Cum se cade, omul cumsecade

Din Țara Bârsei spre Bucegi

§1

– Bună dimineața, serviți și cafea? întreb eu tânăra vânzătoare a unui mic butic din apropierea gării din Zărnești, într-o frumoasă dimineață de duminică cu atmosferă curată și clară după ploile sâmbetei.
– Îmi pare rău, nu.
– O sticlă de…, vă rog, cer evitând cola care nu mă atrage chiar dacă are cofeina după care tânjesc.
– La tren? mă întreabă ea cât umblu după portofel răscolind rucsacul făcut în grabă.
– Da.
– La cât e?
– La 9:15. Socotesc în gând că mai am de așteptat patruzeci de minute…
– Păi aveți timp să beți o cafea aici cu mine, nici eu n-am băut-o, imediat pun filtrul.
– Nu-i nevoie, mulțumesc frumos și dau să plec.
– Dar te rog, e plăcerea mea.

Și rămân. Mă așez într-un colț cât să nu încurc activitatea, impropriu spus mă așez pentru că stau în picioare. Experiența e fascinantă căci tot felul de personaje din lumea orașului de provincie se perindă prin fața tejghelei, dialogurile sunt desigur nepretențioase și totuși, unele au miez.

Cafeaua e gata, primesc o ceașcă măricică și refuz zahărul spre dezaprobarea în cor a celor aflați în incinta rafturilor de mini alimentară. Pensionara venită la taifas primește și ea „o gură de cafă”, ca și bărbatul ce uitase să mai plece după ce-și cumpărase berea ca după ieșirea din schimbul de noapte.

Cafeaua e bună, vânzătoarea îmi apreciază mulțumirea și mă îndrumă să mai trec pe la ea și altădată. Îmi refuză banii în ciuda argumentelor mele, deși aflasem între timp că încă aștepta să intre salariul, și spre uimirea partenerilor de ceașcă ce intuiau, probabil, și existența vreunui folos. Altul decât simpla omenie n-o fost.

o privire spre vârful Turnu

§2

Trenul Regiotrans sosește în gara Zărnești și locomotiva se uită spre Crai. Șina continuă într-o ușoară curbă, dar capătul de linie e subînțeles și scot aparatul să imortalizez cadrul, pe cât de banal și de repetabil, pe atât de simbolic în felul său. Controlorul mă abordează prin surprindere și recunosc că tresar intuind un „nu aveți voie să faceți poze”…

– Cum vă descurcați cu engleza? mă surprinde a doua oară.
– Binișor, apuc eu să spun în lipsa motivului.
– E o doamnă în tren, trece controlorul direct la subiect, cu care nu mă înțeleg deloc. Trebuia să coboare la Tohanu Vechi, la rezervația de urși dacă știți. Am nevoie să-i traduceți ce vă explic eu, cum să ajungă, la ce oră are tren de întoarcere. Doriți?
– Desigur. Ce putea fi atât de greu de făcut?!?

Am dat să mă îndrept spre casa de bilete, dar controlorul mi-a zis să urc în tren să vorbesc cu femeia, că se ocupă el. Știam că la Regiotrans se cumpără bilet din tren cam la același preț ca la casă, astfel că m-am conformat fără grijă.

Doamna era spaniolă, trecută bine de o primă tinerețe, însoțită de două adolescente ce sigur nu îi erau fiice. Plecaseră din Brașov și rataseră coborârea în Tohanu Vechi. Controlorul aflase abia în stația Zărnești ce intenții avuseseră și acum se dădea de ceasul morții să le știe ajunse la destinația dorită. Nu exagerez cu expresia, omul chiar a făcut o misiune din asta, iar eu m-am străduit să-i traduc toate explicațiile.

E lesne de înțeles cu ce mi-am ocupat timpul, ba chiar am folosit și tableta controlorului ca să pornesc aplicația google maps pentru lămuriri cu harta în față; telefonul meu avea bateria la limita de supraviețuire.

La Tohanu Vechi s-a stat cu câteva minute în plus în gară pentru ca explicațiile să fie reluate pentru deja a nu știu câta oară. Femeia abia a mai apucat să plătească călătoria, trei lei, și să ne mulțumească pentru ajutor.

Mă întorc la locul meu și desigur, controlorul mă urmează. Vrea să îmi dea cei trei lei.
– Pentru ce? întreb de-a dreptul uimită.
– Că m-ați ajutat, răspunde ferm omul.
– Că v-am ajutat să ajutați?!? e întrebarea care mă străbate nerostită.
– Nu se poate așa ceva, îl asigur, ba chiar mai mult, mi-aș dori să achit călătoria.
– Nici asta nu se poate, îmi dă replica, ia mai bine spuneți-mi, vă place muntele?
– Foarte mult, de-acolo vin.

Printre patrulări prin tren și tăieri de bilete, controlorul revine când și când și îmi spune ce munte se vede pe geam. Apoi, cât de mult își apreciază orașul, Brașovul, și câte și mai câte despre cum să avem grijă, noi tineretul, să ținem țara curată.

E un om aproape de pensie, mărunțel, știrb de un incisiv, părul rar abia îi mai acoperă chelia pe care mici pete maronii trădează vârsta, deși după pasul vioi sau mâinile ferme și îndemânatice n-ai zice. Un om ce se pierde ușor în mulțime, fără ceva anume, distinctiv. Dar dacă omenia ar străluci…

26 Comentarii

  • intamplari de felul acesta si oameni de acest fel fac de fapt ţara asta frumoasă şi atractivă pentru cei de afară. e minunat că mai sunt şi la noi în ţară tineri care au ochi să vadă şi condei să scrie.

    • Mulțumesc frumos, nu cred că am un merit deosebit, pur și simplu întâmplarea a făcut să trăiesc o duminică frumoasă 🙂
      p.s. România e o țară a contrastelor, te surprinde când nu te aștepți, trebuie doar să fii deschis și să nu lași prejudecățile să hotărască pentru tine.

    • Merci Alex.
      Doamna, bănuiesc eu, era de la o fundație ceva, între fete era diferență mare de culoare, sigur erau în grijă sau înfiate (n-au scos un cuvânt fetele, una citea ceva roman în spaniolă, cealaltă se uita pe geam). Ce mai știu e că Rezervația de urși de la Zărnești, http://www.ampbears.ro/, are mulți parteneri în ong-urile de-afară și e posibil ca doamna să fi fost venită pe această filieră.

  • Imi plac povestile astea, stii ca imi plac, ti-am zis ca imi plac si ti-am spus si ce anume imi place in mod deosebit la ele… insa mai e un lucru, in plus. Ma regasesc in povestile tale. Nu neaparat prin trairi identice, cat mai mult prin felul de a le observa. Prin atentia ta la detalii. Astfel de lucruri se intampla (ori s-au intamplat la un moment dat) tuturor. Dar putini le observa.
    Astfel de lucruri se intampla frecvent in comunitatile mici si mai rar in marile orase sau metropole, pentru ca in astfel de comunitati interactiunea cu celalat are o importanta mai mare.
    Dar si in marile metropole se intampla lucruri care te lasa mut de uimire prin omenia lor (chiar daca in alte zone par banale), insa ele ne impresioneaza tocmai raportat la ceea ce stim ca inseamna un oras mare.
    Eu cred ca pentru acei oameni, ceea ce pentru noi inseamna un gest rar si frumos de omenie, pentru ei e ceva normal.

    Pentru un “bucurestean” poate parea ciudat ca un om care mananca pe marginea drumuluii si bea tuica, spre exemplu, cand te vede trecand pe langa el sa iti sara in cale cu oferta lui de mancare si bautura si sa nu accepte un refuz. Dar altfel stau lucrurile pe marginea unui drum plin de hartoape din muntii Trascau. De-ai refuza macar sa bei, chiar l-ai jigni pe cel care ti-a iesit intamplator in cale la margine de drum si-ti ofera din merindele si bautura lui.
    Dar e o oarecare diferenta, zic eu, intre unul care mananca, sa zicem, pe marginea trotuarului de pe bulevardul Victoriei si unul de pe marginea unui drum umbrit de salcami, din muntii Trascau…

    Ce vreau eu sa spun e urmatorul lucru: ca in unele locuri (din Romania sau din lume), unele lucruri care noua, veniti din alte zone, ni se par WOW, bastinasilor li se par normale.
    Tine doar de mediul in care traim.

    Daca femeia care ti-a dat cafea era vanzatoare la un chiosc langa Universitate, in capitala, sunt aproape sigur ca nu mai avea fata de tine aceeasi reactie.

    de asta imi place mie sa calatoresc. pentru ca imi ofer sansa de a intalni povesti ca cele mentionate de tine. desi, nu neg, povesti frumoase intalnesc oriunde, inclusiv in capitala (sau mai ales in capitala, ca aici imi petrec cel mai mult timp in prezent).

    • Și tu și eu Claudiu suntem niște „povestitori”. Noi vedem lumea ca pe un univers în care multe dintre cele observate „trebuie” povestite.
      Omenia oamenilor cred că e în mod egal repartizată, dar un mediu mai relaxat o lasă să se și producă.
      În București oamenii sunt sătui de oameni, asta e senzația mea, că se ajunge la o saturație, pe când, în provincie sau cum dai tu exemplu cu omul din Trascău, ei sunt dornici să cunoască, să împartă, să ajute dacă e nevoie.
      O fac pentru că așa li se pare normal și pentru că undeva înrădăcinată este mentalitatea românească de a ajuta călătorul.
      Lucrul ăsta îl confirm prin amintirile de la țară când prin sate treceau negustori ambulanți, de la munte veniți cel mai adesea, cu tămâie, lână, linguri de lemn etc. iar după ce se încheia vânzarea, era întrebat dacă îi e foame sau sete. Chiar și când nu prezenta suficientă încredere ca să fie pus la masă în curte, i se aducea la poartă o strachină cu mâncare, pâine sau turtă, apă rece din fântână și ceva țuică sau vin.

  • Nici nu ştiu cum să descriu sentimentele care m-au încercat după ce am citit cele două poveşti… Omenia ar trebui să fie peste tot, nu doar o raritate, cel puţin în unele părţi de Românie.
    Superb!
    P.S. Am avut şi eu, cândva, în intenţie să mă mut în Braşov. Felicitări pentru aceste prime zile ca locuitor al oraşului de sub Tâmpa!

    • Mulțumesc frumos Ioana, sunt tare frumoase aceste zile, orașul îmi redă un soi de liniște pe care o tot căutam și n-o găseam. Merg zilnic pe o aceeași stradă și de fiecare dată văd ceva nou, pasul mi-e tot mai domol și mai dornic să cunoască.

      Omenia e peste tot, s-a pus peste ea o carcasă greoaie pe care însă o vorbă bună, o faptă bună, o poate deschide ca o magie 🙂

  • Frumos scris! Mai ales incheierea m-a cucerit “daca omenia ar straluci … “.
    In alta ordine de idei, bine ai venit la Brasov!

    • Multumesc frumos. Păi să te întorci, să te inspiri. La cum scrii tu cred că ar fi o adevărată luptă între timpul de scris și cel de observare. Îți iei un asistent să-ți noteze ideile din mers 🙂

  • Este una dintre cele mai frumoase povesti citite. Ai un suflet foarte frumos.
    Iti multumesc pentru lecturile de calitate ce mi le oferi si va doresc numai bine – tie, sotului si nu in ultimul rand fetitei ce se pregateste sa vina.

    • Mulțumesc Liviu, a fost o zi deosebită aceea.
      Au mai fost întâmplări din-acestea în Brașov și cred că ele sunt mai dese în provincie unde oamenii sunt mai deschiși și mai relaxați. Au mai mult timp, eu am mai mult timp. Chiar și timp de făcut copii 🙂
      Mulțumim frumos de urări.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *