De la -3 la 3 cu bicicletele din viața mea

Matematica vieții a făcut ca abia la 30 de ani să am o bicicletă a mea, bicicleta numărul 1. Până la ea au mai existat suratele -3, -2, -1 și 0 denumite așa din pricina tangenței lor efemere cu destinul meu.

Bicicleta -3 a lui tataie, de prin anii ’70-80, pe care o folosea numai el pentru naveta la serviciu sau drumuri cu treabă prin sat. Frate-miu i-o mai fura uneori (căci tataia o ținea închisă într-o polată ca să nu i-o stricăm), așa că era și culmea, dar și al naibii de greu, s-o fur la rândul meu de la frate-miu; între timp tataia s-a prăpădit și frate-miu i-o prăpădit bicicleta după aventuri de care și acum mă minunez…

Era să uit, n-am apucat să mă urc niciodată pe ea, oricum era mare cadrul, dar singura tentativă pe care mi-o amintesc include un gard de plasă de sârmă de care era sprijinită. M-am dus la ea cu intenții clare s-o mișc din loc, dar dihania a intrat în balans cu instabilitatea gardului și abia dacă am putut s-o mai proptesc la loc după eforturi herculiene. Să fi fost anii ’90-94 când eram mult mai mică decât mă știti.

Bicicleta -2 a unui vecin din sat pe care a împrumut-o o vecină ca să învățăm și noi fetele. M-am urcat pe ea, era un pegas cu cadrul lăsat (nu așa erau oare toate??!), țin minte pentru că eram în gimnaziu și la cei vreo 140 cm ai mei am putut totuși s-o încalec, m-am așezat pe șa și mi-am dat drumul la vale pe pantă împinsă de vecină-mea. Evident că după ce-am prins viteză am început să mă întreb cum dracu se oprește și ghiciți ce, am stat pe ea cuminte, fără să pedalez, fără să pun frână sau să mă arunc în șanț (deși mi-a trecut prin cap!) până când șoseaua a început să urce și bicicleta s-a oprit de la sine. Am pus piciorul jos, după care mi-am luat porția regulamentară de tremurat… Se lungise de-un kilometru isprava mea și înapoi m-am întors cu bicicleta de ”coarne” (a se înțelege de ghidon…). Ca an, estimez un ’96 maxim.

Bicicleta -1 a lui vără-miu pe care a lăsat-o la țară peste vară. Eram studentă, venisem acasă după sesiune și am încercat să învăț. Era un fel de dat cu trotineta pe ”șușea” o sută de metri la vale și o sută de metri la deal, rar dând vreo pedală, rar adunând mai mult de cinci metri consecutiv, dar mai important e că aveam două tipuri de suporteri, unii care se mirau ”vai de mine! așa mare și nu știi pe bicicletă????” și câteva băbuțe care mă încurajau ”ia-o ușor și cu răbdare maică, c-ai învăța tu!”. Ceva ceva s-a prins atunci de mine sau așa am avut impresia, dar mi se cam făcuse lehamite de atenția lumii și am renunțat. Oricum se termina și vacanța. Anul de grație: 2000.

Bicicleta 0 am închiriat-o într-o vacanță petrecută la greci. Grecul de la care am luat-o s-a uitat bănuitor la mine când a văzut că plec cu ea… pe lângă ea. Deși prietena mea Nico a vrut să-mi facă galerie, eu am preferat să rămân singură și să învăț în ritmul meu. După ce am ratat din puțin o mașină și niște tomberoane m-am refugiat pe un trotuar pustiu, atât de pustiu că nici copaci, nici case nu erau, decât soarele ce mă bătea în cap. După o oră eram năucită de-a dreptul, iar grecul și-a luat bicicleta înapoi cu ceva bucurie că era întreagă.

Am revenit la punctul de închiriere cu niște pici de la vila unde locuiam și care n-aveau buletin încă pentru a închiria (mi-amintesc că eram așa mândră de mine că ”răspândesc” biciclitul). S-a bucurat grecul și deja avea ochi buni pentru mine. Au mai fost două tentative de plimbări, ambele soldate cu julituri la genunchiul drept. Prima că am intrat pe un drum cu pietriș și după câteva minute am fost pe burtă. Mi-am scos pietricelele din genunchi, am suflat peste bubă și gata cu bicicleala pe ziua aceea. A doua oară treceam pe lângă un gard și mi-a venit mie ideea să pun mâna pe el. Nici acum nu știu ce-a fost în capul meu… Zbang! pe burtă și zbang! tot în genuchiul cu buba m-am proptit. De data asta am ajuns la farmacie pentru bandaje și am strâns tare din dinți când am reintrat în apa mării… Nu vă imaginați că pedalam cu pletele în vânt, erau niște tentative de câte zece metri terminate cu frână sau cu pus piciorul jos înainte de a frâna… mda, auci!

La finalul concediului, am înapoiat bicicletele (eu și puștimea de la vilă), dar cel mai important e că am intrat ”călare” până sub prelata magazinului. Grecul zâmbea, mi-a mulțumit pentru clientela adusă și m-a invitat la un păhăruț de țuică locală că cică așa e obiceiul. Nu bănuia c-o să beau, nici eu n-am știut până când am ajuns cu nasul deasupra ei și mi-a mirosit a țuică neaoșă ca a mea de la Gorj. Am ciocnit cu grecul și la semnul lui am dat păhăruțele peste cap. 2009 a fost un an bun :)

De pe urma acestei biciclete am rămas cu o cicatrice adâncă la genunchi, o țuică grecească și-o poză romantică la asfințit făcută pe fugă că mă năpădiseră țânțarii.

Bicicleta 1 a venit odată cu aniversarea de 30 de ani pe post de cadou de la prietenii mei Pinguinii. Mița a fost o bicicletă pe măsura mea, pregătită să-și ia trânte și să scrie alături de mine greul drum al poveștilor cu pedalat prin parcare, al micilor deplasări chinuite prin oraș, a urcatului în cârcă șase etaje și câte și mai câte până ne-am făcut mari și a început să ne placă mult plimbările împreună. Mi-a slujit din martie 2011 până în vara 2012 și m-a predat cu lecțiile făcute următoarei biciclete.

Dacă selectați din meniu categoria ”Cu bicicleta” o să vedeți cum am evoluat de la Prima ieșire cu bicla până la biciclistul care vă scrie azi. Și mă autonumesc cu mândrie biciclist nu cântărind puțina experiență a celor exact doi ani ci pentru că văd în bicicletă un mod de viață. Dincolo de relaxare, sănătate și sport, bicicleta este un simbol al libertății de mișcare. De aceea am susținut mereu protestele pentru piste, am și participat când am putut și voi continua să spun tuturor: bicicleta este semnul de evoluție al unei societăți dedicate omului.

Mița. La scurt timp după achiziție, Pinguinii m-au dus în pădure la Comana, un loc perfect pentru începători. Mă țineam de biclă cu toate cele, zâmbeam doar când era vorbă de poză și reușeam cu greu să privesc stânga-dreapta.

În altă tură, tot la Comana, pe când deja luasem firul potecilor prin pădure. Floricica s-a așezat singură acolo semn că am supraviețuit unor tufe :)

Într-o tură pinguinească la bulgari, în parcul din Silistra.

Pe dealuri buzoiene pe urmele maratonului vinului.

Bicicleta 2, Julieta, a însemnat trecerea la nivelul următor căci aveam nevoie de un tovarăș de încredere pentru a pleca la drum lung. Mița a ajuns la țară la nepoatele mele ca să le fie și lor de ajutor cum mi-a fost mie. Julieta a ajuns cu mine în Bike-Concediul prin Banat și recunosc că la plecarea în Canada, am avut inimă grea s-o las pe balcon… Și deși am alintat-o Julita, nu mi-a adus nici o trântă notorie în scurta ei istorie din 2012.

Julieta. La Dunăre în concediul de 7 zile pe bicicletă. O experiență frumoasă din care am înțeles că între mersul pe jos și mașină, bicicleta este cea mai bună metodă de a cunoaște locuri, de a călători în voie fără prea multe restricții.

Revin în Bulgaria în Canionul Rusenski Lom unde mă simt excelent pedalând pe poteci ca-n junglă și îmi mulțumesc pentru toată strădania de a învăța să merg pe bicicletă. N-a fost ușor, dar am avut aproape oameni dragi care au crezut în mine și un Andrei răbdător.

Bicicleta 3 (noua mea bicicletă!!) BlueLady, căci da, am și botezat-o, face parte din cadoul unei noi aniversări, de data aceasta pe continent american. E o ”hibridă”, adică undeva între mtb și cursieră căci pe aici sunt piste de bicicletă amenajate cam peste tot și asta ni s-a părut nouă că s-ar preta la genul de plimbări pe care le avem în plan. A fost oarecum interesant după ce m-am urcat pe ea căci eu obișnuită fiind doar cu mtb-urile mi s-a părut tare ciudată roata din față… mult mai îngustă. Nu prea mi-a plăcut culoarea, dar i-am asortat cască și m-am bucurat de plimbarea propusă de Andrei. O așteaptă fapte mărețe cel puțin în 2013 :)

O să remarcați din cele câteva poze că pistele de bicicletă sunt… piste de bicicletă, iar peisajul chiar și așa prins între iarnă și primăvară are multe motive de căscat ochii.

BlueLady. Dintre primele ei peripeții menționez ceva zăpadă și treceri prin apă de 15-20cm :)

Că doar nu pedalez singură, că doar de aceea m-a răbdat până mi-am urcat și cei din urmă demoni în șa…

Pe o parte fluviul Laurențiu, pe de alta căsuțele astea… Acum zău, dacă te uiți ce lucrătură în lemn au la prispe și verande și ce bine se potrivesc peisajului n-ai cum să nu te întrebi: noi de ce le vedem tot mai rar prin satele românești??!

Chiar și cu telefonul făcute, pozele reflectă realitatea: asta da loc de promenadă, alergare, plimbat cot la cot c-o prietenă la o șuetă…

Prognoza anunța ploaie, dar am scăpat în cele din urmă.

Apele lui Laurențiu sunt pe alocuri mici și treptele de sub nasc valurile astea.

Și cum orice val naște o idee, aici micile cascade sunt exploatate la maxim: surfing, rafting și chiar și pe o vreme ca asta când apa sigur nu-i caldă din moment ce pe anumite ramuri ale fluviului e încă înghețată.

Dacă pescărușii, rațele și alte mici păsări n-au stat la poză, au găsit în cele din urmă niște gâște. Adevărații vânători de păsăret erau cu ”tunurile” montate pe trepide, camuflați și răbdători în buza stufului.

În final (sper că ați rezistat că doar n-ați citit din șa) vă recomand povestea simpatică a lui Andrei: Cine are bicicletă?

Pista lungă, bucuria omului :)

21 Comentarii

  • Ce frumos Claudia! Pai s-o stapanesti cu placere si la cat mai multe plimbari faine cu bicla acolo, dincolo de ocean.
    Povestea ta ma inspira si ma motiveaza si mai tare sa invat sa pedalez.

  • Să o stăpânești sănătoasă. La cât mai multe ture.
    Eu am o bicicletă mică, pliabilă pe care pot să o bag în mașină. Nu fac ture decât prin Parcul Izvor. Este o aventură să ies de pe străduțele cu case și câini. Inevitabil te latră unul sau se ia după tine. În parc deși sunt câini cu stăpân și acolo ai surprize de îți sare inima din loc.
    Te invidiez pentru pentru pistele largi cu panoramă și pedalatul fără emoții!

  • Multumesc fetelor!
    In Bucuresti fiecare nou biciclist are de infruntat chinurile la care il supune orasul de la trotuar ocupat cu masini, borduri, piste vraiste, caini, oameni neprietenosi, soferi nervosi etc.

    Ieri ne-am plimbat 15km doar pe piste si doar pentru ca… exista. Caini nu sunt si de aceea mai vezi si tu o gasca sau o rata salbatica, altfel decat in delta sau la zoo.
    Caini nu sunt si de aceea nu stai cu frica la fiecare cotitura…

    Ar fi mare lucru daca s-ar rezolva problema maidanezilor si a pistelor. Lumea s-ar simti in siguranta mai mult pe bicicleta, masinile din trafic ar scadea, aerul ar fi mai curat pentru toata lumea…

  • Un post foarte fain, in asentimentul meu:
    ‘Multi automobilisti considera ca soselele au fost create pentru ei.
    De fapt, automobilistii sunt ultimii veniti pe drumurile publice. Inaintea lor au fost pedestrii, animalele de tractiune si carutele, si apoi biciclistii. Biciclistii sunt cei ce au militat pentru cai de rulare mai bune, drepte si rapide, fara praf. Ei au creat legile cu privire la soselele actuale. Biciclistii au fost cei datorita carora s-a turnat primul asfalt.’
    http://alinciula.blogspot.cz/2013/03/roads-were-not-built-for-cars.html

  • lasa ca se asorteaza cu cerul de Canada :) sa te plimbe pe unde vrei tu!
    mi am adus aminte cum am invatat eu sa merg cu bicla. apropo de datul la vale fara sa stii cum o opresti. calma am stat si eu in goana biclei dar eu n-am avut noroc de deal. m am oprit intr un damb, cu toata viteza inainte, julita toata. si am zis merci de ridicatura aia de pamant, dupa ea era un gard 😀 si cate nu am mai lovit pana atunci…a fost o vara plina de julituri :)))

    • @Miky: multam, sper sa se asorteze cerul cu ea si sa fie multa vreme buna!
      Dar ai fost ambitioasa nu gluma daca nu te-ai lasat toata vara mai ales ca era si anotimpul pantalonilor scurti, daca intelegi ce vreau sa spun 😀

      La capitolul julituri doar pe cele doua din Grecia le am la activ si am bafta ca pot pomeni de doua si mandri cu o singura cicatrice. E drept ca n-am ”tras” tare ca sa invat cat mai repede ci am mers in ritmul meu, chestie care m-a ferit de belele 😀

    • Nu gresesti deloc Dunia si nici nu-mi doresc sa ma desprind. As ramane ”goala” pe dinauntru daca m-as limita la doar ce e aici. Goala intr-o carcasa facuta din mine.
      Tot ce e in jurul meu e inca impersonal si singura care ma face sa rezonez e natura pentru care nu fac nici un fel de discriminare sentimentala…

  • BlueLady se lanseaza cam in acelasi timp cu GmailBlue :p
    Sa vedem care va rezista mai mult pana sa treaca la o alta nuanta :)

  • Ma visez, imi doresc!!!! Se poate, nu-i usor dar nici imposibil. Vreau sa simt to ce-i redat aici. Ah, de-ar fi si echilibru’ asta mai prietenos :))
    Sa va bucurati de ele, banuiesc ca si Andrei si-a luat bicla. Apoi culoare e faina, e vie! Si te mai si prinde 😀
    La cat mai multe povesti si clipe de neuitat pe pista. Una civilizata de data asta!
    Superbe fotografii!

    • @Renutzu: echilibrul trebuie exersat, eu de fiecare data cand ma reurcam pe bicicleta simteam progresul, chiar daca uneori nu era cine stie ce…
      Da, ne-am luat amandoi si imediat dupa s-a stricat vremea 😀
      E frumoasa zona si am prins soare ca altfel nu ieseau cine stie ce poze cu telefonul. Chestia e ca eu am cerzut ca mergem la magazin sa cumparam si atat, dar Andrei avea in plan sa facem si-o tura. Doar nu era s-o refuz pe motiv ca n-am aparatul??!

  • Ce frumoasă povestea ta, parcă mi-ai făcut dor de plimbările cu bicicleta din Canada, unul din puținele lucruri care mi-au fost dragi în cei trei ani petrecuți peste Ocean.

    • Exista piste ce-i drept, dar eu am ajuns la concluzia ca nu pot pedala pe ele fara sa am si o interactiune cu peisajul din jur. Adica pot pedala, dar e doar sport in aer liber. In Romania imi placeau foarte mult turele prin sate, sa vezi oamenii, randuiala curtilor, mai culegi un mar, o pruna, mai o pauza de hidratare la un bar unde schimbi o vorba cu satenii ce se bucura sa te vada. Astea sunt lucruri nepretuite, iar cel putin aici in Canada contrabalansul vine doar din peisajul “cuminte” si curatenie.

  • Bicicleta este non-stop cu mine, nu mai stiu sa merg pe picioare… :))

    Apropo, prin anii 2005 in Marea Britanie a fost facut un sondaj cu tema cea mai remarcabila inventie a omului, incepand cu anul 1800. Castigatorul a fost bicicleta, numarul de voturi a depasit inventiile, cum ar fi telefonul si Internetul.

    • Pentru mine scenariul ideal presupune sa imbin mersul pe jos cu cel pe bicicleta, eventual sa apara ea singura acolo unde am nevoie. Uneori se pierd destul de multe vederii fiind preocupati cu pedalatul, mai ales prin oras.

      Nu stiu ce sa zic de sondajul asta daca s-ar face in zilele noastre si s-ar vota de pe smartphone-uri…

  • Maaii… ce poveste. Parca citesc din istoria mea cu bicicleala, numai cu ceva date diferenta. Savuroase momentele de invatacel. Sa-ti traiasca albastrica cea noua si sa strabati aerul cu ea cat mai mult si sanatos. :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *