Hotelul

Zornitul lanțurilor mă atrăsese spre fereastră, deși nu era prima oară când îl auzeam. Ultima dată bănuisem că sunt muncitorii din clădirea vecină și curiozitatea s-a risipit cum și venise: odată cu liniștea. Mereu oameni, zgomote, luminile din sala mașinilor de spălat. M-a mirat să văd că era o femeie, parcă abia trezită din somn, în niște pijamale-salopetă, tari ca o rufă ce-a înghețat pe sârmă iarna, și argintii ca tabla galvanizată. Și m-a mirat și mai tare când am observat că lanțurile legate de picioarele ei i se trăgeau după pași ca niște șerpi încolăciți pe o liană. Ce naiba, i s-or fi agățat? A dat un tur de curte interioară ocolind parcă cu dispreț și o pufnitură gesticulată singura mașină parcată acolo. În trecerea scurtă prin raza uneia dintre lumini, mi-am dat seama că lanțul îi era legat de glezne și o bucată de vreun metru atârna după ea. Apoi a trecut pe sub fereastra mea și m-am retras puțin spre a nu fi tentată să mă aplec și să privesc mai mult.

Liniște. Plecase? Zornăiala s-a reluat în același tur de curte. A ocolit mașina ca și mai înainte, aceleași mișcări. După nenumărate ture, a privit spre mine. Mai întâi s-a oprit, am știut că pentru mine s-a oprit, era o grămadă de timp să mă ascund, o secundă, poate două de tras draperia ce alunecă atât de ușor pe șină, dar n-am putut, trebuia să știu dacă privește la mine sau ba. Și-a privit. Draci! Am tras draperia aia cu așa putere că a trecut în partea cealaltă, dincolo de mine, rămânând ca o toantă expusă privirii de care tocmai voisem a mă ascunde. Așa că am tras-o din nou, femeia nu știu cum mă privea sau ce privire mai avea, mă interesa mult prea mult drăcovenia de draperie și stângăcia inimaginabilă a momentului, și n-am tras-o cu putere spre capăt ci înspre mine acoperindu-mă cu pânza aia ca un zid și abia apoi, lăsându-mă pe vine cât mai jos până am fost sigură că nu mă mai văd din exterior, am simțit fiorii ce mă cuprinseseră…

Să fi trecut vreo oră când prin întunericul camerei îmi făceam curaj spre fereastră. Lipindu-mi fața de materialul catifelat – abia acum îl simțeam – al draperiei, am privit spre curte. Era albă, parcă mult prea albă. Mașina încă acolo, din sala mașinilor de spălat mai răzbătea o singură duduială de final și o lumină în care misterul mi se dezlega încetișor. Ningea.

 

 

 

1 Comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.