Tâmpa, dacă n-ar fi ea, ce-aș mai fi eu


Cu zăpezile ce tot vin și pleacă, mersul cu Miruna pe munte s-a redus destul de mult, drumețiile sunt mai rare și mai scurte. Când ea doarme și soarele sau ceața mă ademenesc, când am nevoie de pădure ca de terapie, atunci alerg. Cert e că mă simt mult mai bine de când locuiesc sub pădure, sub Tâmpa, asta nepresupunând că fac și mai multă mișcare, ci doar că am confortul că o pot face oricând, dar mai ales, la nevoie. Nici de priveliște nu m-am săturat încă, de multe ori nici nu mai simt nevoia să ies, îmi ajunge să deschid geamul și să privesc pădurea.

...citește mai departe ↑

Stelele gorjene din nopțile Crăciunului


Mă sună soră-mea că vrea să-i trimit stelele. Nu cele de pe cer, ci colindele pentru nopțile de Ajun și de Crăciun. Băieții ei – nepoții mei, merg cu steaua și, obiceiul deși străbun, e dedat uitării mai lesne decât ne dorim. Acum câțiva ani am scris un articol pentru un ziar românesc din Canada și, din fericire, am cules stelele de la consătean. Cu ele salvate pe calculator le pot da acum mai departe de câte ori mi se cer. Le pun și pe blog, căci le doresc viață lungă, măcar cât vom trăi cei ce le-am ascultat cândva.

...citește mai departe ↑

Undeva, pe drum, am fost copil

Urmăresc cu privirea copila de un an. Nu există limită a jocului și nici predictibilitate, ce începe într-un fel continuă în oricâte alte moduri – o jucărie este părăsită fără regrete pentru o alta și regăsită cu entuziasmul noutății totale. Un fir de ață poate naște povești pentru jumătate de zi. Sunt sigură că atâta vreme cât nu-și va dori să fie ca oamenii mari, jocul va fi liber.

...citește mai departe ↑

Prima ie – jurnal, lunile III-IV. Altiță și subaltiță (încreț)

Continui să cos prima ie și, spre deosebire de primele două luni, e mai puțină terapie și mai multă dependență. Ba chiar un soi de nerăbdare pe care am mai trăit-o însărcinată fiind, când evident așteptam să nasc, dar bănuind ce urmează, nu mă deranja deloc să mai port burta o vreme. Acum știu ce urmează, abia aștept să-mi port ia, dar îmi place și zăbovirea pe drumul destinației. Povestea iei cusute în picioare continuă.

...citește mai departe ↑

La Amfiteatru – din Moieciu de Sus în sus, pe ulițele drumețului portocaliu

Când zilele frumoase sunt cam numărate, nu-i de stat acasă! Ăsta e unul dintre motivele pentru care mamele noastre și-au făcut drum spre Brașov, să sărbătorim ultima explozie de culoare a toamnei, și în ce loc mai pitoresc se putea merge dacă nu pe colinele dintre Bucegi și Piatra Craiului. Acolo unde toamna și primăvara sunt anotimpuri de pus în ramă… dacă urci pe culmi.

...citește mai departe ↑

Prin Bucegi, printre anotimpuri

M-am întins în cele de urmă cu totul pe iarbă. Era aspră, am simțit-o intrând în pielea capului, dar știu că dacă insiști îți cuibărești locul și-ntre pietre darămite pe iarbă. Peste mine, Miruna, râdea și încerca să culeagă câteva fire. Mâna îi pleca cu hotărâre din strânsoarea marsupiului, dar smulgerea se transforma într-o atingere fină, un soi de salut pe care numai bebelușii ar putea să-l explice. Soarele se juca de-a mai rămâi puțin pe muchia Doamnele. Se juca cu dorința mea de-a ne uita timpul, de-a trăi clipa aceea într-o lungă apăsare a tastei spațiu. Îl simțeam pe obraji, pe tâmple, pe pleoapele întredeschise, îl simțeam în tot corpul radiind din iarba caldă. Era atât de bine, atât de atât de atât… Apoi muchia s-a înălțat și-n umbra ei ne-am reluat coborârea cu soarele luminând aurit culmile dinainte-ne.

...citește mai departe ↑