37 km. Lumea la pedale

motto: banalul e o chestie care se întâmplă altora

În vreme ce pinguinii temerari Radu și Mike biciclesc de zor spre Montblanc, iar alți patru pinguini (Em’, Muha, Cristi şi Vali) bicicleau ușor peste o sută (sau două) de kilometri la vecinii bulgari, eu și Andrei stam acasă cu treburi și cu ceva chef de ieșit pe două roți mai pe seară, în parc. Eu… după incidentul cu bicla roșie pe care nu numai că n-am reușit să mă urc, dar era să-mi rup vreo două oase, bașca să stric gardul Parcului Izvor, aceeași eu aveam un chef nebun de mers pe bicicletă.

Și cum parcul nu mă atrage, mă săgetează o idee: măi Andrei, dar dacă tot stăm aici la marginea orașului (nu spun mahala că la noi mahalele sunt mai spre centru) nu putem ieși și noi printr-o comună ceva, prin sate? Nu e rea ideea căci se pune cam repede în practică și încropim un mic circuit de vreo 35 de km, numai bun pentru mine – am mers maxim 18 până acum, deci ar fi timpul să dublăm!

Traseul propus și realizat: Berceni – Vidra – Sintești – Jilava – București şi e primul în care Andrei îşi pune noul gps la treabă.

Andrei stă un pic pe gânduri – îmi dau seama că îl ia cu emoții – dar îl asigur că sunt în formă. Păi de-asta mi-e frică îmi răspunde el și las vorba asta să-mi treacă pe lângă urechi căci mă apucă ceva trepidații în stomac. Trec și de ele, mă agit să-mi pun orteza la genunchi și ies cu bicla mai pregătită ca niciodată de fapte mari.

Ca să nu mă extenuez din start coborâm cu liftul. Eu și bicla ne înghesuim cumva acolo, închid doar o ușă, mă ridic pe vârfuri și pun degețelul potrivit pe butonul ăla de plastic. Până jos eram deja transpirată fleașcă.

Pornim la drum, tot stângace cum mă știți (la mine nu se prea aplică chestia aia cu mersul pe bicicletă nu se uită), traversez strada pe lângă ea, opresc la borduri și cobor și tot așa. Dar am și momente când reușesc să mă bucur de ce e prin jur și astfel, simt că merită toți nervii dați de frustrări.

Când se termină trotuarele, începem să mergem pe carosabil și eu trebuie să țin cât mai pe dreapta. Grea treabă, foarte grea! Concentrarea e maximă, mașinile trec pe lângă, uneori foarte aproape, în dreapta e un ditamai șanțul, drumul e lung, tare lung, iar mâinile atât de încordate că și un gând ar putea să îmi schimbe direcția. Știu asta așa că îmi tot impun re-la-xea-ză-te!

Acum toți cei care știți să mergeți bine pe biclă puteți râde liniștiți de asemenea stângăcii! Mai mult, vă invit să nu citiți că sigur ați uitat cum e să fii speriat de bombe sau poate că ori n-ați fost așa niciodată ori nu m-ați cunoscut pe mine.

Eu mergeam în față, Andrei în spate, îmi tot dădea indicații, eu știam că ar fi frumos să le aplic, dar… eram atât de ocupată cu direcția că nu mai era loc de altceva. Știam însă că stă cu emoții la fiecare mașină care trece pe lângă noi și asta mă motiva enorm să fiu… cuminte.

Intersectăm centura capitalei și de-acolo parcă se mai liniștește traficul sau poate eu devin ceva mai stăpână pe mine. Sigur a avut efect și sucul băut aproape pe nerăsuflate căci la cât transpirasem mă simțeam uscată ca Măcinul în toiul verii. Ajungem prin sat, începe să-mi placă tura căci deja pot roti și eu capul stânga-dreapta și deși nu sunt prea multe de văzut măcar mă uit la moșii și babele ieșiți la poartă ca deh, e duminică la amiază.

intersecând centura capitalei

Kilometrii trec unul câte unul și când se-adună de jumătatea turei știu că o vom termina. Am tot felul de probleme cu așezatul tălpilor pe pedale, cu firele de păr ce-mi intră în ochi ca și musculițele ce joacă ping-pong între pleoape și lentile, cu ochelarii ce mi se lasă pe nas, cu înțepăturile imaginare de insecte, căci da, eu nu pot încă să mă scarpin din mers. Deja am avansat foarte mult cu mișcarea degetelor spre schimbător sau spre frână, dar cam asta e tot ce pot face.

A, mă pot totuși ridica un centimetru din șa, dar nu reușesc la toate hopurile – e mai mult pentru restabilirea confortului.

Asist cu tristețe la vederea lanurilor trecute de floarea-soarelui. Anul acesta am ratat toate câmpurile înflorite: rapița, macii, grâul copt, floarea-soarelui… Când intrăm în Sintești remarc adevărate grădini pe marginea drumului. Simt parfum de regina nopții. Casele, mare parte vile, sunt îngrijite și din păcate, cam colorate, dar per total arată totuși a curat și ordine. Oamenii sunt ieșiți pe la porți și mă duce cu gândul la vremurile de demult când stăteam la țară. Nu prea se întâmpla să văd astfel de lucru, noi copiii eram cu vitele pe câmp…

La statuia monument a soldatului erou facem o mică pauză de cola. Soarele e încă sus, avem timp berechet de întors acasă.

Sintești - popas la statuie

detaliu... pare atât de viu chipul!

de pe ulițele Sinteștiului - mașini, biciclete, căruțe și... mult praf

De aici însă aveam să cunoaștem o altă față a localității. După cum aveam să citesc acum, până la monument stau românii și după… rromii. Dar nu câțiva, ci… o grămadă. Mergem o vreme pe biciclete, apoi suntem nevoiți să coborâm. Fiecare poartă e semnalizată de o ceată de copilași, fuste colorate și o haită de câini bonus. Parcă nici nu am timp de emoții când un câine mă ia la alergat în jurul biclei.

Casele – palate cu turnulețe – sunt când frumos aranjate, când adevărate ruine. În vreo trei curți se încărcau de zor în niște camioane tot felul de materiale gen ferestre, lemne, table. La o poartă, urcați pe o scară, vreo trei mustăcioși operau ceva pe la tabloul de curent de pe stâlp. Mașini peste tot parcate, înghesuite, la volan vedem tineri ce n-au nici 14 ani dar 18…

Oamenii însă, ne surprind. Ne spun despre câini și ne sfătuiesc să mergem pe jos. Sunt… amabili și prietenoși. Ne întreabă ce căutăm pe aici, dacă ne-am rătăcit, dacă ne plătește cineva să ne plimbăm pe acolo. Răspundem politicoși, trecem de pe o parte pe alta a drumului ocolind insulele de câini și căutăm cu ochii capătul satului să ne vedem scăpați de aici. Ne ies în cale două femei cu fuste și galbeni împletiți în cozi. Cară de toartă o căldare (un tuci de vreo 30 litri) și una dintre ele duce și o farfurie cu carne (proaspăt topită din untură). Ne roagă să luăm, ba insistă și ne pomenim cu ditamai bucată de friptură. Nu-mi vine a crede! Oare câți români ar face asta??!

Mai stăm de vorbă cu un nene și vreo patru copilași care nu înțeleg de ce port cască. Încerc să le explic, le răspund la tot felul de întrebări – sunt curioși și drăgălași foc -ne spunem reciproc numele și la final de luăm paa-pa. E marginea satului și de aici încolo sperăm să nu mai dăm de câini…

Mi-ar fi plăcut să fac ceva fotografii, dar am avut tupeu??! Nu prea…

Experiența începe să-și spună cuvântul și mă mișc mult mai ușor. Îl simt și pe Andrei un pic mai relaxat, deși de fiecare dată când pun frână și ar trebui să mă opresc se întâmplă ceva neprevăzut. Am un stil greu de descris de a-mi îmbârliga picioarele ori între ele ori cu bicla!

Când intrăm în Jilava mă simt ca aproape ajunsă acasă. Trecem pe partea cu un fel de trotuar (o stradă largă cu băncuțe) și aici încerc tot felul de șmecherii. Poate veți râde, dar am reușit să-mi iau mâna stângă de pe coarne și să o ridic până la ochelari pe care mi i-am aranjat astfel un pic mai bine. Asta da victorie!

Traficul din București mă ține totuși departe de stradă, prefer trotuarul cu toate ale lui. Am reușit ca mergând pe șosea și fără să ne plouă să mă înnămolesc în ultimul hal. Nu mă întrebați cum și de unde, dar asta a ieșit.  În lift urc mai mult de nevoie căci mă simt destul de obosită. Mă lupt cu bicla, mă umple de nămol, îmi agăț tricoul într-o sârmă de la frâne și așa chinuită urc etajele pe rând, pe vârfuri cu mâna întinsă toată după butonelul din tavan (ca eroul din monument doar că în lift).

Una peste alta, tura a fost foarte reușită pentru mine. În total s-au strâns 36.9 km – my personal best!

Andrei a înregistrat track-ul gps poate ajută pe cineva cu o idee de plimbare-circuit însă nu prea recomand Sinteștiul!

Iată și micro-povestea lui Andrei a cărui tură a fost împărțită între stresul generat de mine și bucuria noii jucării numită gps. A, daa, și de câini! 😀

Concluziile mele sunt cam una singură: mai am mult de lucru cu mine la capitolul ăsta, dar e tare fain să te plimbi cu bicicleta, așa că voi persevera!

p.s. sunt cam ruptă după tura asta, cum nu mă mișc o vreme cum îmi înțepenesc toate, ambii genunchi suferă un pic, iar pe scaun stau un pic cam ciudat. Cu toate astea mă văd biciclind într-una și pun pariu o să adorm visându-mă mare și tare…

9 Comentarii

  • Simpatic traseul vostru :). La cum te cunosc, nu ma mira ca ai dat peste toate cele, ma mira doar faptul ca Andrei te-a urmat :D.

  • Imi place mult cum povestesti aceasta experienta cu bicla.

    Nu iti fa probleme, caci toti am fost in aceeasi situatie ca si tine: panica de masini, santuri, borduri, etc.
    Cu timpul te vei relaxa si te vei bucura de libertatea pe bicla si la ture mai lungi.

    In ceea ce priveste durerea de genunchi, poate veni si de la cum ai reglata saua.
    Cred ca stii deja despre asta.

    Multe ture frumoase!

  • De cate ori citesc aventurile tale, mi se lateste pe fata un zambet de placere, ochii de maresc a mirare si inima imi creste de bucurie ca te cunosc si ca pot astfel sa aflu ce mai faci. Si ma bucur mereu cu tine – cu intarziere desigur – pentru toate reusitele. Nu trebuie sa iei laurii cei mai de sus ca sa gusti din ce e frumos. Am gustat si eu din plin din bucuriile simple care altora le par banale. Treaba asta cu banalitatea mie nu-mi stinge stralucirea din priviri cand reusesc ceva ce-mi doream de multa vreme. Dar ce tot indrug eu aici … pinguinule, esti tare tare simpatic! 🙂
    P.S. eu nu stiu merge pe bicla si sunt putin verde din cauza de suparare pe echilibrul meu naravas. Pot cu rolele :)) ….

  • @Felicia: recunosc ca sunt inca timorata in tot felul de momente, dar incerc din rasputeri sa inving fricile nefondate. Important e ca de-abia astept urmatoarea tura 😀

    Si da, mi-am reglat saua, am simtit singura nevoia sa o fac, dar dupa ce m-am obisnuit cat de cat cu “inaltimea”. Baietii mi-au zis de la inceput sa o ridic mai mult, insa pana nu am simtit pe pielea mea cum sta treaba nu am ascultat…

    @Oana: E incredibil cum turele acelea foto ne-au legat pe cativa dintre noi! Si eu simt la fel cand iti deschid blogul cautand poze “de pe unde-ai mai fost” si ma intristez deseori cand sunt pauze de timp intre postari. Stiu eu ca ai activitate, dar mai stiu si ca Oana nu poate sta fara aparatul foto…

    Eu pe role nu stiu, deci 1-1, avantaj noi 😀
    Cat priveste echilibrul, se invata greu in jurul varstei de 30, dar tot mai usor ca la 40, asa ca nu te lasa! 🙂

  • Frumos. Si merci pentru comentariul pe blogul meu, la materialul MY IBO 🙂 Sper sa ajung sa citesc si eu mai mult la tine, dar abia de la jumatea lui septembrie incolo. Tine legatura pe FB, ti-am cerut conectarea acum. Voi organiza o prezentare publica despre Himalaya, cu siguranta ti-ar place.

  • Acelasi umor cu care povestesti totul 🙂 Si camera foto tine-o bine ascunsa, ca poze ai unde sa faci.
    Durerea poate veni si de la maratoane montane. Nu e bine sa fortezi oricum cand sunt probleme in articulatii.
    Sanatate multa!

  • Si mtb-ul/bicicleta asta se mananca precum muntele: cu lingurita :). Grija mea pentru tine este sa nu iei dumicati prea mare si sa te ineci cu ei :). Caci te stiu foarte “furtunoasa” cate odata.

  • @Mugurel: pai doar umorul mai ramane cand transpir de atata concentrare 😀

    @Mike: stai bine cu intuitia, sper sa folosesc “lingurita” potrivita…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *