Pedalând prin gânduri spre Mont Saint-Bruno

Pagini de jurnal.

Călătoria asta pe două roți spre un deal cu nume de munte, într-o zi caniculară în care anunțata ploaie și furtună cu fulgere trebuiau să ne țină acasă, a avut o cu totul altă însemnătate pentru mine decât cea turistică. În fond, nu sunt omul care să facă turism de vreun fel, jurnalele mele de călătorie sunt de fapt povești personale, de blog, iar interesul meu de a vizita ceva se limitează doar la locurile ce ar putea să-mi placă sau să-mi substituie ceea ce-mi lipsește. Pornesc la drum fără ambiții, iar tot ce-mi doresc e ceva care să mă facă să simt, să vibrez. Poate și de aceea inițiativa mea lipsește deseori căci prefer să trăiesc cu interioare goluri decât să le umplu artificial.

Și nu vă gândiți că asta a fost doar o introducere meditativă, n-am de gând să vă servesc o călătorie cu mine fără să vă cer prețul ascultării sincerității. Nu vă dați cu părerea deja, mai am multe de scris.

O călătorie pe două roți suficient de lungă și suficient de izolată de elemente perturbante e un bun prilej de a pedala cu tine însuți printre gândurile ce nu mai vor amânare: vor să tranșeze adevărul, să iasă la iveală, să-ți arate că ele sunt de fapt TU.

Muntele acesta Saint-Bruno e o gâlmă în câmpia din jurul Montrealului. O gâlmă ca un miraj, un surogat pentru muntele mult dorit. Are el 213m și e și Măcinul nostru abia dublu, dar Măcinul pe care l-am colindat doar de câteva ori mă face să simt și să scriu ca o îndrăgostită…

mi-e dor de-o piatră caldă de Măcin
să mă întind pe ea ca pe-un altar
s-o îmbrățișez cu dorul meu solar
să-i spun că dintre toți cel mai ades
acolo-mi zboară gândul peregrin –
la muntele cărunt ce-apune-n șes…

Ar fi trebuit să fie încă un sfârșit de săptămână ploios în care să-mi petrec timpul la calculator sau îmbinând piesele unui puzzle, dar n-a fost. Cu gândul că vom găsi un loc de adăpost în caz de vreme rea, am suit pe șeile bicicletelor încă de dimineață și am pornit la drum. Unul nou, care avea să ne scoată de pe Insula Montreal și să ne poarte prin alte localități ale Quebec-ului.

Nu știu ce mă așteptam să văd nou, dar parcă cineva dădea copy-paste înaintea mea și în funcție de un parametru necunoscut mie se schimbau ici-colo câteva detalii. Mi-am dat seama că nu știu nimic despre Canada, că nu mă face să simt nimic. Ce noutate!! Într-o țară care-și cultivă în spațiul verde și deschis din fața casei flori pe care în mod le-ai găsi doar în natura sălbatică ce mai e de știut, de căutat?

Eu nu vreau să știu nimic despre oamenii care trăiesc drame minore cu o seninătate absurdă (exagerat spus, dramele nu se pot măsura) – ei n-au nevoie de mine și nici eu nevoie de ei. Facem parte din partituri diferite, din aluaturi diferite. N-o să fiu niciodată un om care să vrea să traiască mai bine, ci mai autentic. Eu vreau să mă murdăresc pe adidași când alerg nu ca să mă distrez sau ca să simt că trăiesc, să experimentez, ci făcând-o involuntar, fără o conștientizare anume, copilărește.

*

Întorcându-mă la călătoria pe care încerc să v-o povestesc, gândurile se încurcă între ele precum străzile din Longueuil încurcă traseul planificat de Andrei. Pe aici, ba nu, pe cealaltă variantă, să ne întoarcem, e bine, nu e bine, suntem pe drumul cel bun: gâlma se arată la orizontul eliberat de casele copy-paste, de străzile copy-paste. E un orizont în care privesc deseori cu nici un fel de întrebare și el e lipsit de orice fel de răspuns. Privesc Canada ca pe un tablou dintr-o cameră ieftină de hotel pus acolo ca să ocupe spațiul unui perete impersonal și gol. Nu vreau să jignesc țara aceasta care mi-e gazdă, nici pe departe, dar mă uit la ea și totul e atât de impersonal încât realizez că nu doar suferința îl face pe om creator ci și înstrăinarea, existența într-un spațiu nedefinit.

Sigur, urmează să divaghez puțin, cei care emigrează și își găsesc locul în acest spațiu e pentru că aveau nevoie de el, pentru că erau făcuți pentru el dinainte de a-l cunoaște. Fiecare își e dator să-și caute locul prin lume, iar dacă și reușește e un merit de neclintit. Nu-s de condamnat oamenii care vor să trăiască liniștit, în care problemele să fie date de tunsul gazonului înainte sau după ploaie. Nu-s de condamnat (defel!) nici cei foarte bine pregătiți intelectual, dar ignorați cu grație într-o Românie în care respectul e o mantră națională de domeniul absurdului: să aștepți respect fără a respecta. Și ca să închei, sunt de apreciat cei care știu ce vor de la viață și a căror rețetă și-a găsit toate ingredientele necesare aici. Evident, eu nu știu…

*

Parcă era vorba de o simplă tură de bicicletă, nu? Era și este căci pedalăm mai departe prin soare și gâtul însetat vrea mereu apă, tot mai multă apă. Dar drumul devine solitar, gropile îl presară cu atenția necesară și gândurile se reîntorc în mașina de tocat, vor să treacă printr-o sită și mai deasă de-acum. Pedalez cu Andrei, în urma lui, uneori viteza e maximă pe care-o pot produce din combinația de foi și pinioane și nu e de ajuns. Aș vrea mai mult, deși uneori îmi imaginez cum ar fi să se întâmple ceva și să cad. Și în imaginația mea cad în toate felurile, dar mai întâi de toate zbor de pe bicicletă. Nimic fără zbor! Sunt o fricoasă desigur, ca orice femeie care s-a urcat la treizeci de ani pe o bicicletă și care are mai mulți demoni la un loc decât anticamera unui psihiatru. Dar n-aș da nimic să schimb situația asta, să fi avut bicicletă de copil și altele asemenea. Aș fi fost un caz banal de om, așa sunt cel puțin în ochii mei, un om muncit care trăiește după un principiu (sadic): nimic fără de preț!

Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în localitatea de sub munte (Saint-Bruno-de-Montarville, 25 km de Montreal), dar când mergi pe bicicletă pantele vorbesc de la sine, te anunță în articulații că e vremea lor. Urcăm, Andrei urmează traseul, eu îl urmez pe Andrei și mă zgâiesc la casele tot mai răsărite. Totul e o rețetă calculată, fără excese, de bun gust: unu sau două etaje, materiale bine alese pentru fațadă, sub e lemn, peluza fiind cea mai dedată modei: gazon simplu, dar periat exemplar, eventual un copac de colecție sau, varianta personalizată cu flori de tot felul, o adevărată mini-grădină botanică la fiecare adresă. Pe driveway cel puțin o mașină parcată. Poți ghici living-ul după perdelele trase într-o parte într-o prindere lejeră încadrând ferestrele mari dinspre stradă: la lumina becurilor, cina familiei va fi vizibilă oricărui trecător ca o scenă ruptă dintr-un film. Aici totul îmi amintește de filmele americane, acum sunt eu însumi un figurant din marele film.

Oamenii sunt gospodari, se lucrează de zor peste tot: se mai vopsește un grilaj sau un acoperiș, se mai tunde gazonul, se mai plantează un răsad cumpărat gata înflorit, se face curățenie în garajul deschis unde rafturi pline de chestii se oferă privitorului. Mă irită atâta vervă și ca rezultat nu fac nici o poză căci nu vreau să mă vadă pozând. Nu știu de ce, pur și simplu… Alții stau pe șezlong la o șuetă, de cele mai multe ori în doi. În Canada observ că se aleargă în doi, se stă în doi, se pedalează în doi, el și ea, doi prieteni, două prietene, atunci când există mai apar și copiii, mai sunt grupurile de vârstnici sportivi sau cei uniți de vreun club, asociație, școală etc. Însă cifra care predomină e doi: el și ea, semn că oricât ai aduna și-ai scădea, aritmetica celor de lângă tine operează cu numere mici…

*

Când suntem la intrarea în parc am parte de o tresărire, de o trezire. Când am ajuns? Și chiar așa apare intrarea, tam-nesam? Mda. Știu că se plătește ca în oricare alt parc național (6.5$), dar punctul de primire e închis. Intrăm în parc pe drumul deschis, mai sunt și alții înăuntru. Urmăm o potecă ce permite și acces bicicletelor: asta e regula, asta facem. Parcul e o pădure cu suișuri și coborâșuri, e o pădure frumoasă, dar care nu mă marchează în mod deosebit. Pe drumul  principal, pietruit îi întâlnim pe cei care parcurg traseele de drumeție sau aleargă. Mă privesc în ochi cu o adolescentă obeză, diformă, ce aleargă greoi venind înspre mine. Încetinesc uitându-mă la ea căci se uită la mine cu niște ochi atât de triști încât e prima impresie după câteva luni de Canada care îmi amintește că sunt o persoană empatică. Pînă acum n-a prea fost nevoie să empatizez pe aici… N-o să pot uita prea curând privirea, s-a adâncit în creierul meu ce o leagă de formele acelui corp atașat de ea ca un lanț cu ghiulea de piciorul condamnatului.

margaritare in parc

în parc găsesc lăcrămioare ce cresc sălbatice, dar și o tanti care se miră că le pozez…

Ocolim unul dintre cele două lacuri, observăm proprietățile private de pe marginea lui, casele maiestoase din umbra unor porți ca în filme. Eu îmi imaginez automat casele din filmele de groază unde protagoniștii se mută spre a-și schimba viața și au parte de surpriza fantomelor sau a morților. Mai devreme sau mai târziu vor învia… Circuitul nostru se termină așa de repede încât mă simt ostenită de-a dreptul și am nevoie de o pauză. Un singur cuvânt îmi vine în minte și pentru că-s pe continent american, cuvântul e pe măsură: boring (eng. plictisitor). Ei bine, boring-ul ăsta mă epuizează.

Pauza o facem la mal de lac după ce coborâm pe biciclete o poiană proaspăt tunsă. Nu știu dacă e bine, dar mă simt bine făcând asta. Plus că bicicleta nu e un mtb și încă îi fac proba pe tot felul de terenuri ca să mă obișnuiesc cu ușoara senzație de nesiguranță. Pe un ponton amenajat cu mese și băncuțe, ne așezăm să luăm prânzul din merindele aduse de-acasă. Se apropie un cuplu, un el și o ea trecuți de primele două tinereți. Au binoclu – aici așa se poartă: vii ca să faci mișcare sau ca să observi. Curiozitatea rămâne ultima frontieră.

Văd ceva în apă, și ei și eu, ne ridicăm și ne alăturăm lor. E un pește, un crap și fără a o da în povești pescărești: e mare! Cei doi ne vorbesc în franceză, dar cuvintele înțelese sunt prea puține pentru a dialoga. Ne limităm la a emite câte un ”oui” sau ”non” potrivite după tonul frazelor în așa fel încât să pară că înțelegem. E… ca dracu, dacă e s-o spun pe românește. Degeaba înveți franceză, te axezi pe conversație căci atunci când cel din fața ta se pune pe turuit, tu ești o tabula rasa. Trag concluzia că această franceză quebecoasă e o enigmă mai mare ca nunta tatii, o vorbă bătrânească, gorjenească de-a mamaiei și care înseamnă două lucruri deodată: să fii intrigat și indignat –  se referă la faptul că un copil nu știe pe de-a întregul niciodată cum s-au luat părinții lui (cel puțin în acele vremuri nu se știa pentru că nu se povesteau astfel de chestii), neștirea asta fiind motiv de nemulțumire, simbol al tuturor lucrurilor care vin de-a gata și nu pot fi schimbate.

crapul

peștele… discordiei

flori de mur

flori de mur

E ora 11 și conform prognozei ar trebui să vină ploaia, dar cerul arată că cel puțin o vreme suntem scutiți. Soarele arde, proviziile lichide sunt pe terminate. E a nu știu câta oară când mă uit la izvoarele de prin parcurile astea naturale, știu că apa aia e potabilă și că n-ar fi prima oară când beau dintr-un pârâu ce șerpuiește printre straturi de frunze și pietre, dar mă gândesc că aici or fi microbi pe care nu i-am gustat încă și vreau să-i mai las timp organismului pentru acomodare. E oricum mare lucru că am scăpat până acum neîmbolnăviți, cunoscut fiind faptul că mai toți emigranții trec printr-o primă fază a ”tuturor bolilor pământului”…  canadian.

Pornim înapoi spre casă cu bifa pusă pe Saint-Bruno. Nu insistăm pe impresii, ne păstrăm gramul de toleranță. Nici după gustare nu mă simțeam mai vioaie, ba chiar simțeam că mă moleșesc de tot. Andrei mă întreabă dacă ne întoarcem pe unde am venit sau adoptăm altă variantă, dublă ca lungime. Îh, gândurile mele un pic consumate, măcinate, obosite deja tresar neplăcut la reluarea peisajului anost ce le-a declanșat. Hai pe varianta lungă, spun, și știu că fizic voi rezista, oboseala e chestie de minte, nu de mușchi.

*

Localitatea de sub muntele-deal își arată alt chip de astă dată căci schimbăm direcția și avem parte de lux combinat cu pante. Mi-ar plăcea să fie aduși aici cu forța căsoșii României, nu le-ar prinde rău o detenție în ținutul bunului-gust. Lor, că mie, deloc aspirantă la așa case (eu o visez pe-aia mică și albă pitită într-o grădină mare), mie îmi provoacă doar această simplă constatare că se poate construi ne-manelizat. Pantele fac deliciul coborârilor, una dintre ele fiind visul oricărui biciclist, dovadă că Andrei o savurează din plin. Și nu doar el, ci și alți bicicliști ce se învârteau prin zonă și pe care-i suspectez că așteptau să se elibereze ca să se dea cât mai în siguranță. Oricum, întreaga zonă e perfectă pentru antrenamente de ciclo-cățărare, evident, pentru cine vrea asta.

Mai întâi se semnalizează că pista trece efectiv pe banda dedicată mașinilor căci viteza pe care urmează s-o prinzi e periculos de ținut în frâu pe o pistă lată de un metru. Apoi, în punctul culminant, există o tabelă care afișează viteza – e cineva care să nu vrea un scor cât mai mare??! Că asfaltul e bun și că totul e gândit și dedat plăcerii vitezei asta e mai mult decât evident. Îl văd pe Andrei cum se duce, intuiesc senzațiile și știu că urmez eu, acest Cănuță-om sucit al datului la vale. Mă dau sau nu mă dau? aceasta-i întrebarea și las bicla să curgă. Prind viteză, frânele sunt apăsate potrivit cât să nu mânjesc cu sânge cartierul și simt cum la porțile paranoice ale grijii plăcerea bate timidă. O las să intre, dar îi trimit priviri autoritare și pline de înțelegere totodată. În echilibrul acelor secunde în care peisajul din jurul meu devine egal cu zero căci viteza mă absoarbe într-un câmp vizual restrâns, mă simt bine, incredibil de bine: zbor.

Brusc reveria se termină într-o intersecție unde trebuie să opresc alături de Andrei ca să aflu noua direcție. A, avusesem vreo 40km/h :) După ce ne mai învârtim prin stațiune, intrăm pe Ruta Verde și pe frumosul ei traseu care merge pe lângă șosele, dar de cele mai multe ori înafara lor, prin crânguri și păduri ceea ce-mi place în mod deosebit. Simt că ceva începe să se echilibreze sau poate gândurile mele s-au calmat. Impulsivitatea lor mă caracterizează și chiar dacă uneori mi-ar prinde bine niște reacții mai așezate, prefer momentele pe șleau: e plină lumea de cosmetizări, mai ales de cele subtile. Că oricum gândurile trec și uniformizarea își face treaba…

*

Când mergi pe bicicletă mergi cu tine însuți și atât. Mai schimbi un dialog, dar în mare, e o călătorie individuală. E un răgaz pe care ți-l dai și ăsta e primul gând cu care aș vrea să impulsionez pe cineva care ar vrea să învețe. Desigur, foloasele mari sunt de domeniului utilului și plăcutului, dar folosul sufletesc merită intuit.

O să fie tot mai greu să trăim autentic prin marea de superficialitate și de comercial care ne înconjoară și care ne vinde ce ne dorim să primim. Așa văd și întâlnirea cu societatea canadiană: îți dă orice ți-ar trece prin cap că vrei, câteodată știe chiar mai bine decât tine ce vrei, inclusiv sălbăticia. O îmbracă în reguli, în parcuri naturale, în florile de câmp pe care le poți cumpăra gata înflorite în ghiveci, îți pune pancartă cu punct de belvedere sau de observație a păsărilor. Și omul ce face? Când ajunge la semn, face ce spune semnul… Imaginați-vă o pădure sau un spațiu verde prin care omul nu intră pentru că e pus un indicator ”atenție plante otrăvitoare”. Practic, drumețul nu se gândește să protejeze natura ci să se protejeze pe sine. Frica e o metodă modernă de control, ascunsă sub forma grijii sociale sau a datului în judecată. Frica păzește pădurea, dar ce simplu ar fi dacă am vorbi doar despre pădure.

piste de bicicleta in Quebec

pistă și șosea

Mont Saint-Hilaire

eu aș vrea verde pentru munte… la orizont Mont Saint-Hilaire – alt deal, dar ceva mai înalt, o destinație viitoare

Pista e uneori mai bună decât asfaltul cu care mergem în paralel și la care mai trag câte un ochi. Peisajele se tot schimbă și asta îmi place, mă bucură să trecem printre lanuri de porumb semn că în țara asta mai e și altceva decât… case. Știu, Canada e foarte întinsă, iar partea locuită e preponderent în sudul ei, însă cu ce mă ajută să știu că doar câteva sute de kilometri mai la nord ținutul aparține doar pădurilor, lacurilor, urșilor etc. La un moment dat casele își schimbă puțin profilul căci suntem în lungul unui râu, Richelieu și automat apar și ambarcațiunile în curți, garate sub clasicul copac falnic, pe gazonul tuns exemplar. Unele gospodării păstrează un specific mai vechi și asta îmi place, dar tot n-am parte de acea senzație pe care o ai când treci printr-un sat… Nici măcar nu-mi dau seama care sunt limitele între localități.

Pista verde e chiar verde căci se croiește printr-o pădure nu foarte lată, dar suficient cât să simți că ai evadat în natură. Starea de spirit mi se ameliorează treptat chiar dacă numărul kilometrilor a crescut. Încep să accept ideea că asta are de oferit Canada, cel puțin în această parte a sa și nu e vina ei că eu am alte așteptări. Nici n-o să intru în corul lăudătorilor, asta clar.

Route Verte

N-aș vrea să se mai termine partea aceasta de traseu, pedalez nebunește și știu că energia picioarele vine din creier. Acolo sus e comanda, restul e doar un cadru. Un tip mă depășește și-mi spune ceva în franceză, iar eu nu pricep nimic, dar rețin ceva ce sună a ”jakă”… ba pe-a mă-tii aș putea să-i răspund, dar zic un ”oui” și dau din cap știind că iar va lovi valul indignării.

Și mă mai revoltă această rânjire continuă a canadienilor, această continuă băgare în seamă care nu vine dintr-o interacțiune anume, că pe-aia o înțeleg, ci din oficiu. Probabil, bag eu de seamă, din singurătate, dintr-o lipsă a comunicării, din nevoia de a fi cu alți oameni. Societățile civilizate ca aceasta însingurează. Individul se înconjoară de o grămadă de norme până când se ajunge ca societatea să inventeze alte norme care să mai anuleze din primele. Eu dacă am o grijă pe cap stau încruntată și gata, iar dacă sunt transparentă imediat sunt taxată: ça va? (asta am observat-o de fiecare dată când merg la magazin: dacă nu zâmbesc și nu afișez relaxare, vânzătoarea își declanșează grija pentru un cumpărător încruntat de parcă ar lua salariu și pentru postul de psiholog de serviciu… – o, da, e doar amabilă, dar nu pentru că-i pasă ci pentru că așa e fabricată…)

*

Îmi e îngrozitor de sete cu toate că am băut foarte multe lichide azi (în total cred că am băut peste 2l ceea ce mi se întâmplă foarte rar…). Drumul prin pădure mă relaxează la loc și ajungem într-un fel de parc cu mese de lemn pe sub copaci. La mese, un adevărat popor ciclist face o pauză de prânz. Norii se adună, dar încă nu sunt semne de ploaie. Stăm și noi la o masă și întinsă pe bancă îmi pierd privirea printre crengile verzi ale salciei. N-aș mai pleca, somnul mă ispitește și tocmai de aceea mai bine plecăm înainte de a ceda ispitei. Am în minte imagini cu oameni dormind prin parcuri și fără să fie din-aceia fără casă: un tip lângă bicicletă sub un pom, un el și o ea îmbrățișați pe un pat verde de gazon, o ea dormind pe o bancă cu vântul ridicându-i uneori fusta, o altă ea pe o pătură cu o carte rămasă deschisă lângă, etc. Ceva de genul: eu dacă vreau să dorm, dorm, unde mai pui că e și cool să o faci cât mai neconvențional.

Încet-încet ne apropiem de casă, trecem peste autostrăzi folosind pasarele speciale pentru pietoni și bicicliști, mai facem un popas așteptând un pod să coboare pentru că vapoarele chiar trec și ajungem pe insulă de unde drumul spre casă ne este deja familiar. Oboseala acumulată adoarme gândurile pur și simplu și totul se rezumă doar la mișcarea pedalelor. Punem capăt unei zile lungi cu 90 de km pedalați abia când intrăm în casa încinsă la propriu. Acum ne dorim să plouă, să se răcorească și aveam să primim și ploaia la căderea serii.

marmota, pasarea si porumbul

o marmotă și o pasăre gălăgioasă în lanul de porumb (în total am vazut trei marmote din care două cu pui, doar că-s tare sperioase…)

Montreal

orașul pare aproape, dar e o adevărată încrengătură de autostrăzi și poduri până la el…

pasarela de bicicleta

pasarela de bicicletă e cea mai sus montată…

pista de bicicleta

e așa de înaltă pasarela încât coborârea ar fi devenit prea lungă și în felul ăsta s-a născut melcul…

margareta

A mai trecut o zi, am mai simțit o cută făcându-și loc pe frunte… Indiferent de cum vă poate părea această postare, n-aș fi preferat să stau acasă și nici să las două-trei zile să treacă până s-o scriu și astfel, s-o îndulcesc. În privința Canadei cu cât aflu mai multe cu atât mai în necunoaștere mă simt și nu știu de ce chestia asta îmi amintește de cursurile de algebră superioară de la facultate pe care de la o limită încolo nu le mai puteam înțelege în ansamblul lor și cu toate astea era suficient cât să trec examenul. Cert este că până acum n-am învățat mai nimic despre și de la canadieni, dar mizez pe faptul că omul e o ființă suficient de complicată pentru ca viața să nu se irosească între un copy și-un paste…

___________

Despre tură găsiți detalii concise în jurnalul scris de Andrei: Mont Saint-Bruno.
Informații despre Parcul natural Mont-Saint-Bruno.
Mai multe fotografii în albumul picasa: Canada-Plimbări.

viță de vie sălbatică

flori de viță de vie sălbatică… aici sălbatic înseamnă că nu-l găsești de vânzare la ghiveci

20 Comentarii

  • cel mai mare deliciu al pantelor e urcarea. :) acolo ai de luptat, mai ales cu tine insuti :) coborarea … e doar un inamic care s-a predat

  • M-a uns la inima “calatoria ta de initiere in lumea canadiana”.
    Dar asa cum am mai comentat la postarea cu “Salcamii”, te rog Meet the Sun, nu uita sa tragi bine fermoarul la cortul tau lasat dincoace de “balta”, pentru ca sa te bucuri din plin de locurile surprinzatoare care te asteapta in continuare in fascinanta tara a artarilor.
    Canada e mare, mare si cred ca v-a rezervat inca multe surprize in incercarea de a trai in ea si cu ea.
    Astept noi relatari, poate si “din marele nord”(atunci cand bugetul o sa va permita sa faceti “expeditii” pe distante mai lungi).
    Am o idee total subiectiva, ca poate Canada se poate descifra mai bine ,venind din nord catre sud.
    Ramane ca voi sa-mi confirmati sau nu, ciudatenia asta de gand.
    Pana atunci, vant si volta sub ghiu.

    • @Corina: eu ma asteptam sa fi fost considerata cam prea dura, dar ma bucur ca cititorii mei s-au obisnuit cu stilul in care scriu (si gandesc). Eh, legat de fermoar inca mai am timp sa decid daca vreau sau nu sa-l trag, asa ca poate de aceea imi permit libertatea de-a nu ma infrana e la nimic.
      E interesanta ideea cu nord-sud, iti spun cu mana pe inima ca daca as locui intr-o coliba undeva in padure,la un poale de munte si-as fi si padurar pe deasupra… ar fi sanse mari sa nu-mi mai doresc sa plec de-acolo 😀

  • bagarea in seama din oficiu ma enerva la maxim pe pe mine, la francezi. oribila. inutila. obositoare. defect de fabricatie. asta cu gasitul locului …e greu, e complicat, in toata lumea asta milioane de oameni isi cauta locul si din pacate unii nu si-l vor gasi niciodata. printre altele si pentru ca odata plecat spre locul dorit il pierzi si pe cel nedorit. incerc, vorba ta, sa nu cad in capcana innebunirii. la fel ar trebui sa faci si tu :)

    • @Miky: exact, defect de fabricatie – asta simt si eu!
      Cat despre venit, plecat, imi place sa cred ca pamantul e rotund si cand vine vorba de vise.

  • Ei, mi-ai dat lovitura inca de la inceput cu gandurile despre Macin. Nu a fost prea frumos din partea ta! 😀 Abia am putut sa mai fiu atenta ulterior.

    Mi-a placut melanjul de trairi pedalistice. Si eu fac la fel: imi place sa fiu doar eu si bicla mea.

    • Kya, chiar mi-e dor de Macin. Eu il vad ca pe un batran pe care mai treci din vreme in vreme pentru a-ti lua doza de intelepciune si a te mangaia cu vorba blanda, intelegatoare a cuiva trecut prin viata.

  • L-am citit pe Andrei și apoi pe tine.
    La el am simțit plăcere, mulțumire. Chiar și pe tine te-am văzut zâmbind în poza cu prăjitura.
    La tine văd prea multe gânduri, prea multă plictiseală și parcă vezi lucrurile prea clar. Poate că trebuie să dai jos ochelarii sau să reduci dioptriile. :)
    Agassi în cartea lui ”Open” zicea că a descoperit starea fără gânduri. Cred că trebuie să găsești și tu starea asta.
    „Andrei urmează traseul, eu îl urmez pe Andrei”…mă mai gândesc și revin.

    • @Corina: esti si un cititor de ganduri nu doar de bloguri :)
      Mi-as da ochelarii jos sa stii, dar sunt prea dependenta e tumult ca sa pot suport atata… liniste.

  • Sincer am citit articolul tau, dar nu as sti ce sa iti raspund…inca ma gandesc la tot ce ai scris. Singurul lucru pe care ti-o pot spune este ca da: in afara Romaniei lumea este intr-adevar singura. Legaturile pe care le aveam acasa nu o sa le mai gasim nicaieri. Peste cativa ani de stat departe nici macar la intoarcerea acasa. Ajungi sa realizezi ca dupa ani si ani devii si tu la fel …. Cam Singur….

    • @Ana: singuratatea aceasta se intuieste chiar din primele saptamani atunci cand esti in postura de imigrant. Am auzit tot felul de povesti despre intoarcerea acasa a unora sau altora si toate au numitorul comun despre care vorbesti: distanta traseaza niste limite pe care nu le constientizezi decat in momentul in care te impiedici de ele, ca de o sfoara.

  • Ma bucur ca ai curajul sa-ti expui gandurile pentru altii. Noi barbatii suntem mai rudimentari, luam de bun ce ni se ofera la fata locului şi ne multumim cu mai putin (aluzie la postul lui Andrei).
    Si eu, plimbandu-ma uneori prin locuri indepartate, am simtit dezradacinarea. Desi in unele din ele era extraordinar… nu era ca la mine acasa, si era si mai naspa deca eram singur si nu cu cei dragi mie.
    Vad ca tu te-ai intoarce. Nu poti ‘trage fermoarul la cort’ cum zicea cineva mai sus, pentru ca simti altfel. Si atunci, te eliberezi in scris.
    Noua ne place!

    • Alin, sa stii ca si eu ma bucur ca am trecut de niste bariere in privinta celor scrise. N-as vrea ca peste ani sa recitesc si sa stiu ca n-am simtit chiar asa, ca de fapt a fost mai mult. Oricum, intotdeauna e mai mult, dar de ce sa creez distante suplimentare cand nu e cazul. Si da, barbatii au alta fire, ei asteapta sedimentarea starilor pentru a face o afirmatie si inteleg perfect acest fel de a fi – uneori chiar il invidiez…
      Eu dezradacinarea am simtit-o si cand am fost plecata in delegatii, cand nu era vorba de emigrare pentru ca ma uitam la ce era in jurul meu, placea ochiului, mintii, dar nu tulbura nimic la interior, la suflet. Si punand in balanta ce e bun si rau acasa cu ce e bun si rau aici si bonus, faptul ca viata e una singura si e destul de scurta, nu e prea greu de intuit ce as alege. Pana la urma conditia de om modest cu care m-am nascut ma obliga mai mult la simtire decat la traiul bun si fara de grija al unei societati mult mai civilizate ca a noastra.

  • O Doamne, ai rabufnit! Am simtit cu toata fiinta si toti porii tot ce-ai scris! Acel tipar, acel copy-paste se duce dincolo de Canada, spre sud….:
    (
    Mi-ai scris trairile si te inteleg perfect! Am pedalat prin astfel de situatii si m-am inchis, port in mine toate angoasele si mi-e greu sa mai rabufnesc, ca am obosit….am obosit de reguli stricte, de searbad si iluzii.
    Ma zbat literlamente sa inteleg sistemul lor de (non)valori…..sa accept cat sa-mi fie bine. Dar pot? Cand (ca si tine) am simtit noroiul sub talpi, am mancat codru’ de paine luat din tzarana si-am colindat poteci de munte fara lanturi si reguli stricte….

    Obsesia gazonului, pierdere de timp, consum nejustificat si ptr ce? Ca abia vad pe cineva in jurul caselor bucurandu-se de “landscape”-ul privat! Si ca sa vezi unde duce nebunia….la hotelul unde sunt acum un angajat intr-o dimineata “sufla” cu un aspirator special….mugurii de brad cazuti pe asfalt! Cred ca habar n-au ca matura a fost inventata….si-ar fi de prost gust, ca nu e automata si nu papa curent ori benzina, nu?!?!

    • Aaa, n-am rabufnit, dimpotriva, nu las nimic sa se aseze. Prefer sa consum la timpul potrivit 😀
      Cum inteleg ca in SUA e mai “rau” ca aici nici nu stiu ce sa zic. Pe de alta parte in top 15 al tarilor cu cel mai ridicat nivel de trai din lume, Canada e pe 3, iar SUA nici nu apare… Asta s-ar traduce prin faptul ca in State ai sanse mai mari sa dai peste varietate si cum voi umblati peste tot sigur vezi de toate…

      Cat despre consum – asta e societatea evoluta. Are si chestii bune, dar si aberatii care nu se pot justifica decat prin faptul ca oamenii au pierdut contactul cu obiceiurile native: poate angajatul ala n-a vazut pe nimeni sa mature frunzele cu o matura… pur si simplu.

      • Clau, un fel de-a spune rabufnire….poate asa am perceput-o surprinsa la modul placut sa citesc toate starile si impresiile despre Canada spuse transant fara menajamente.

        Ti-as lua reteta si-as aplica-o dar ma stiu cum sunt….:) La mine sunt asezate in straturi si le car, d-aia cateodata mi-e sufletul ca de plumb…

  • Exact cum scrie si Ana Maria mai sus, am citit articolul tau si m-a lasat un pic…fara replica…nu as sti ce sa-ti raspund. Cu timpul sunt convinsa ca toate aceste ganduri se vor aseza….

    Cum ii scriam si lui Miky intr-un comentariu recent pe blogul ei, cred ca fiecare tara are partile ei bune si partile ei rele. Nicaieri nu este perfect. Nu are cum. Dupa parerea mea secretul emigrarii si al fericirii in general este sa te bucuri de lucrurile bune si sa fii ceva mai indiferent, in masura in care se poate, cu cele rele.

    Emigrarea nu este un lucru usor, clar. Dar nu trebuie sa devina nici o corvoada psihica. E o experienta si trebuie privita ca o experienta! Putem oricand sa plecam mai departe, spre alte locuri poate mai bune, sau sa ne intoarcem “acasa”.

    Poate ai dreptate, cei care reusesc sa se integreze, fie aveau nevoie, fie erau facuti pentru locul respectiv.

    Oricum nu exista reteta “emigrarii perfecte”. Depinde de la caz la caz. Depinde in primul rand de om, de cat de adaptabil sau de dispus la schimbari este si mai depinde si de situatia de care te lovesti la destinatie (oameni, tara, chiar regiune, limba, job, etc). Si de ce nu, de noroc.

    Eu sunt mai indiferenta de felul meu si incerc sa judec mai putin in amanunt lucrurile. E un fel de a ma proteja si de a ramane optimista. Nu stiu daca am fost facuta sa traiesc in tara asta, la fel cum nu stiu nici daca am fost facuta sa traiesc in tara mea. Nu stiu unde e “locul meu”, insa pentru moment aici e “acasa”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *