Bucureşti. Zece lucruri despre care poţi scrie la infinit

Nu e genul de post pe care să-l scriu, dar e genul de oraş de care am parte. Ooops, doar de el am parte…

Ordinea e aleatoare, dar bine distribuită :)

1. Cablurile – Nici un colţ de cer fără ele!

Apar în toate pozele, te uimesc când eşti la volan şi aştepţi în trafic, te dezolează când pietonul din tine caută să-şi relaxeze măcar ochii, dacă altceva nu…

2. Zăpada şi gunoaiele – combinaţie mortală!

Am avut nenorocul să ies din casă într-o zi cu vânt, taman după ce se topiseră nămeţii: toate gunoaiele strânse în cele câteva săptămâni de nemăturat pluteau în aer într-un mare fel, aproape artistic. Grotesc de artistic.

3. Câinii maidanezi – dragostea ţine până la prima muşcătură!

Un subiect despre care toată lumea are ceva de zis. Iubitorii de animale sunt ori încă nemuşcaţi, nehăituiţi ori spală bani prin ong-uri. În rest, lumea se împarte în amărâţii de la bloc cu nostalgii de viaţă la curte, cei care ar servi hapuri de i-ar răbda sufletul sau lenea şi cei cărora nu le pasă pentru că au loc de parcare la scară. A zis cineva ceva de hingheri sau primărie??! Nu cred…

4. Borduri, garduri, piste, gropi – dintr-una în alta!

Modernizarea oraşului trece printr-o veşnică criză de identitate. Indiferent de mijlocul de deplasare folosit, ceva tot îţi va sta în cale. Cel mai des întâlnit e conflictul pistă de bicicletă – bordură. Dacă eşti cu bicicleta a învins bordura, dacă eşti pieton descoperi că a dispărut trotuarul.

Mai nou au apărut benzi speciale pentru nevăzători – o altă gramadă de bani “bine” distribuită – dar aţi văzut careva nevăzători pe stradă??! Or fi ei orbi, dar nu nebuni

5. Mall-urile – suntem prea săraci să n-avem parte de ele!

Nu ştiu care mai e exact numărul lor, ştiu doar că în 10 minute pot ajunge la cel puţin unul din ele oriunde m-aş afla prin oraş. Povestea s-ar încheia aici dacă aceste conglomerate de magazine n-ar fi în marea lor majoritate aproape inutile şi aproape… goale. Clientul de mall e un reprezentant de seamă al oraşului, deloc de neglijat, din seria celor care pot da câteva milioane pe un tricou cu sclipici, dar care merg cu biletul de autobuz în mână aşteptând să-l composteze doar în situaţii de urgenţă

6. Arhitectura – din rău în mai rău!

În comunism aveam noi doar blocuri gri, clădiri vechi ameninţate, dar nici peste graniţă nu puteam merge prea des ca să vedem că la alţii se poate şi altfel. Acum am rămas cu blocurile gri, cu clădirile vechi tot mai vechi, dar ne şi procopsim cu altele noi despre care nu ne putem nici măcar minuna. Indignarea aproape că te lasă strâmb…

Altfel, avem un centru vechi în veşnico-lamentabilă renovare şi o mare întrebare: pe unde îl plimbi pe cineva care vrea să vadă oraşul? (de ce ar vrea să vadă oraşul?! de-aia… unii vor)

7. Parcuri şi locuri de parcare – niciodată destul!

Subiecte sensibile mai ales dacă ai copil mic de plimbat sau maşină de parcat. Ai nevoie de asigurare în ambele cazuri. Cu maşina e lesne de înţeles de ce, dar în parcuri? Românul e proverbial şi nu se dezice de comportamentul “scăpat ca-n lucernă”. Dacă tot ai ieşit la plimbare trebuie să te fereşti de bicicliştii şi rollerii care fac slalom-uri de viteză printre oameni ca printre popice. Sunt și ei de înțeles, dar oare nu așa suntem toți…??!

Despre gunoaie, manele la telefon, nesiguranţă la căderea întunericului nu mai vorbim că sunt frivole.

8. Pensionarii – oriunde e coadă și înghesuială!

Nu vreau să fiu rea și fără suflet, dar credeți-mă, pensionarul bucureștean e o specie anume. Sunt multe chestii care se pot spune și înțeleg că o duc greu – asta știe toată lumea – dar ce vreau să amintesc aici nu ține de mărimea pensiei.

Între 8 și 9 dimineața orice bucureștean încadrat în câmpul muncii știe că asta e ora de vârf. Mai toți sub 60 de ani migrăm din pat spre scaun la ora aia. Ei bine, nu doar noi. Ci și ei. Unde se duc la aceea oră, deși au toată ziua la dispoziție? Nimeni nu știe. Cum au gratuitate pe autobuze (ceea ce e frumos că se întâmplă, măcar atât și pentru ei) se pot deplasa la orice oră din zi, dar uite că dumnealor preferă să se înghesuie dimineața și să fie primii care fac tam-tam dacă e rost de dispute. Și se face rost!

Se pare că știu unde se duc așa de dimineață. Să formeze cozi oriunde se pot forma.
Joia trecută pe la 8.30 m-am dus să-mi plătesc impozitul. Era ditamai coada. Pensionarii. Eu merg la muncă, dar ei pot veni oricând între 8-18 să plătească. Uite că n-o fac.
Dacă te duci sâmbăta să plătești vreo factură de curent sau cablu pentru că programul din timpul săptămânii nu-ți permite vei da tot peste pensionari.

Și știti de ce? N-avem cum să știm. Dumnealor nu greșesc, noi suntem ghinioniști…

9. Cerșetorii – tot mai mulți!

Între casă și muncă am între 5 și 8 cerșetori pe traseu. Daca le-aș da un leu de căciulă (chiar că de căciulă) aș scapa lejer de minim 5 lei zilnic. Dar n-o fac decât foarte rar. Dintre acești cinci, doi-trei sunt bătuți de soartă înainte să fi avut vreo șansă. E de înțeles gestul lor. Dar aceștia sunt puțini și cu bun simț.

Restul sunt… oameni care își merită soarta și care îi jignesc cerșind pe cei care se zbat pentru traiul zilnic. De pildă, tanti care cerșește în fața covrigăriei e exploatată de fiul ei care trece la fiecare oră și îi ia banii adunați. Asta educație a primit, asta dă în schimb. Fiul acela putea munci și putea să-și susțină părintele. N-o face. De ce am face-o noi?!? Abia îi ajutăm pe ai noștri.

Îi mai amintesc pe cei care și-au pierdut casele la jocuri de noroc sau băutură, am vreo doi pe traseu. Și să nu uit să-i adaug pe cei care o duc rău, dar n-ar munci sub nivelul pregătirii lor…

10. Bucureșteanul tipic – fiecare pentru el!

Asta poate fi de rău sau… de bine. Depinde cum privești. Dacă leșini pe stradă prima grijă a ta este că s-ar putea să fii mai întâi jefuit și apoi ajutat (de cei care nu mai au ce jefui eventual). Aici oamenii sunt reci și nicidecum ospitalieri cum se tot spune despre români. Dacă cineva te ajută și e “de treabă”, te miri. Cumva se justifică. Te descurci mai mult singur, grijile sunt mai mari, stresul tot mai mare, toată ziua alergi prin oraș dintr-o parte în alta, orașul ăsta e mare, e poluat în toate felurile, te obosește, te disprețuiște, îți oferă prea puține momente de relaxare.

Am experiența orașului mic de provincie unde lumea știe cine ești și ce poți. Aici ești nimeni. Asta poate și un avantaj când nu poți prea multe.

Se scriu mii de rânduri despre bucureșteni (provincia, nu ne invidiați, e o reclamă mai mult negativă), asta și pentru că tipologiile străbat toată gama posibilă a omenirii.

***

O să închei aici în speranța că asta o să-mi oprească fluxul gândurilor despre orașul în care trăiesc, în care muncesc, în care îmi plătesc casa, în care iubesc și de care, naiba să mă ia, într-un fel pe care nu vreau să-l aflu, îmi pasă!

4 Comentarii

  • Citesc blogul tau cu nesat, ai un stil atat de optimist de a povesti si a vedea partea buna a lucrurilor incat pot spune ca ma inspira sa-mi fac si eu ziua mai frumoasa. Dar m-am gandit sa scriu la acest post pentru ca aceste lucruri enumerate de tine imi stau si mie pe creier de ceva timp. Nu am putut intelege cum acest oras poate fi asa de pestrit si raspunsul mi-a venit(cred) de la campania inceputa de anul nou de dl primar “Bucurestiul incepe cu mine”. Eu cred ca raspunsul este ca acest oras este al nimanui, sau nimeni nu apartine de oras.

    Cea mai mare parte a populatiei a venit aici din motive precum, o educatie mai buna, slujbe mai bune deci orasul este doar o oportunitate de pe urma careia trebuie profitat cat mai mult. De fapt unii se considera chiar fortati sa vina aici pentru ca “nu poti face nimic intr-un orasel”. Orasele natale sunt pastrate in amintiri frumoase, pentru acelea sunt sigur ca oamenii ar face mai mult. Inseamna ceva pentru ei. Acesta nu. Nu-i leaga nimic(sau foarte putin). Doar munca/studiile colegii de munca/studii care se pot schimba anual si poate cateva prietenii. Si cum trecutul este in alta parte, la fel si viitorul. Aproape toti colegii mei(de fapt toti, dar sa nu fim asa categorici) nu-si vad viitorul, al lor si al copiilor aici. Orasul ca structura fizica are un trecut frumos, ca viitor nu stiu. Este clar ca pentru foarte putini, acest trecut al orasului nu are nimic in comun cu trecutul personal, dar daca ne-am orienta spre viitor, unul comun, atunci acesta ar fi mai bun pentru noi toti. Pana atunci ramanem blocati la punctul 10 si la mana norocului.
    O zi cum iti place,

  • @Shaman: care Micul Paris, ca e ditamai mahalaua ;))

    @Alex: Asa e, pana la urma Orasul se reduce la oameni. Degeaba are orasul trecut si traditie, daca oamenii nu au sau si le pierd pe parcurs. Nu cred ca doar Bucurestiul e in aceasta situatie. Pana si satul meu isi pierde identitatea. Cei putini vor sa se adune cu cei multi pentru ca asa responsabilitatea actului singular dispare…

    Feerice raman doar amintirile. Si sperantele unora dintre noi care spera sa coloreze oceanul cu un strop de cerneala. Nu se stie niciodata de unde s-ar putea naste o cerneala de soi!

  • ce mare tristete c trista maretie traim in bucuresti si am pierdut urma de bucurie…c ma seaca plansul asta de compatimire auto…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *