Poveste cu tâlc

Când s-a întors de la gară apusul revărsa culori stranii peste oraşul tăcut, peste străzile şi casele amorţite, lungindu-i amuzant umbra săltândă când de-alungul străzii pietruite, când pe ziduri şi garduri. In lumina aceea stranie a descoperit că ii place clădirea de la numărul 46, una dintre cele multe, pe lângă care-a mai trecut de-atâtea ori, însă niciodată parcă îndeajuns de atentă. Arcuirea ferestrelor şi întunericul din spatele lor erau ca nişte ochi privind curioşi pe sub gene sub sprânceana roşie-ntunecată a acoperişului. A stat putin să se gândească dacă ar fi potrivit să scoată aparatul de fotografiat şi să surprindă imaginea asta ca ruptă dintr-un film european când o Ea îl caută pe un El rătăcind pe străduţa îngustă până când i-ar zări casa, posibil aceasta, şi s-ar aşeza pe treptele de la intrare aşteptând ca el să sosească sau să coboare şi să rămână acolo amândoi, în apusul ăsta singuratic si blând şi să se privească cu teamă şi cu dragoste ca mai apoi să se piardă de mână urcând treptele sau plecând să rătăcească în lume sub semnul ascuns al unui romantism târziu, realist.

Dar strada era pustie, nu exista personajul care să aştepte sau cel care să sosească şi soarele nu sta o veşnicie pentru ea aşa că s-a uitat stânga-dreapta să vadă dacă totuşi o fi cineva pe-acolo gândindu-se că mai are ceva probleme cu datul explicaţiilor, ca atunci când rămăsese blocată peste gardul unei case încercând să fotografieze joaca dintre un caţel şi-o pisică albă, iar proprietarul avusese o reacţie deloc prietenoasă surprinzând-o. Cum nu venea nimeni din dreapta, iar din stânga soarele diminua raza de observaţie în mod convenabil concluzia generala a fost că nu e nimeni şi că n-ar strica o imortalizare caldă a razelor portocalii pe faţada bătrână şi interesantă a casei. Până la urmă nu avea cum să invadeze intimitatea cuiva şi totusi în faţa acestei case se simţea ca intrată în sufletul cuiva, se simţea ruşinată şi necuviincioasă. Studie puţin geamurile, erau groase cumva, iar îndărătul lor se puteau observa cu  greu valurile rare de perdele şi de draperii mai toate trase.

Era o linişte care o miră într-un fel şi pe care nu se aşteptase în niciun caz s-o găsească. Intoarcerile în oraş erau de obicei similare cu trecerea dintr-un azil de batrâni într-o gradiniţă cu mai mulţi copii decât pot supraveghea cadrele didactice. De obicei taxiul o ducea pană în faţa casei ei, mai precis numărul 67, un bloc stângaci cu 4 etaje izolat ca o insulă de dezgust în cartierul de case, dar azi a vrut să coboare la capătul străzii sub pretextul ca n-ar strica să-şi cumpere în drum spre casă o sticlă de vin şi un pachet de ţigări de la magazinul mic şi înghesuit al unui arab burtos, singurul deschis într-o zi de duminică şi cu preţuri potrivite unui mic monopol, desigur.

Aşa că auzi zgomotul fermoarului de la rucsac ca pe-o ruptură în liniştea aceea, iar pe cel de pornire al aparatului ca pe-un semnal de alarmă. Işi spuse că e prea agitată pentru o pustietate caldă şi de-altfel primitoare şi trase câteva cadre din diferite unghiuri. O fascina mai ales intrarea îngustă, dar care ascundea în umbră şi răcoare o scara ce parea a fi in spirală, cu trepte din piatră grea. Impinse uşor uşa cât să pătrundă ceva mai multă lumină din aceea galbenă, dar scârţăitul o facu să schiţeze un gest de retragere şi de tras atent cu urechea în jur. Cum nimic nu se întâmplă se relaxă îndeajuns cât să păşească înăuntru şi să surprindă chiar şi o primă uşă interioară masivă cu decoraţiuni din fier forjat. Pe cât de îngustă i se păruse uşa de la intrare pe atât de masivă era aceasta în fata căreia zabovi mult şi din toate unghiurile. Lumina pătrundea dezvelind splendoarea acestei uşi ascunse, ornamentele ei groase, dar şi praful care părea neatins de multă vreme. Cu toate acestea căsuţele poştale erau îngrijite, proaspăt vopsite şi dădeau de înţeles că nu sunt mai mult de 6 apartamente, câte unul la parter şi mansardă, câte două la nivelele intermediare. La numărul 6 părea cam pustiu judecând după teancul de plicuri şi ziare înghesuite. Fotografie căsuţele, un lacăt parcă din alte vremuri şi un scaun aşezat strategic ca şi cum în orice moment portarul ar trebui să apară şi să se-aşeze în apărarea fortăreţei.

Scara urca intr-adevăr in spirală, iar de undeva de sus pătrundeau raze colorate in rosu si albastru. Probabil un vitraliu… era foarte posibil la cum arăta clădirea si judecând si după arcade si intranduri a existat preocuparea certă a cuiva pasionat de arhitectură si mister. Se hotărâ să urce incetisor până la ultimul etaj in căutarea acelui imaginar vitraliu. Isi derulă rapid un scenariu in minte in caz că s-ar trezi cineva să intrebe de ce si pentru ce se afla aici si inaintă. Observă ca etajele au inăltimea mult peste a locuintelor standard, iar treptele le simtea atat de grele si masive incât urcarea devenise o accesiune intr-un templu. Pentru o clipă se gândi cât de fragilă pare cladirea din exterior si cât de puternică e pe dinauntru. Se apropia de sursa luminilor colorate si cum se sfârsiră treptele descoperi drept in fată un vitraliu impresionant, rotund, unde un inger cu aripile strânse primea pe bratul său un vultur. Culorile erau proaspete, detaliile făceau totul să pară incredibil de real si totusi cadrul metalic trăda rugina si o varstă aceeasi cu a intregii clădiri. Soarele era drept in fată si o izbi gandul că nu e intâmplător că se află in acel moment, acolo. Soarele se strecură apoi inăuntru prin ochiul ingerului si nu mai era deloc intâmplător. Isi potrivi aparatul si surprinse cateva cadre insă pe deplin nemultumită de rezultat abandonă. Preferă să se uite in sus la feeria de culori rasfrânte pe zidurile bătrane cu colturi bland arcuite.

In dreapta scarii se afla o usa identica cu cea de la parter, dar mult mai prafuita si peste care se intinsesera din loc in loc fire argintii de pânza de paianjen. In dreapta usii se afla o bancuta din piatra desprinsa din zid intr-un mod atat de firesc incat parca zidul ar fi nascut-o acolo pentru propria-i odihna. Nu era mare, cât pentru doua persoane. Si le imagina, un el si o ea cu capul sprijinit pe umarul lui, cu ochii indreptati spre vitraliu. Se aseză ca sa faca o proba si fu surprinsa de senzatia rece a pietrei si totusi de forma perfecta care-i oferi trupului epuizat de calatorie si de scaune incomode o pozitie in sfârsit confortabila. Privea imaginea ce i se parea acum nesfârsita, iar vulturul parca atunci cobora din cer urmand ca ingerul sa-si intoarca privirea spre ea de indata ce pasarea uriasa i se va aseza pe mâna intinsa. Ramase asa fascinata si izgoni toate temerile si toate scenariile copilaroase afara din minte. Se simti linistită ca un copil cuminte ce asculta o poveste intâia oară.

Se gândi ca iată acesta va deveni locul ei de pelerinaj si reculegere. Isi imagină ca va fi aici de cate ori va simti nevoia, ca se va imprieteni poate cu vecinii, ca va afla de la ei mai multe despre miraculoasa ei descoperire sau va cunoaste persoana care locuieste chiar vis-à-vis de fereastra spre rai, spre soare, spre izvorul tuturor izvoarelor. Asta ii trecea prin minte, ca a descoperit un izvor al vindecarii, al linistii, al impacarii, al intoarcerii in sine. Fericirea o invada si cuvânul frumos deveni sublim, si sublimul extaz. Si simti ca mai exista ceva chiar si dincolo de extaz.
Soarele incepu sa coboare dupa cladiri si lumina se transforma intr-una galbena-albastruie, mult mai intima si in acelasi timp mai rece. Se ridica sa pozeze cadrul cu bancuta din piatra si usa aceea imens de tacuta, dar descoperi ca toata memoria cardului e ocupata. I se păru ca asta e un alt semn. Ar fi putut sa nu fie asa, in cateva minute ar fi putut sterge suficient cat sa elibereze loc, dar asta i se paru total nepotrivit si incorect. Se mai roti de cateva ori cu gandul ca dupa ce se va stinge si ultima raza va coborâ treptele si va ajunge acasa sa desfaca vinul, sa-si toarne o jumatate de pahar si poate un cub-doua de gheata, se va aseza frânta dupa atata drum pe unul dintre cele doua fotolii si-si va incheia seara in cel mai simplu mod cu putinta: dialog surd intre cele doua emisfere care nu pot ajunge niciodata la un compromis, dar nici nu pot inceta sa-i produca freamat si iluzii si sperante toate deodata, toate impletite in cele mai diverse scenarii.

sun in hands / soare in maini

Gândurile o surprinseră pe băncuta rece de piatră. Parca trecuse o vesnicie de când urcase. Isi dadu seama cât de obosita e si ca totusi rucsacul ii produce o apasarea deja dureroasa in oase. Hotarâ sa coboare, dar vru mai intâi sa simta sub degetele ei unul dintre ornamentele de fier ale usii. Atinse cu teama si delicatete contururile unei flori de vie si a frunzulitelor atent detaliate pana la nivel de margini usor zimtate si nervuri. Intâi crezuse ca sunt struguri, dar nu, via era in floare si incerca sa-si aminteasca parfumul florii de vie si gustul dulceag-amarui al primelor frunzulite. Isi plimba degetul de-alungul tulpinei, ii urma impletirea cu alte tulpini si realiza ca intreaga imagine a usii e de fapt o intrare intr-o pestera sub o bolta ocrotitoare din vita-de-vie. Inca o data ramase surprinsa. Parca intreaga zi capatase in sfarsit sens si isi spuse apasat in gând ca uneori sfarsitul calatoriei poate fi mai important decat calatoria in sine. Acest uneori e desigur, o intâmplare, o coincidenta sau o cautare banala ajunsa la intr-un sfârsit nebanuit.

Incepu sa coboare treptele cand usa din spatele ei se deschise brusc si casca o prapastie uriasa in toata acea liniste de mormant de pana atunci, dar care devenise atât de fireasca in nefirescul ei. Simti ca sangele izbucneste intr-un clocot agitat asa cum se intampla in diminetile cand ibricul cu apa pentru cafea ramâne uitat minute in sir pe ochiul arzând.
– Ati cautat pe cineva? Eu nu asteptam pe nimeni…
Vocea o facu sa se intoarca si sa observe asa cum banuia dupa timbru un barbat inalt, cu parul carunt, trecut de 60 de ani, poate chiar de 70… era oarecum indescifrabil chipul lui. Vru sa spuna ca intâmplator a urcat si ca ii place foarte mult acest loc, ca i se pare cea mai interesanta descoperire a vietii ei si ca ar vrea sa afle, sa ramana, dar batrânul continua blând inaintea bâlbâielilor ei anuntate:
– Acum daca tot ati urcat poate ati dori sa aflati ce e cu acest loc? Foarte putini urca pana aici…
– Nu… spuse ea, a fost o greseala, eu am vrut… dar nu conteaza, ma scuzati… buna seara!
Si pasii coborâra treptele templului cu un singur gând, acela al propriei izgoniri din rai.
– Domnisoara va rog, n-am vrut sa va sperii…

Când vocea batrânului disparea incet-incet ramânand ca un ecou in turn, ea lăsă in urmă usi grele de metal si intrarea ingustă si zidurile unei case care iată, in lipsa soarelui, devenea comună peisajului, un simplu numar 46 pe lângă care mai trecuse de-atatea ori. Respiratia ei agitată si pasii ce s-ar fi putut transforma in alergatură la cel mai mic imbold erau tot ce mai ramasese.

O asteptau blocul ei gri, cu ferestrele luminate, cu perdele subtiri, zgomotos la ceas de seara când agitatiile din bucatarii fac sa rasune oale si tacamuri si chiar sa se imprastie in aer mirosuri de fripturi grele, blocul ei netemplu, cu trepte banale nespiralate, cu balustrada lucioasa din plastic pe care vazuse deseori copii coborând prin alunecare, cu usi de lemn , neprafuite, pentru care exista chei si dincolo de cheia potrivita, un fotoliu, vinul, tigara poate, gandurile, emisferele nesuferite si neastâmparate ce continua sa se joace când timpul jocului a trecut. Placuta numarului 67 atârna intr-un cui ruginit si parea singura tacuta si resemnata din vacarmul pe care usa de la intrare il ascundea.


P.S. o sa revin asupra diacriticelor si textului…

 

2 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *