Mica Evadare prin parcare

O nouă poveste de la oraș, pe două roți.

Subtitlu:
Unii evadează în stil mare, alții doar în parcare.

Pe când Prima Evadare se anunța cu vreo 1500 de temerari înscriși, o săptămână de ploi la activ și nămol la cote ridicate (și cursa e în desfășurare acum când scriu), eu plănuiam o mică ieșire prin cartier cu mica și neîncercata mea biclă nebotezată încă.

A plouat toată noaptea și alte ploi se anunțau în reprize, deci e momentul prielnic să ies și eu. O duminică frumoasă scoate omenii din casă, dar una închisă și cu trotuarele umede ține deoparte amatorii de plimbări, cărucioarele, puștii cu rolele, așa că e mai mult loc ca oricând pentru mine.

Șase etaje la vale

Liftul a fost vopsit de curând și arată încă bine, așa că m-am gândit să-l scutesc de chinurile mele de-a îndesa bicicleta în el și am luat-o la vale pe scări. M-am întâlnit cu vreo trei vecini, și culmea, toți mi-au zâmbit frumos. Poate că și echipamentul meu de scufiță roșie i-a impresionat plăcut în combinație cu bicicleta de pe umăr pe care o purtam cu lejeritatea aparentă de gentuță, sub care însă mohnea disperarea: cât naiba mai e până jos???

Pe străduțe, prin parcare

Bine gândită strategia mea, pentru că la ora la care am ieșit(aproape 12), abia de se găsea câte un om ici-colea și cei mai mulți trebăluiau pe la mașinile din parcare. Asta iar mi-a dat curaj pentru în cazul în care vreunui câine nu-i vor plăcea roțile mele învârtindu-se, o să fie careva în zonă să dea cu levierul după el. Câinii, ca după ploaie, nu le ardea decât de odihna vreunui petec de iarbă sau a vreunui cald și uscat capac de canalizare. Suuuuper! Nici măcar n-au băgat în seamă musafirul ce pedala agale, iar când unul a ciulit urechea, i-am șoptit: nu, nu nu, nu! și chiar și-a culcat urechea la loc.

Cum parcul e la vreo cinci stații de autobuz, iar zona se aglomerează treptat spre parc, am zis să dau o tură prin noile parcări amenaje de primarul Piedone. Cu picioarele tremurând și tresărind la fiecare pereche de ochi cu coadă, cu mâinile înțepenite pe coarne, am prins curaj și chiar și… plăcere.

Turele mele, vreo cinci la număr, aveau vreo 800m una și au cuprins: o parcare lungă la dus cu mașini și ceva curbe, un trotuar îngust și înalt la întors, vreo 4 treceri peste borduri (unde nu m-am dat jos de pe biclă ci am absorbit șocurile cu interes) și vreo două intersecții unde chiar m-am uitat stânga-dreapta ca să mă asigur. În plus de asta, mi-am găsit și pistă de alergare.

Tehnica mă omoară

Ceva n-a mers însă prea grozav. De la capul locului m-am înțeles cu foaia 2 și pinionul 4 că asta e calea de mijloc. Cu toate astea, deși am mers doar pe drept (exceptând escaladarea bordurilor) când pedalam în gol, când îmi ieșea sufletul. Am încercat să aplic pedalatul constant și cu un ritm potrivit, ignorând astfel toanele pedalelor în ideea că n-oi crăpa o oră-două cât îmi fac pofta. Cum Andrei mi-a pregătit aseară bicicleta și mi-a umflat cauciucurile la maxim, mi-am zis că așa or merge ele mai greu când sunt umflate prea bine. Nici eu n-am crezut ce-am gândit.

Iluminarea

În timpul ultimei ture, relaxată aproape total și mândră că sunt întreagă, simțeam totuși oboseala. Abia mai feream cu dreapta coșurile prinse de gardul de lângă trotuar, apoi cu umărul stâng am salvat un semn de circulație de pe un stâlp și ajunsă în dreptul stației m-am strecurat printre doi oameni, dar am dat în frână la următorul grup. Mă dau jos, să depășesc elegant și puțin laș momentul și un nene controlor (erau trei, cam plictisiți, am observat eu după), grăbește pasul după mine.

– Cred că aveți o problemă cu frânele!
– Păăăi, merge frâna! zic eu, frânează!
– Merge, dar prea bine, am auzit zgomotul de când v-ați apropiat, ia uitați ce urmă a lăsat pe roată!
Mă uit și eu, nenea dă și cu degetul și-mi arată negreala de cauciuc numa’ bună de luat amprente.
– Cred că sunt cam strânse zic eu, cu aer de om care știe ce face.
– Asta sigur! Mă mir că ați putut pedala, n-ați simțit că vă ține?
– Aaa, ba da, dar m-am gândit că e de la umezeala de pe jos… (aici deja plănuiam să spăl putina…)

Îi mulțumesc omului pentru atenție și am plecat în ale mele. Am mai pedalat vreo cinci minute până acasă, intrând glorioasă pe două roți pe străduța mea, ba chiar am luat și curba finală pe intrarea scării.

Șase etaje la deal

Am scutit iar liftul de înghiontiri și am luat bicla de coarne, de cadru, de tot ce s-a putut apuca. Nu am urcat două etaje la fel. Cu fiecare etaj, arătarea lua în greutate ca o femeie însărcinată cu un extraterestru, iar când am văzut ușa apartamentului aproape să-mi dea lacrimile. Am dus-o direct pe balcon și am sorbit cu sete din cafeaua rece cu lapte. Am dat jos casca cu un gest demn de formula unu și am șters broboanele de sudoare de pe frunte.

Maaaai… vreau!

P.S. Cât am scris a mai dat un ropot de ploaie afară. Îl aștept pe marele evadat Andrei să-mi povestească aventura dumnealui și dacă s-o simți în stare, mai dăm o tură pe seară 😀

20 Comentarii

  • @Mike: Andrei s-a intors dupa un abandon strategic 😀 A trecut apoi pe la bunica si s-a spalat cu furtunul de sus in jos cu bicla la un loc. Acasa a ajuns curat, deci nu cred nimica 😛
    Dupa insa cateva marturii inca nespalate, am putut anticipa batalia de-acolo.
    Dar vorba ta, povestea de marti seara va fi epica dupa cum si ziua de azi a fost epica pentru unii dintre pinguinii biciclisti.

    Le tinem pumnii, inca se pedaleaza! :)

  • Sa inteleg ca ai avut si tu parte de o zi plina.
    Din cate a vorbit Radu cu Cristi, la ora 15.45 inca mai aveau 10 km de parcurs.Deci au evadat din greu si cred ca povestea lor este mai epica decat a tuturor la un loc….
    Eu am evadat in …pat :)

  • Azi in parcare, maine in stil mare!

    PS: i-ote ba nu stiam de ce ma luase sughitu pe strada…

  • @FSD: si la mine s-a pus ploaia dupa. Imi pare bine ca n-am amanat iesire :)

    @Andrei: sa dea Domnul sa-ti fac concurenta la anul la Prima Evadare 😛 si-atunci sa te tii! 😛

  • Eu ma descurcam de minune cu Pegasul meu in copilarie. Acum cred ca mai mult m-ar incurca pinioanele astea moderne. Sa vad ce pinioane a pus la dispozitia bucurestenilor primarul general in Herastrau…Poate dau o raita cand s-o mai incalzi. :)

  • Off, eu tac din gura si ma fac mica 😀 Nu pot sa spun decat ca ai avut parte de o plimbare tare frumoasa si mi-as dori si eu una.

  • Mai conteaza peripetiile, dupa o plimbare cu bicicleta? Mai conteaza ca ai urcat in spate o motocicleta o gramada de etaje? Franele tale nu aveau nimic, cred ca pur si simplu apa nu dadea voie sabotilor sa stranga pe janta. Te salut.

  • @Cristi: e bine si acum, eu una ma incalzesc teribil de la emotie si incordare si oricat ar fi de frig afara, tot simt ca nu mai pot de cald 😀

    @Irina: pai vezi ca se pot inchiria biciclete. Eu nu m-am dus la centre din astea pentru ca nu stiam sa merg prea bine si ocupam bicla degeaba.

    @Costin: Bine-ai venit pe meetsun!
    Ce-i drept, paleste greul odata cu amintirile frumoase. Doar ele raman dupa ce trece febra musculara de la maini, in cazul meu 😀
    O sa intre in “revizie” franele mele, ce-i drept, prea trageam din greu uneori desi pedalam pe plat…

  • Pingback: celmaitu |
  • @Mircea: ce sa fac si eu, imi traiesc copilaria de la bloc de care n-am avut parte(si nici nu ma plang, imi place mai mult cea de la tara!), numai ca omul matur se teme mai mult si se gandeste la toate cele inainte de a se bucura de un lucru atat de simplu ca… mersul pe bicicleta 😀

  • banui ca franele sunt V-uri mai batranele…

    metoda clasic-peizaneasca de reglare ar cam fi urmatoarea:
    1. desfacut cablul;
    2. impins un sabot pe janta (tinut cavalerul cu degetul mare, chiar cu forta) si strans in timp ce apasa pe janta, la mijloc si daca se poate, cu toata suprafata + aceeasi operatiune si la cel de pe partea cealalta- asta-i punctul ala mai “barbar”, aia mai geijulii le regleaza la ochi, fara sa le preseze pe janta, atunci … poate ca e mai sanatos( daca ai vreo spita moale) dar mananca mult mai mult timp si e tare greu de nimerit;
    3. pus cablul la loc si lasat mai moale (din surubul de reglare de la maneta, de pe ghidon);
    4. reglat arcurile de la cavaleri (sau “brate”, na :D) din suruburile mici de-acolo, astfel incat sa calce sabotii simultan pe janta atunci cand apesi pe maneta;
    5. strans cablul, pana cand cursa manetei e buna (cam jumatate din cat ar merge pana ar lovi de ghidon sau mai putin, dupa preferinte) ;
    (cu putin exercitiu ,se rezolva in cateva minute si singurele scule necesare sunt un imbus si-o surubelnita);

    evident ca treaba merge doar daca nu-s jentile 8…
    banui ca se ocupa Andrei, oricum :)

  • @Cosmin: ai explicat frumos, dar n-am inteles mare lucru – asta e doar vina mea ca nu mi-am invatat lectia “bicicleta- pe componente”, dar sunt sigura ca poate fi de folos altcuiva mai priceput. Poate ca ar trebui si eu sa ma informez un pic si chiar sa mai reglez cate ceva ca nu se stie niciodata in ce situatie sunt pusa si nu e nimeni pe langa care sa ma ajute 😀

    @Em: boema plimbarea asta, intitial ma gandeam ca e prin Romania, parca trecea peste borduri, iar trenul ala de marfa avea un aer autohton 😀

  • Sa lesin de ras, nu altceva :))))))). Stiu cum e sa cari bicicleta in spate, prin bloc. Eu am carat-o in spate si pana la etajul 7…daca poti sa crezi asta.

  • @Irina:am invatat singura sa merg cat de cat in vara lui 2009. Adica sa ma urc pe ea, sa-mi pastrez echlibrul, sa pedalez intre 10 si 50m legati. Acum sunt la nivelul urmator, la care incerc sa merg drept, cat mai mult timp legat, sa schimb vitezele, sa reactionez la obstacole.

    Ce vreau sa spun e, ca se poate si mai tarziu, la o varsta la care nu mai e ca o joaca si ajunge greu sa fie si o placere. Sunt o gramada de temeri la mijloc, dar fiecare limita depasita spune ceva despre noi, cladeste ceva in noi. Iar timpul potrivit pentru a incepe, e oricand.

  • @Irina: Si eu am invatat la 22 de ani, pe o bikla imensa, barbateasca (probabil ultimul exemplar disponibil in august 1989!!), super grea, din fier, cu portbagaj. Era asa mare, ca nu puteam sa stau pe saua bicicletei. Avand bratele lungi, am invatat stand exclusiv pe portbagajul de pe roata din spate. In 6 ore m-am umplut de niste vanatai dizgratioase pe pulpele superioare ale picioarelor, dar reuseam sa inaintez calare pe bicicleta. Partea proasta era ca pe vremea aceea nu existau accesorii, camera se dezumfla la fiecare jumate de ora, aveam o pompa ruseasca, dar furtunul atasat nu se potrivea cu ventilul …. cosmar. M-am chinuit mult, neavand nici pe nimeni in preajma sa ma mai ajute. Eh, apoi, peste exact un an de zile, bicicleam o cursiera veche pe zeci de km. de sosea norvegiana. Ocazie cu care am fost foarte aproape sa-mi pierd mana stanga de la cot. Si povestea continua. Ideea este ca daca ai chemare spre ceva, restul urmeaza de la sine. Care e statusul la momentul de fata, ca suntem deja in septembrie ? :-))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *