O fată de la ţară

Deschise portiţa de la grădină cât să se poată strecura prin deschizătură, mai mult ar fi scârţâit înfiorător şi ştia cum ar declanşa una ca asta lătratul câinilor. Începu să alerge în lungul gardului şi urzicile nu o iertară, iar ei îi plăcu senzaţia atenuării adrenalinei. Bine, pe atunci nu ştia că tremurul ăla nebun e adrenalină. Ajunse la gardul de la stradă spre care făcu din mers o săritură şi ajunse sus pe culmea lui de beton. Abia apoi se gândi că putea să-şi rupă bluza, “ţinuta de seară”. Cotul ustură puţin, a zdrelitură ce întâlneşte transpiraţia grabei. Sări şi zgomotul, precum anticipase deja, fu înăbuşit de pământul moale.

Strada era prea puţin iluminată, câinii lătrau ici-colea ascunşi de umbrele pe care luna la întindea din spatele copacilor, caselor, dealului. Ştia unde-s câinii mai răi şi păşea aproape neatins pe asfalt cu respiraţia redusă la minimum. Era nebună în ochii ei şi era fără frică. Îşi imagina seara dinainte ca ea să înceapă, făcea scenariul, stabilea totul de dinainte. Şi mai avea atât de puţin până acolo.

În discoteca improvizată de ţară dansa. Muzica îi era fără înţeles, ritmul însă o atrăgea în mişcări pe care mai mult le intuia, dar care se potriveau la fix. Ştia că dansează bine şi că nu face nici un efort pentru asta. Stângăciile ei apăreau atunci când trebuia să vorbească pentru că lua totul în serios. Glumele o scârbeau, nu se pricepea la replici şmechere, iar la vârsta ei şi-a celor din jur, asta era cam tot ce conta. El nu venise, el nu era în colţul lui, ea privea înspre uşă atât de des încât un băiat de acolo se crezu vizat.

Într-un final pricepu şi ea că aterizase din lac în puţ şi hotărî să plece acasă. Băiatul se oferi să o conducă. Bine. Mergeau, el întreba la ce şcoală, ea la fel, ea merge repede, el tot îi cerea să nu se mai grăbească. El vru să fie romantic, să zică chestii clasice cu luna şi cu stelele, ea făcu pe deşteapta şi-l duse în sfera poeziilor. El recită aiurea primele versuri din Luceafărul, ea îl corectă. Vru să-i spună că ştie toate cele 98 de strofe, dar îi recită doar unele la întâmplare de pe la mijlocul poeziei. Băiatul nu se prinse de nimic, ba deveni taciturn şi plictisit.

Ajunseră la poartă. Când te mai văd întrebă el, nu ştiu îi spuse ea, el ştia cum o cheamă, ea nici măcar nu întrebase şi nici nu voia să afle. El stătea ca un tâmp acolo cu vorbele epuizate căci ea nu se pricepea la umplut timpul cu râsete şi cuvinte pricepute aşa cum văzuse la colegele de clasă. Se gândea că făcuse degeaba scenariul şi planul şi irosise o grămadă de imaginaţie pentru seara ce se sfârşea.

Îl pupă pe obraz pe când el se foia cu mâinile în buzunar, intră în curte şi de-acolo îi zise un pa şoptit. Se uită la el cum stătea acolo şi râse în sinea ei. Nu avea nimic special băiatul ăsta, nu-i plăcuse de nici un fel, o întristase cumva pentru că acum se simţea şi mai singură ca de obicei. Îl lăsase să o conducă pentru el, îi făcuse cadou această mică victorie ca mai apoi să i-o năruie. Fără voie, era ceva din fiinţa ei care făcea toate astea. Se mai uită o dată spre stradă. Plecase. Nu-l condamna pentru nimic, nici măcar nu-l considera prost. Ea era intrusa, nepotrivita, ciudata.

Mai zăbovi prin curte. Luna ajunsă înspre mijlocul bolţii lumina curtea ca pe o scenă imensă. Era în lumea pe care o stăpânea, unde imaginaţia o trimitea în expediţii curajoase, unde viaţa ei continua vieţi interesante de prin puţinele cărţi pe care le citise. Nu avea cui să povestească nimic din toate acestea. Era nebună în ochii ei şi era fără frică.

 

10 Comentarii

  • E ceva inexplicabil aici, ceva ca o vraja in care ma regasesc cu o nebunie neinfricata. Claudia, tu reusesti sa exprimi sentimente puternice prin intamplari simple; cred ca victoria ta e ca transmiti stari verosimile cu impact incontestabil asupra mea (nu pot decat sa vorbesc despre mine).

    Ai rasturnat omul caruia nu ii poate fi dor de ceva ce n-a avut.

    Uneori aprecierile suna fie prea banal, fie prea exagerat.

  • @Alina, Claudiu: am scris in nici 30 de minute, parca fara sa respir, am anulat granitele dintre realitatea unor amintiri si impulsul muzei din prezent si asta e ceea ce a iesit. Mi-era pofta sa scriu, recunosc, si n-am intervenit obiectiv in fluxul mintii nici atunci cand am simtit ca vrea sa ma corecteze.

  • Din cand in cand poate ne-ar prinde bine tuturor sa fim ca fata ta de la tara: “Era nebună în ochii ei şi era fără frică”…. 😉

  • “…viaţa ei continua vieţi interesante de prin puţinele cărţi pe care le citise…”

    iti spun doar ca vreau o continuare, voiam sa mai citesc, intrasem in lumea ei, ma detasasem oarecum de prezent…si am oftat adanc cand povestioara s-a terminat

  • @Irina: nu e chiar stilul meu de-a scrie astfel de povestioare, dar, uite ca n-a fost greu… 😀

    @Mik: si eu zic ca da, sa fii constient de nebunia ta si sa fi curajos in ea :)

    @Renutzu: nu stiu de-as mai putea continua, ar trebui sa reiau starea creata, cand am scris am fost ca-n transa 😀
    Ma bucura mult ca a placut, ma cam temeam…

  • @Andreea: eu nu m-as pune cu unele fete de la tara :) La ce program spartan e peste zi si la ce nazuinte inca fara nume poarta, pe cand ferchezuitul in oglinda e un lux de duminica si de zile mari, iar lumea se rezuma la putina informatie si restul imaginatie, undeva trebuie sa se produca si “evadarea”…

    p.s. in zilele noastre si fetele de la tara au internet, gospadaria nu mai are cine stie ce animale, iar munca nu mai e nici ea o modalitate de disciplina. Fata mea de la tara e un exponat din lumi ce se incheie in cele mai multe sate…

  • Nu le-am desconsiderat absolut deloc, doar parca nu imi vine sa cred. Eu am locuit mult timp la tara si am prietene de acolo. Iar dupa zile grele de munca, etc… parca nu aveau timp de analizat in profunzime, erau mai transante.
    Ai dreptate in ceea ce zici la p.s. Poate ca nu m-am mai actualizat eu prea mult cu ceea ce se petrece si traiesc putin in trecut :).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *