Povestea necunoscută a poveștii cunoscute

Într-un sat oarecare, dar neobișnuit în felul său, se făcea că oamenii nu aveau nume. În funcție de cum se născuseră, de familiile și de averea lor se numeau Primul Om, Omul Doi, Omul Trei, Omul Patru și așa mai departe. Ierarhia se schimba în fiecare an la o anumită zi de sărbătoare, dar rareori se produceau cu adevărat renumerotări căci doar o mână de oameni hotăra norma fiecăruia, evident, după propriile griji.

Ați crede că pe ultimul om din enumerare îl chema Omul Patru Sute Doi, că atâtea suflete avea satul, dar nu, i se spunea simplu: Ultimul Om. Locuia singur la marginea satului la capătul unei ulițe mai mereu înfundată de noroaie, iar averea sa măsura cât o casă din chirpici, o grădină de doi ari și acareturile din ograda lată de nici doi stânjeni. Ultimul Om era harnic de felul său și priceput în ale muncii, iar asta îi ajungea pentru un trai liniștit în colțul lui de lume. Așa se născuse și așa îl crescuse Ultimul Om dinaintea lui.

Într-o primăvară oarecare în grădina sa a apărut o plantă neobișnuită. Inițial a vrut s-o rupă căci fiecare palmă din puținul său pământ era drămuită, dar privind-o i s-a făcut milă – semănată de vânt pesemne, prea crescuse de una singură mai frumos ca cele semănate de mâna lui.

floare abstract

Planta a crescut încontinuu ocupând tot mai mult loc cu frunzele ei voluminoase ca de brusture dar, spre deosebire de acelea, cu mult mai delicate și cu multe găuri alungite printre nervurile secundare amintindu-i, cititorului poate, de plantele tropicale căci Ultimul nostru Om n-avea de unde știi ce-i aceea plantă tropicală. Pe el îl nedumirea că se-nălțase de-o juma’ de stat de om și avea deja tulpina groasă cât coada sapei. O fi copac ha buruiană, bombănea deseori pe lângă ea.

Pe când Ultimul Om era cam hotărât să o curme cu toată mila și înțelegerea, a scos la iveală un boboc, mare cam cât ulcica lui de băut apă. Din boboc s-a deschis o floare cu opt petale mari și roșii ca de catifea, în mijlocul cărora staminele înghesuiau pistilul cu granulele lor galbene.

Se uita Ultimul Om la ea și se minuna și nu știa ce să facă, s-ar fi dus în sat să le spună oamenilor, parcă nu mai putea să se bucure de unul singur, dar se temea că nici n-or să-l creadă și n-a mai spus nimănui. A doua zi s-a trezit cu gândul la musafira grădinii și era tot acolo, deschisă ca o carte. A treia zi la fel. În fiecare dimineață floarea arăta de parcă abia înflorise.

Și ca povestea să continue, un vecin mai curios a aruncat un ochi peste gard, a văzut neobișnuita floare, iar până seara știa tot satul. S-au adunat la casa Ultimului Om cum nu se adunaseră niciodată și cum nici la moartea lui nu aveau să vină. În numele obștii, Primul Om l-a întrebat ce și cum, de unde o are, dar singurul răspuns primit a fost adevărul: a răsărit singură. Nu l-a crezut, dar a insistat să ne dai semințe la toamnă! și sătenii au aprobat la comandă.

Când a început frunza să prindă galben de toamnă, floarea a început să se ofilească. S-a format un fruct maroniu ca o capsulă și Ultimul Om l-a cules abia când acesta începuse să se desprindă. Părea copt. L-a tăiat și din el a curs un fel de miere pe care a pus-o într-un borcan. Semințele lipicioase le-a întins pe-o cârpă și le-a pus la uscat pe prispa casei; erau câteva sute din ce-și putea da seama fără să le numere. Cu fructul n-a știut ce să facă, n-avea de unde știi dacă era sau nu otrăvitor și, cum rămăsese mai mult o coajă, l-a aruncat undeva spre fundul grădinii.

Și desigur au venit sătenii cu mic cu mare să ceară semințe și Ultimul Om, bucuros de așa curiozitate, le-a dat la fiecare câte una. S-a mirat că i-au ajuns la fix. Oamenii au luat și au plecat, nu aveau de ce mai sta la casa sărăcăciosului norocos. Abia când a rămas singur Ultimul Om și-a dat seama că pentru el nu mai era nici o sămânță. Așa a fost să fie, a oftat el, ce vântul a dat, vântul cu mâna mea a luat…

Peste iarnă a prins pisica lipăind pe borcanul cu siropul fructului. S-a amărât tare Ultimul Om căci era aproape sigur că lichidul e otrăvitor. A așteptat să apară primele semne ale morții aproape jelindu-se și după ore bune, ba chiar zile, nu s-a întâmplat nimic rău. Altminteri pisica era parcă mai jucăușă ca niciodată și înnebunită să ajungă iar la borcanul cu pricina. Văzând asta a dat un pic și cățelului, să fie sigur că nu s-a înșelat și nici cățelul n-a pățit nimic înafara unei insomnii câinești poate, toată noaptea lătrând de parcă număra stele de pe cer și le însemna c-un hămăit. În cele din urmă a gustat și el: era ca o miere, dar nu așa dulce și cu un iz de tinctură, dar cine se mai gândește la aromă dacă e comestibil. A tot gustat din sirop și-a băgat de seamă că de fiecare dată parcă devenea mai vânjos. La așa floare de frumoasă, gândea el, așa rod, ce știu eu??!

În primăvara următoare satul cu oamenii-numere era în plină vervă. Dintre toate semințele păstrate cu sfințenie și plantate la loc de cinste prin grădini mari și mici, doar la casa Primului Om a ieșit din pământ lăstarul așteptat. Primul Om locuia chiar în centrul satului și de-acum toți se duceau în pelerinaj să vadă cum crește râvnita floare. Ultimul Om și-a văzut de răzoarele sale, puțin trist că nu mai are cine să-i înveselească grădina, cu cine să vorbească dimineața la trezire, pe cine să alinte și să scuipe de deochi, pe cine să vaite când vine potopul. Pe la final de florar, privind spre fundul grădinii, i s-a părut că vede ceva la umbra gardului și a unor tufe, cam pe unde aruncase fructul. A alergat într-un suflet acolo și da, floarea lui dragă răsărise numai ea știe cum. Și-a dat seama că umbra nu-i priise și cu multă grijă a mutat-o chiar în mijlocul grădinii sale ploconindu-i patru cuiburi de cartofi.

Ca și în anul precedent floarea a crescut de-un metru, cu frunze mari și găurite prin care soarele desena un joc de umbre pe pământul umed de sub și-apoi a înflorit. Ultimul Om era tare fericit, aproape că lăcrima dimineața când o vedea cât de ochioasă putea fi, o prințesă ce s-a aciuat în mijlocul unei grădini pe cât de umilă ca a lui pe atât de primitoare.

A venit iarăși toamna și Ultimul Om știa de-acum cât de prețios e rodul. I-a strâns siropul până la ultimul strop, semințele una câte una ca pe monede de aur, iar ce-a mai rămas din fruct a pus la uscat la loc ferit. Pe când nu se aștepta, s-a trezit cu sătenii la poartă.
– Am venit să ne dai și nouă semințe!
– Dar ați văzut că n-au răsărit cele primite anul trecut, cereți-i Primului Om, cele de la el sigur sunt acum mai de soi, le-a răspuns cu convingere Ultimul Om.
– Nu vrea să ne dea, cică să ne dai tot tu că ești mai jos în grad!
– Eu vă dau, cum să nu vă dau, doar nu le-oi ține doar pentru mine!

Și le-a împărțit câte una la fiecare, iar la urmă i-au mai rămas și lui câteva. A zâmbit fericit, blagoslovind-o în gând pe musafira ce devenise de-a casei. Peste iarnă a folosit siropul ori de câte ori se simțea slăbit, iar fructul uscat s-a dovedit bun leac de boală, indiferent de durerea ce-l apuca. A vindecat și-o găină oloagă, a dat și pisicii ca să aibă spor la prins șoareci, doar câinele n-a mai primit neam!

În primăvara următoare a pregătit răzoarele mai bine ca niciodată, a pus semințele acolo unde știa că-i pământul mai roditor și soarele mai potrivit. A așteptat apoi să apară primii lăstari ca abia după să pună și răsadurile de care mai avea nevoie chiar dacă nu prea mai avea mult loc rămas liber.

Înspre vară, când grădina lui arăta mai degrabă ca un rond de expoziție bibilit de grădinari britanici decât ca una de zarzavat, au venit sătenii cu același alai de mic cu mare. Erau cătrăniți foc că la ei tot n-a crescut nici o floare. Și nici Primului Om din cât de multe semănase. Ultimul Om a dat din umeri, ba chiar s-a oferit să scoată o plantă cu tot cu rădăcină să le-o dea, dar n-au primit. O fi vreo blestemăție de-a ta, o fi de la pământul ăsta mocirlos! au trântit vorba cu năduf țăranii din pricină că și plouase de curând și se făcuseră ca porcii de la nămolul uliței. Au mai bombănit o vreme și-au plecat.

Povestea de la capătul uliței s-a înnodat și viața Ultimului Om a mers mai departe. Mai nimeni nu-i trece prin fața casei ce se întremează văzând cu ochii. Grădina lui e plină de flori mari și roșii cum nu s-a mai văzut de când e satul lăsat. Pe sub frunzele mari și parțial umbroase legumele cresc ca într-o seră, cu umezeală și lumină deopotrivă. Ultimul Om abia are unde să mai depoziteze ce culege, la loc de cinste fiind multele de-acum borcane cu sirop. În fiecare primăvară pune câte semințe îi trebuie și restul le aruncă peste gard spre câmp, că doar de-acolo au venit. Ultimul Om nu se mai miră de florile sale și de metehnele lor ascunse, își spune că așa i-a fost dat. Încă le scuipă de deochi și le veghează de la geam când potopește de se crapă cerul în două.

*

Între timp, la casa Primului Om s-a deschis un fel de muzeu. În singurul an în care floarea a răsărit și acolo, Primul Om a adus presa, fotografi, specialiști cu diplome sau doar cu vorba și după ce și-au dat toți cu părerea, a fost sfătuit să păstreze tot ce se poate păstra despre floarea-minune că nu se știe cât poate valora într-o zi.

Când a venit primăvara n-a pus în pământ toate semințele, ci pe unele le-a vândut la preț mare, iar când a văzut că nu mai răsare nici una nu s-a dat bătut. A amenajat o cameră cu fotografii artistice ale florii, afișe imprimate cât peretele de mare și toți care treceau prin sat erau invitați să vadă ce mai rămăsese dintr-o apariție tulburătoare.

A ajuns firesc și-n circuitul turistic casa Primului Om, iar în grădină tronează o machetă mare pe locul unde a crescut pentru prima și ultima oară minunea. Cum e mai mereu plin de turiști a construit special o căsuță-muzeu unde sunt fotografii, niște semințe chipurile rămase cu valoare inestimabilă ce s-ar putea pierde de-ar fi puse în pământ, hârlețul cu care a pregătit pământul etc. Cere și plată cât să merite deranjul. A inventat și-o poveste despre cum a picat din cer sămânța vrăjită, despre cum nu știu ce făptură diafană o aruncase anume în grădina lui că doar unul este Primul Om, poveste care acum e tipărită într-o broșură atrăgătoare și desigur, oferită contra-cost.

În satul în care oamenii nu au nume, străinii se perindă tot mai des în căutarea senzaționalului. Nu le spune nimeni că floarea încă există și e vie, mulți săteni au uitat ei înșiși de Ultimul Om de care-și amintesc doar când se fac renumerotări și atunci fără prea multă teamă, căci nimeni nu se coboară într-atât cât să-i ia locul. Nici din curiozitate nu se mai duc pe acolo, drumul e cumplit de prost și-apoi, de ce-ar fi mai interesantă floarea Ultimului Om când Primul Om le oferă aproape același lucru??!

16 Comentarii

    • Desigur.
      Daca ar fi dupa cei ca Ultimul Om (ultim doar cu numele, dar vai, cat conteaza numele!!) multe povesti ar ramane inchise intr-o gradina. E nevoie de cei ca Primul Om care sa le impacheteze pentru publicul avid de ceva, orice, numai sa fie.
      In povestea mea insa publicul e tintit, el primeste ce i se da fara sa judece. Daca si-ar fi dorit cu adevarat mai mult, atunci Primul Om l-ar fi condus la casa Ultimului Om.

  • Si eu cred, asemenea lui Nami, ca e ceva de citit printre randuri aici, iar pe mine aceste printre randuri ma duce cu gandul la ultimele comentarii citite pe FB…

  • @Nami, Mike: e o poveste pentru toata lumea, fiecare sa-si ia din ea partea pe care o intelege. Pana si eu cand o recitesc imi trag obiectiv invatamintele chiar daca eu am scris-o. Scrisul e o stare, o combinatie fantastica de idei si subconstient care iese la iveala controlat sau nu, si atunci eu sunt prima care profita de rezultat.

    Cat despre comentariile de pe facebook, uneori as vrea sa nu mai vad lumea cu ochi lucizi. Sau daca o fac, sa fiu macar muta.

  • Of,Claudia!
    Povestea ta are multe talcuri…. Nu stiu daca asa ai vrut sa iasa sau asa s-a potrivit. Totul are un inteles si unul sau mai multe subintelesuri.
    Oricum intotdeauna va exista un “daca”.
    Oamenii (publicul) au de ales intre ce ofera Primul Om si ce ofera Ultimul Om. Si cine va alege pe Ultimul Om (chiar daca drumul pana la el este greu) va sti sa aprecieze acea floare cu toata “bogatia” ei.
    Nu fi trista- viata este foarte frumoasa si interesanta :)

    • Dana, fara talc n-ar mai fi poveste, ar fi jurnal de tura sau RT cum ii spunem noi :)
      Iar ce-am scris e cu intentie, pentru cine nu-mi cunoaste ideile e doar o poveste la care sa mediteze si din care sa inteleaga cat poate, pentru cine le cunoaste e mai greu pentru ca este influentat de ele (cazul tau sau al lui Mike).
      In final povestea e cea care ramane, iar cea de mai sus e un soi de happy-end :)

  • Foarte frumoasa si totodata adevarata poveste, Claudia! Am vazut de dimineata titlul si mi-am tot propus sa o citesc… a trecut ziua dar am zis sa nu ma culc pana nu o citesc. Si tare bine imi pare ca am facut asa :)

    • Multumesc Roxana, se poate incadra la povesti de noapte buna, eu insist pe partea ei optimista :)
      Titlul… nici nu stii ce greu a fost sa-l pun, m-am invartit pana am cedat, dar nu sunt inca multumita de ce a iesit…

    • Ultimul Om din povestea mea e si destul de norocos ca se multumeste cu ce are, ar fi fost de-a dreptul trist sa fie altfel.

      Interesanta animatia, mi-a placut si mie in mod deosebit, multumesc.

      • …o ironie “dulce” a vietii, ultimii oameni de regula se multumesc cu ce au :)

  • Asa se pastreaza secretele lumii :) ferite de ochi hulpavi, afise si sentimente “fake”, in casa-inima a cite unui “Ultim Om”, cu grija, devotament si dragoste. Superba povestire Claudia :)

    • Daca oamenii nu vor sa stie adevarul inseamna ca nu sunt pregatiti pentru el si poate si de-aceea floarea isi poarta samanta in vant, dar nu incolteste decat in pamantul ales de ea :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *