Bike-Concediu I. Tehomir-Godeanu. Sus, sus, la munte sus

Notă: Episodul pilot cu hartă şi informaţii: Bike-Concediu prin Banat.

Notă: Trebuie spus din capul locului că deşi voi transcrie cele însemnate pe caieţel voi mai face completări adiţionale.

La primul jurnal trebuie să specific că cei patru biciclişti nu şi-au propus vreo tură eroică, sportivă, ci una de concediu, relaxată, în care să savurăm plăcerile peisajelor de pe bicicletă şi nu să ne demonstrăm iscusinţele tehnice sau rezistenţa. Vorba vine că înainte de concediu nici nu le prea aveam.

Ca drept dovadă Dana merge pe bicicletă de anul acesta şi s-a antrenat în vederea turei cu alte câteva ture premergătoare, dar nicidecum de amploarea acesteia. Eu biciclesc de anul trecut, dar am la activ doar vreo trei ture în primăvara acestui an, în aceeaşi situaţie fiind şi Andrei ca număr de ture – el mai are la activ şi participarea la Prima Evadare. Vali nu mai are nevoie de prezentare în ale biciclitului, dar fiindcă s-a înrolat alături de noi, nişte novici, are marele merit al răbdării şi chit că abia dacă i-au transpirat vreo trei fire de păr în toată tura, s-a bucurat de ea la fel de mult ca şi noi.

Notă: Plecarea s-a făcut din Tehomir, Gorj, satul meu natal.

Notă: Locul şi timpul însemnării de mai jos: Godeanu, limita Parcului Naţional Domogled-Valea Cernei la final de zi.

Povestea începe la lumina focului. Cea scrisă. Altfel a început cu mama petrecându-ne la poartă. Cea mai mare spaimă erau de fapt două într-una:

– cum o fi cu coburii pe biclă (aici intră şi cum o fi bicla cea nouă, Julieta,  pentru că singura noastră interacţiune a durat doar o oră, de la magazin până acasă)

– cum oi urca eu dealul spre Motru pe care l-am făcut de nenumărate ori cu maşina şi care mi s-a întipărit în minte ca fiind abrupt, prăfuit şi cu porţiuni de macadam vara şi tare greu de trecut iarna.

în curtea mamei pregătiţi de tură

poza de la poartă, plecare a fost pe la 9:20

părăsim satul

Toate temerile au dispărut etapă cu etapă căci m-am obişnuit şi cu bicicleta cea nouă şi încărcată, dar şi cu pedalatul la deal pe asfalt combinat cu macadam (trecerea provoacă încetinire, iar la început stai destul de prost cu răbdarea în pedalat…). Între timp ne-am obişnuit şi cu maşinile cele mari care transportau cărbune şi care ne învăluiau în praful alb al drumului.

Zona e frumoasă, ar fi fost şi mai frumoasă dacă exploatările n-ar fi răscolit pământul în fel şi chip: de suprafaţă, în subteran, mutat de colo-colo de parcă ar fi fost nişte simple ghivece. Cu toate acestea natura are resurse incredibile: lanuri verzi de porumb cresc peste ceea ce se numeşte haltă (pământ steril rezultat din exploatarea de suprafaţă cărat şi depozitat în văi – practic unele văi nu mai există fiind umplute cu acest pământ gălbui, humos). De pe marginea drumului acoperite de praf floricele viu colorate sfidează pur şi simplu.

urcăm dealul

savurăm fiecare victorie

pământ muncit - la propriu şi la figurat

la Motru deja - poză cu trandafiri şi însemne pe cască (by Vali)

Dealul n-a fost aşa mare până la urmă. Am trecut pe lângă Motru în drum spre Baia de Aramă în mers lejer şi numai bun de observare şi deseori admirare a specificului satelor gorjene. Multe dintre imagini descriau perfect “viaţa la ţară” în lipsa oricărei raportări la timp. Mi-a rămas în minte un cocoş tronând în mijlocul unei curţi goale şi curate aşa cum îi place omului gospodar să ţină.

primul popas, Valea Plopilor - aţi observat fluturaşii de pe casca Danei? Sau berea mea cu lămâie căci fiecare bea după puteri? Sau doar Haţegana v-a atras atenţia?! 😀 (by Vali)

spre Baia de Aramă (by Vali)

pisoi oltean din Olteni (by Vali)

casă gorjană (by Vali)

Baia de Aramă şi paralela 45 care chiar trece pe aici

căpiţe

De la Baia de Aramă a început adevăratul urcuş.

Notă: e musai nevoie de o nouă completare. Până aici cred că nici n-am ştiut exact ce mi se întâmplă, acum având imaginea de ansamblu a turei îmi dau prea bine seama de asta, şi nici tura nu a debutat cu vreun avânt muncitoresc care să mă bage în priză. Pauzele dese de hidratare or fi fost de vină…]

Am mers o perioadă destul de epuizantă prin suişuri şi coborâşuri cu soarele amiezii arzând tot mai puternic aşa că o pauză la umbră devenea necesară. A găsit Vali o luncă umbroasă şi ne-am retras la mal de apă sub plopi şi arini pentru aproape o oră.

Cum până la Herculane mai erau vreo 50 km, iar până la Obârşia Cloşani vreo 3km am pornit mai departe cu gândul să mai scurtăm din distanţă, să ne cumpărăm de acolo mâncare şi eventual să ne găsim locul de cort. Cu izvoraş lângă dacă s-ar putea.

Am luat mâncare, loc de cort nu prea se iţea şi-am pornit tot mai departe. Următoarea localitate: Godeanu, la alţi 3 km de urcare adevărată.

poze la izvorul ce ne-a ieşit în cale

tot acolo (by Vali)

sătean din Obârşia Cloşani

de-ale satului

după odihna la umbră, bătrânul pleacă pesemne, spre casă

“Bătălia de la Cloşani” (citând din Vali) s-a transformat în “Asaltul Godeanului” (citându-l pe Andrei). Drumul nu are porţiuni de plat, nici măcar fals plat, doar urcări în serpentine, unele chiar strânse care ne-au epuizat… însă ghiciţi ce? nu ne-am lăsat!

Pauze dese, ceva mure, apă şi văitături la fiecare reurcare în şa la fiecare repornire cu cântec din pantă. De mine şi de Dana e vorba că băieţii ştiau tehnica, dar şi noi am dobândit-o de nevoie. Am mai şi împins biclele să nu credeţi că ne-a fost vreo ruşine, iar eu una am aflat că dacă îmi ţin ritmul şi dacă nu mă dă ceva jos de pe biclă pot urca binişor.

Am trecut şi de Godeanu, satul fiind cumva paralel cu drumul naţional şi practic n-am intrat prin el ci doar l-am văzut de sus. Multe vite, gospodării bazate pe grajdiuri, fâneţe, clăi şi clăiţe, multe dintre ele suspendate pe colinele abrupte. Oameni harnici făcând ceea ce oamenii fac aici de când lumea.

casă veche sau grajd sau ambele?

ascunsă... alături undeva o bătrână păştea o vacă

iar urcăm şi tot aşa din greu

soarele se ţine de noi, Dana şi-a scos drapelul la purtare

a venit toamna... de-acolo din zare de departe venim şi noi

Godeanu îl vedem de sus, e pitoresc, e simplu, e rupt din vremuri

[Notă: În Obârşia Cloşani, cât cumpăram mâncare, nişte tineri ce lucrau la un acoperiş discutau despre noi (oricum se uita lumea la noi cam ca la urs): “dacă n-aveau bani stăteau acasă ca mine…” Ei bine, vorbele acestea mi-au rămas în minte şi răscolit oarecum chiar dacă îmi venea să-i dau replică: cei ca tine râdeau de mine când învăţam în timp ce păşteam vacile pe deal, dar m-am lăsat răscolită şi atât… Mi-am amintit de Em’ că-mi spunea deseori că se simte jenat de câţi bani are el şi de câţi bani n-au alţii…

Cam toată urcarea a avut în dreapta perete de stâncă sau deal abrupt şi în stânga vale, hău şi altele de gen. Practic era imposibil să pui cortul şi uneori era greu să-şi tragi sufletul pe un teren drept în care să nu trebuiască să ţin bicla din frâne.

Aici trebuie să adaug că nu-i lucru uşor să stăpâneşti un animal aşa înfiorător precum o bicicletă: când simte că i-ai pus povară devine irascibilă şi plină de zvâc, fără stâmpăr şi cu o chemare îngrozitoare spre pământ, pesemne gravitaţia e mai atrăgătoare decât mine… Şi dacă o pui jos tot se mai mişcă până îşi găseşte locul, însă n-am putut să nu observ că-mi preferă gambele, gleznele şi uneori, doar uneori Slavă Domnului, coapsele! Noroc că mă învineţesc greu 😉

Aici mi-am amintit de Mike, dar şi de Em’, ce-ar mai râde ei de “lupta” mea cu uriaşul numit biclă, despre care am spus la un moment dat: ne-am împrietenit, ea merge pe unde vreau eu, eu merg cum vrea ea.]

Pe când era să ne pierdem răbdarea şi puterile, nu mai zic de noaptea care se lăsa peste pădure, Vali am mers puţin înainte să sondeze terenul şi s-a întors victorios: la vreo 2 km e popasul de vis cu apă, mâncare şi loc de cort. Asta mă motivează să mai experimentez ceva foi şi pinioane: urcasem doar pe foaia mijlocie alternând pinioane medii cu mari, şi da ştiu ce-s alea foi şi pinioane, numai că de aşa pantă întinsă pe kilometri buni nu mai avusesem parte.

N-a fost uşor ultimul urcuş căci mă resimţeam în tot coprul ce se reducea acum la picioare, fund şi spate. Cu bateriile cam pe terminate, excepţie făcând Vali cel care încă nu obosise, am ajuns la popas. Inedită locaţia, am băut câte ceva, am luat la pachet două cefe de porc făcute la grătar, apă de la izvor şi deşi era loc de cort chiar lângă am preferat să mai urcăm o perioadă.

la popasul "salvator"

raftul-butoi

Locul perfect a venit imediat, chiar la limita Parcului Naţional Domogled-Valea Cernei şi o vatră veche de foc semnala că şi alţii îşi petrecuseră noaptea acolo. Am pus cortul şi am făcut foculeţul (nici n-a trebuit Vali să insiste prea mult) ca să mâncăm bunătăţile cumpărate din Cloşani la lumina “plasmei”.

şi ceea ce-am scris aici a fost scris, lângă foc (by Vali)

Băieţii calculează timpii şi kilometrii: 75 62 km, 11 ore, de pe la ora 16 a început urcarea continuă şi evident, memorabilă. Acum suntem în cel mai înalt punct al turei, peste 900m urcaţi cu bicicleta. Iei!

Cam asta ar fi. Corturile ne aşteaptă întinse, focul e aproape stins, muşchii, genunchii mă dor şi sunt curioasă ca şi Andrei despre ce ne-o mai durea mâine. A fost o zi fructuoasă şi cu toţii am dat dovadă de multă muncă şi stăruinţă.

Luna plină mai are puţin şi se ridică deasupra pădurii, poienile cosite cu clăiţele pe post de paznici şi crestele munţilor Mehedinţi îi aşteaptă lumina, iar liniştea e ascunsă undeva în ţârâitul greierilor. Nici o insectă neprietenoasă, aer curat şi respirabil după o zi caniculară, doar oboseala plăcută a omului mulţumit de drumul său.

O să dormim neîntorşi şi-mi simt zâmbetul pe buze: tura asta e un lucru inedit, e un lucru care tocmai mi se întâmplă.

am mai stat o vreme afară la poze - crestele Mehedinţilor

iese luna magică şi blândă

doar stele

___________________________

– Ziua 1 din albumul foto (în care voi adăuga treptat poze):
Concediu pe doua roti din Oltenia in Banat si inapoi pe malul Dunarii
– o serie de filmuleţe realizate de Vali: Bike-Concediu 2012

10 Comentarii

  • Si-ai incalecat pe-o sea (de bicla si ne-ai spus povestea asa… Chiar ma intrebam pe unde esti in concediu cand am vazut lipsa articolelor pe blog. Astept continuarea ca abia m-am incalzit.

    PS: la poza aceea recunosc ca prima data am vazut Hategana (ce-mi mai place berea…) si apoi casca rosie cu Pinguinii si AMC.

    PS2: Garfield ala puturos ar trebui sa se apuce de ceva sport ca-i creste burta si nu se mai poate spala cum trebe’

  • in ultima poza mi te imaginez intinsa pe iarba privind la frumosii licurici agatati de cer, acompaniata de un un zumzet linistitor de greier si simtind in trup acea osteneala dulce…..:)

  • Ma bucur sa descopar in textul tau ceeace consider si io ca fiind cea mai intensa experienta a cicloturismului si anume: atunci cand hoitul iti este abandonat istovitoarei munci fizice mintea iti ramane libera sa strabata pesisajul, amintirile, gandurile, etc

  • “Aici trebuie să adaug că nu-i lucru uşor să stăpâneşti un animal aşa înfiorător precum o bicicletă: când simte că i-ai pus povară devine irascibilă şi plină de zvâc, fără stâmpăr şi cu o chemare îngrozitoare spre pământ, pesemne gravitaţia e mai atrăgătoare decât mine… Şi dacă o pui jos tot se mai mişcă până îţi găseşte locul, însă n-am putut să nu observ că-mi preferă gambele, gleznele şi uneori, doar uneori Slavă Domnului, coapsele! Noroc că mă învineţesc greu.”

    Bai, ce-ai nimerit-o cu descrierea! Mi-a placut, continua! :)

  • Eu zic ca ati avut o prima zi extrem de reusita. Cu ceva kilometrii (ce se scurg mult mai greu atunci cand bicla este incarcata), cu urcare (si stiu bine urcarea aia, mi-am imaginat-o ultima data cand am plecat de la Hercules Maraton spre Tehomir) si optimismul incurabil al lui Vali si cu micile-marile voastre victorii personale.

  • Faina bitzicla ti-ai luat!
    Desi din descrierea pilot se vede ca v-ati miscat mai mult pe asfalt, zona aleasa (atat podisul Mehedinti cat si Almajul) e superba si numai buna de bitziclat. Iar descrierea ta speciala, ca de obicei :)
    Felicitari pentru tura!
    PS: un prieten se ocupa mai indeaproape de Valea Almajului si atractiile sale turistice:

  • @Em: eu am descoperit “esenta” asta in timpul urcarilor, daca ma uitam in pamant sau la cat mai am mergea tare greu, dar daca ma uitam in jur sau chiar fluieram (nu-mi sta grozav ca fata sa fac asta, dar ma relaxeaza foarte tare) si ma pierdeam cu ochii in zari sau padure, nici nu bagam de seama cum ajungeam sus si nici prea obosita nu eram.

    @Andreea: nu incalec inca, sase povesti mai sunt 😀 Ce comic le-ai fi povestit tu in stilul caracteristic si ce-ai mai fi savurat pauzele de bere =)) Eu una mai greu cu berea, abia am facut fata 😀

    @Renutzu: nu m-am intins chiar in iarba, dar am stat minute bune singura, afara. Era o seara perfecta.

    @Kya: din fericire eu nu scriu coleric si aprins precum injur si bomban uneori, dar nici exaltat precum sunt la fata locului cand, impreuna cu Dana, desi ne era greu, nu ne disparea zambetul si exclamatiile: ce frumos e! ce urcare frumoasa!

    @Mike: si eu zic la fel. Nesperat de buna si cred ca odihna de dinainte a contat. Apoi Vali era incurajatorul sef “Binee, Pedalutaaa!”, Andrei “refuza” sa ne spuna ce-i spunea gps-ul, eu si Dana ne straduiam acolo fiecare dupa puteri si la fiecare oprire la umbra nimeni nu era imbufnat sau prea obosit pentru taclale.

  • @Alin: sarumana!
    Pai da, mai mult asfalt si cred ca a fost bine pentru ca mai mult de jumatate din noi nu eram pregatiti de mai multe zile de forestier cu tot cu coburi. Am avut una si mi-a cam terminat genunchiul si mainile la coborare.

    Oricum zona mi-a placut foarte mult si desi nu pot sa zic ca i-am savurat atractiile turistice, i-am prins aerul din zbor si sper sa revin cand s-o mai putea. Initial planul a fost mai complex, pentru 12 zile, ca mai apoi sa se reduca la 7 zile. Sincera sa fiu, asa cum o sa descriu in urmatoarele jurnale, am vazut mii de claite de fan si tot nu m-am saturat de ele :)

  • Am pierdut startul, si am ajuns si eu acum cu impresiile mele 😀 Mi-a placut mult de tot jurnalul (felul in care ai aranjat fotografiile, comentariile de la fiecare, si aerul usor boem pe care mi l-ai transmis). E tare placut sa pleci la drum alaturi de prieteni, sa ai cu cine impartasi, la sfarsitul zilei, ceea ce ai trait. Felicitari ! Pana la urma nu e floare la ureche ceea ce ati facut voi. Voi citi in continuare caci m-ai captivat si imi e dor sa revin, pe moment virtual, pe acele meleaguri. :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *