Bike-Concediu VII. Malovăţ-Tehomir. Înapoi în Oltenia cărbunelui

Sunt omul care mai mereu se regăseşte pe sine în singurătate,

dar care se desăvârşeşte alături de prieteni.

Notă: Episodul pilot cu hartă şi informaţii: Bike-Concediu prin Banat.

Notă: Locul şi timpul însemnării: dimineaţa, la un bar-brutărie din Malovăţ

Ne-am trezit devreme şi-am prins un răsărit frumos după care soarele s-a ascuns în nori.

Am dormit cam prost, cu multe treziri, pesemne ceva “energii negative” de pe luncă îşi explică Andrei. Câţiva stropi răsleţi de ploaie ne-au grăbit să strângem corturile şi lucrurile. Ritualul a ajuns la ultima sa zi. Ca de obicei Dana şi Vali m-au răsfăţat cu cafeaua de dimineaţă făcută la primus şi servită la uşa cortului.

răsărit de soare pe luncă

Combinatul de apă grea de la Halânga e acum luminat de soare după ce toată noaptea a arătat ca un pom de Crăciun cu miile sale de luminiţe

Vali, Dana şi cafeluţa de Bună Dimineaţa (neaparat vesel rostit de Dana) - mulţumiri oficiale, dragilor!

asta e ceea ce am numit noi prin întuneric "Hotel 3 Plopi la mişto", loc chiar nesperat de frumos la lumina zilei

soarele se ridică pe sub sălcii, dar se pierde tulburat prin nori...

pornim să biciclim ultimii 40 de kilometri

E răcoare, 20 de grade, e cea mai răcoroasă zi a turei noastre, e prima zi cu nori. Tocmai ce am plecat de la “hotelul cu plopi” că am şi făcut o oprire în Malovăţ, unde la un iaurt pe post de mic-dejun şi-o bere cu lămâie pe post de … bere, am dat răgaz acestor câteva rânduri.

Notă: Locul şi timpul însemnării: ştrandul de la Meriş

E ora 12 şi suntem la 5 km de Motru. Ne mai picură, dar ploaia pare să ne lase timp de ajuns acasă. Şi pentru că ne mişcăm cu spor am mai făcut o oprire la un ştrand foarte cochet ce a răsărit în vara asta cam unde nu se aştepta nimeni.

Traseul de azi a inclus două urcări zdravene, una a fost Dealul Colibaşilor cu cele două pante ale sale de 10% respectiv 7% urmate de o coborâre de 7% şi o “linie” de vreo 3km pe unde am mers ca vântul şi ca gândul. Foarte faină linia, mi-a plăcut, poate şi pentru că viteza nu era “moca”, dată de vreo înclinaţie, ci doar producţie proprie, din pedalare. După a mai urmat o urcare de 7% lăsându-mi senzaţia clară a urcării de la Dunăre în Podişul Mehedinţi şi de-acolo în Subcarpaţi.

Urcările acestea ar fi fost cu uşurinţă tratate lejer din pricina experienţei adunate în cele şase zile anterioare dacă, ca de fiecare dată, n-ar fi intervenit ceva diferit în peisaj: drum foarte îngust, plin de gropi şi de zone de pietriş cu un trafic intens în care predominau camioanele mari ce transportă cărbune de la carierele de suprafaţă de pe lângă Motru. Camioanele astea treceau cu viteză când erau goale, învăluindu-ne în praf şi abia râşneau la pantă când treceau pline, cot la cot cu noi numai că împărţeam cu greu şi grijă aceeaşi stradă.

Mai avem puţin, dealul Motru-Miculeşti fiind ultima redută şi pe care acum, după atâtea alte dealuri, tot mare şi tare îl vizualizăm (eu şi Dana că lui Vali sigur nu-i displace, iar Andrei după cum îi e felul nu zice nici da, nici ba).

Notă: Traficul dinspre Severin înspre Târgu-Jiu chiar e foarte intens, iar drumul foarte prost. Nu se pretează la biciclit, dar nu poţi face ture care să ocolească 100% zonele de genul ăsta. Peisajul e dezolant în prima parte, dar începe să devină plăcut pe măsură ce ne apropiam de casă. Nerăbdarea ajungerii acasă era cât se poate de prezentă, iar vremea înnorată a contribuit şi ea la un pedalat continuu şi întins.

Andrei urcând Dealul Colibaşilor

combinatul rămâne tot mai jos, de unde şi senzaţia continuă a urcării de la Dunăre la Deal

photo shooting cu biciclist într-o zi cu nori, dar cu piscină 🙂

asta e sigur cu dedicaţie pentru fratele Em' şi pentru fratele Vintilă (facem ce facem şi tot la prieteni ne gândim)

la o ultimă combinaţie bere + covrigei = masa de prânz

Notă: Locul şi timpul însemnării: final de tură, Tehomir, la masa din grădină

Şi-a venit şi vremea ultimei relatări. Scriu pe masa de-acasă, din grădina părinţilor, după o îndestulare pe cinste cu salată de vinete şi ciorbă de curcan.

[Notă: În scurta trecere prin Motru am putut revedea o parte din oraşul care a marcat cu bune şi rele opt ani de şcoală din viaţa mea. O surpriză foarte plăcută a fost revederea unei foste colege de liceu, Nico, dar şi a unora dintre locuri. Să trec pe bicicletă prin Motru, cu sentimentul (naiv, de-altfel) că înainte de asta “văzusem lumea”, a fost ca şi cum adolescentei Claudia i s-a făcut într-un fel dreptate…]

intrăm în Motru, Gorj

Catedrala Ortodoxă

monumentul închinat eroilor căzuţi în cel de-Al doilea Război Mondial şi Primăria oraşului Motru în fundal

centrul: troiţa, ceasul şi sensul giratoriu - iată că nu se schimbă prea multe... Fata profesorului meu de matematică din liceu, fiind colegă cu mine de facultate, povestea despre Motru că e atât de mare încât ea locuieşte într-un bloc ce are un capăt în centru şi un altul la gară 🙂 Şi cam aşa e de lat, doar că înmulţit cu doi că din centru mai e loc de-un bloc până la cealaltă margine.

"Academia" - fost cinema pe vremuri s-a transformat treptat în discotecă, bar, acum pesemne i-o spune club 😀

Şcoala Generală Nr. 1 unde copil de ţară fiind am fost "adoptată" într-a cincea... S-au întâmplat multe de atunci, dar maidanezi ca cei din fotografie se găsesc (cu duiumul!) şi prin spaţiile verzi ale oraşului în care locuiesc acum...

Dealul a fost greuţ de trecut, cu mult praf şi cu impresii care mai de care. Mulţi câini, unii abandonaţi abia născuţi (pe unul l-a salvat Dana să nu-l calce un camion din acela de cară cărbune), alţii cu chef de sărit la roată (m-au “dat jos” de pe biclă exact pe o porţiune nasoală de urcare de nu m-am mai putut urca la loc în şa), toţi însă slabi şi vai de ei de te lua mila…

Peisajul e răscolit de prezenţa omului, de carierele de exploatare curente, de fostele mine şi urmările lor, dar din toate acestea se plătesc salarii…

carieră de cărbune... peisajul e modificat de la an la an, un sat a dispărut plus case din altul, excavatoare gigant se zăresc la orizonturi şi viaţa continuă să meargă înainte şi fără ONG-uri care să apere pământul sau câinii sau oamenii...

Spre casă am dat “gonetă”. Vali a mers înainte, a pus-o un pic pe mama pe jar când l-a văzut doar pe el (şi a nimerit şi poarta că ne îndoiam de asta 😀 ), apoi ne-a ieşit în cale şi am mers toţi patru spre casă. Cele 7 zile s-au încheiat cu bine, iar bilanţul numără peste 400 km, o singură pană în vârf de Godeanu, un şurub de portbagaj pierdut pe macadamul spre Moldova Nouă şi o grămadă de locuri frumoase văzute şi împărtăşite între cei patru prieteni, o singură şi unită echipă ce a funcţionat perfect.

Acum închei, oi mai scrie eu şi alte concluzii mai aşezate, de fapt sunt sigură de asta, da’ chiar acum mă cheamă mama să-i testez gogoşile. Ştiu, ştiu, ne e încă o dată “tare greu” 🙂

Notă: Alte concluzii? Păi aş pleca oricând din nou. Nu e nevoie de prea multe: o bicicletă, ceva curaj, o minte deschisă şi mai presus de toate… mă repet, mai presus de toate, o mână de prieteni! Cărora le mulţumesc şi nu doar lor, ci şi prietenilor rămaşi acasă sau celor deja plecaţi prin lume cu certitudinea că mult dor ne-om purta unii altora de-acum înainte…

“n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de-ajuns o mână de prieteni în asfinţit
n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit
e de-ajuns un cântec de-ajuns şi puţin infinit”

(Dinu Olăraşu – N-ai nevoie de foarte multe)

___________________________

– Ziua 7 din albumul foto: Concediu pe doua roti din Oltenia in Banat si inapoi pe malul Dunarii

înapoi acasă, la casa încă cu prispă şi zorele (by Vali care mi-a "şutit" în mod fericit pe Domnul G în timp ce eu încă dormeam baricadată sub plapumă)

8 Comentarii

  • Frumos concediu! Frumoase fotografii si banuiesc ca si ceva(mai mult) efort la alcatuirea jurnalelor(iti si place, aia e 😉 ). Nu sunt biciclist, dar ma gandesc sa intru in breasla in anii urmatori, mi se pare ca poti vedea locurile mai de aproape si mai pe-ndelete. Ma bucur ca ai un grup asa frumos de prieteni iubitori de natura, sa aveti parte de cat mai multe carari cu soare!
    P.S. Ultima fotografie din albumul foto e cu adevarat emotionanta.

  • Mie a inceput sa imi placa ideea ca la sfarsitul unui concediu sa ajung la ai mei, sa inchei vacanta in curtea bunicilor. Parerea de rau ca se termina ceva frumos e imediat inlocuita de sentimentul de bine pe care ti-l dau locurile unde ai copilarit.

  • @Andreea: si la mine mersul pe bicicleta a debutat greu si a fost nevoie de multa incapatanare din partea mea pentru a continua, dar sa stii un lucru: MERITA! 🙂

    @Rose: da, e cea mai buna 🙂

    @Paca: Romania trebuie vazuta de pe bicicleta ca sa o putem cu adevarat intelege. Ne-am obisnuit sa o judecam dupa sabloane, dupa obisnuinte, fara sa luam intreg pulsul ci doar pe acela al imprejurimilor in care ne invartim.
    Multumesc tare de vizita si de cuvintele lasate, au ajuns unde trebuie 🙂
    Cat despre ultima fotografie din album… am vrut s-o pun in jurnal, apoi am considerat-o parca prea personala si am lasat-o acolo pentru cei apropiati care vor rasfoi albumul 🙂

    @Mike: mi-a consumat ceva timp si resurse sa-l scriu si mi-am imaginat ca se va plictisi lumea pana il termin… dar oricum in primul rand il scriam pentru mine si pentru prieteni asa ca si eu am simtit regretul ca s-a terminat de scris… (de-aia imi face placere sa raspund la fiecare comentariu 😀 )
    Finalul… e incarcat emotional, inevitabil…

    @Gabi: am mai avut si eu ture care au inceput de la poarta mamei sau s-au terminat acolo si intr-adevar, e buna combinatia, buna pentru suflet.

    @Vintila: pai o sa ne luam concediu ca sa ne Piraniem impreuna ;))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *