul… dintre-ai noştri. Mă gândesc la tovarăşii lui de drum, la prieteni, la rude. Mă gândesc la Omul căzut, la momentele în care a simţit că se duce la vale, că nimic nu-l mai poate opri, că nu există o mână întinsă care să-l prindă, o coardă care să-l ţină, un stei de piatră în care să se oprească înaintea prăpastiei.

Când citesc despre cădere simt frigul, gheaţa, stânca rece şi indiferentă neputinţei omului, adâncul hăului ce aşteaptă greşeala umană, statistica necruţătoare sau “ceasul rău”, “destinul”, “blestemul”. Câteodată mă văd acolo neputând face nimic şi parcă-mi doresc să fi picat eu în locul Necunoscutului

A venit vremea în care îi privesc cu indignare pe cei care comentează de pe margine, dar nu de pe marginea vreunei cărări de munte ci dintr-un spaţiu aparent protector şi care le oferă din plin iluzia siguranţei, căci ei -spectatorii- nu riscă urcând munţi, riscă poate doar urcând colesterolul pe culmi înalte mâncând… burgeri??! Am avut impulsul să le spun multe, că mersul pe munte nu e un joc, nicidecum o loterie, că nimeni nu vrea să moară, că e mai safe decât mersul pe stradă, să înteleagă ceea ce eu am înţeles mergând pe munte, dar cam fără folos…

Când eşti ocupat cu propria-ţi viaţă nu mai ai timp să judeci vieţile altora – completez, recitind textul.

Şi nu, n-a căzut nimeni azi sau de curând – nu vă repeziţi la ziare! Am scris acest post ca urmare a faptului că mă gândesc la viaţă şi la moarte de fiecare dată înainte să plec pe munte. Şi n-o fac cu teamă ci ca pe un ritual menit să mă încarce cu energie şi entuziasm, dar şi cu responsabilitate pentru viaţă şi respect pentru moarte.

Piatra Craiului. Troita din Prapastiile Zarnestilor. Trepte in lumina

5 Comentarii

  • Pingback: Mersul pe munte. Responsabilitate pentru viaţă, respect pentru moarte - Ziarul toateBlogurile.ro
  • Da… eu m-am gandit prima data la asta cand a cazut un prieten.
    Pana atunci nu mi-am imaginat ca se poate intampla asa ceva aproape de mine.

  • @Felicia: cum am zis mai sus, eu ma gandesc de fiecare data, chiar si cand plec in “plimbarica”. Cred ca ma ajuta enorm in a putea aprecia fiecare clipa ce vine si a pune ordine in clipele ce au trecut…

  • ce-mi place fotografia asta cu scarile. Urca spre viitor, dintr-un drum pierdut in timp. Iarba le acopera cu blandete.

  • @Gabriela: pentru cei care nu au recunoscut locul fotografiat de mine trebuie sa dau niste mici explicatii:

    Locul este din Prapastiile Zarnestilor, Muntii Piatra Craiului. Aceste trepte duc spre o mica troita-adapost ridicata in amintirea a doi tineri alpinisti care s-au adapostit sub pod in momentul in care s-a pornit ploaia. O viitura i-a luat prin surprindere, i-a izbit de perete si au murit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *