Vacanta de toamna IV. De-a zmeii prin Trascau

De Sălciua nu auzisem inca, dar iata ca a sosit vremea sa ajung si pe aici. Satul, asezat pitoresc la baza colinelor inca ascunse in ceata, era punctul nostru de plecare intr-un traseu de trekking ce se anunta pe cat de lung pe atat de interesant: in vizita la Poarta Zmeilor, incursiune intr-o pestera, platoul Bedeleu, sălaşe spre Vânătările Ponorului si celebra Huda lui Papara.

Chiar din centrul satului am luat aminte la harta traseelor din zona, la marcajele de tip circuit si am inaintat cu masina pe o ulita ingusta pana am gasit si un mic loc de parcare in care sa ne putem desfasura in voie. Am mancat ceva, in masina – ca sa ne mai bucuram un pic de caldura dinauntrul ei si apoi ne-am facut curaj de plecat la drum. Am pornit-o pe CR(cruce rosie) si aveam sa ne intoarcem in acelasi loc pe CA(cruce albastra).

harta turistica a Trascaului – panoul din satul Salciua
Harta turistica a Muntilor Trascaului. Panou din satul Salciua

Cum trecem noi linistiti pe ulita, sub ochii curiosi a cate unei babe, suntem abordati de doi caini, unul negru cu alura de ogar si altul alb cu chef de latratura si din cate se pare, de-al locului. Cel negru ne va insoti aproape tot drumul, asta daca ne inchipuiam ca n-o sa avem iarasi parte de “animal de companie”. Poteca ne poarta incet incet de pe ulitele satului pe potecile dealurilor. Zarile spre care mergem sunt insa invaluite in ceata si abia astept sa vad cum e sus-sus, la munte sus si care-i treaba cu Trascaul aista despre care numa’ lucruri bune am auzit. De cum zaresc insa prima brandusa, sunt pe jumatate cucerita…

curioase tare
Salciua. Oi curioase

Marcajul e bun, desi cateodata ne joaca feste asa ca stam cu ochii pe el. In rest, ceata continua sa ne invaluie, iarba inalta gazduieste o intreaga expozitie de panze de paianjen bine semnalizate de incarcatura de broboane de roua, iar urcusul ne poarta spre padurea frumos colorata. Intalnim si patru drumeti, din categoria pensionari care urca binisor si de care ti-e rusine sa nu cumva sa fie mai sprinteni ca tine, si ma gandesc ca mai intotdeauna “de-oi ajunge si eu macar asa”…

Dupa o scurta balaureala prin ceata, tufisuri, paienjenisuri si maracini, dam de marcaj si tinem bine de el pana cand poteca intra in padure si se contureaza zdravan de nu prea ai cum s-o mai pierzi. Dar in padure ce sa vezi? Valul de ceata creeaza niste efecte de-alea interesante pentru oricine umbla cu aparatu’ foto dupa el. Bonus primim si o zona mai stranie, cu o padure uscata din care doar niste cioturi au mai ramas… brrrr!

padurea-cimitir
Muntii Trascaului. Padure in ceata

padurea-poveste
Muntii Trascaului. Padure in ceata. Padure de poveste

padurea-vrajita
Muntii Trascaului. Padurea vrajita

padurea-bantuita
Muntii Trascaului. Padurea in ceata

Si cum se duce misterul… se duce. Ceata si padurea si pensionarii raman in urma si dupa ce trecem o mica vale totul se schimba. Lumina isi face loc, soarele isi intinde picioarele printre ramuri si o noua padure luminata si colorata ne primeste intr-ansa. Aici… incepem sa urcam. Si urcam. Si urcam. Eu gasesc coarne(a se intelege fructe) numa’ bune de mancat si ma minunez cat de norocoasa sunt sa dau peste atatea fructe prietene: coarne, paducel, scoroabe, coricove(astea o sa apara mai tarziu). Pozez branduse, unele sunt mari si grase, altele zac deja rapuse si firave, pe unele lumina le scoate la rampa, pe altele umbra le banalizeaza, cam cum e si-n viata…

brandusa de toamna
Brandusa de toamna

fructe de paducel, corn si de scorobar(sau porumbar)
fructe de padure: paducelfructe de padure: cornfructe de padure: scoroabe. Scorobar sau porumbar

Intre timp eu si Mike ne legam de un cantecel de cand lumea si il tot fredonam in cor sau in tandem. Sa va zic si voua, dar sigur il stiti:

in padurea cu alune aveau casa trei pitici
vine pupaza si spune: vreau sa stau si eu aici
pu-pu-pu…

dar asta nu-i nimic, am incercat tot felul de variatiuni:

in padurea cu alune, aveau casa trei ciuperci
vine pupaza si spune: am sa fac din voi un terci

si altele pe care nu mi le amintesc…

In urcare ne bucuram de un superb punct de belvedere de unde zarile ne fac cu ochiul si de unde reintalnim verdele Aries ce se da serpuit printre dealuri cafenii si paduri aramii. Mancam tot felul de chestii “sanatoase” si suntem tare multumiti de catelul nostru adoptiv care sta cuminte si nu ne intra in suflet cand plimbam ciocolata de la unul la altul. E chiar civilizat in comparatie cu motanul din Cheile Turzii. Dupa popas mai urcam ceva vreme si dupa ce trecem de o muchie, dam de indicatorul cu Poarta Zmeilor. Mai trebuie sa spun ca marcajul e foarte bun, chiar ceva de speriat, pe alocuri sagetile spun si povesti nu doar indica directii, dar pentru asta mi-am rezervat post special(candva… in viitor).

Ariesul verde-verde si valea lui cea lunga si frumoasa
Belvedere in Trascau: Valea Ariesului

Poarta… e un fel de clasica poarta de piatra, nu prea mare si cam inghesuit pozitionata intre trunchiuri de copaci, dar ea e frumoasa, noi suntem mofturosi. Clar! Facem poze, Mike strange frunze, Radu se urca pe un copac pe-acolo si apoi pregatim frontalele. Chiar langa e o pestera si avem de gand sa vedem cum sta treaba cu exploratul. Partea cea mai grea e inceputul caci dupa trei-patru metri de galerie, tavanul e lasat foarte jos si cei mai inalti va trebui sa gaseasca solutii de furisare pe sub el. Eu? exersez lesne un mersul piticului(din padurea cu alune??!) cu tot cu rucsacelul in spate si apoi pornim pe galeria principala. Desi e accesibila si vizitata destul de frecvent(banuiesc) pestera e destul de curatica si nealterata(iarasi banuiesc). Pe langa tot felul de formatiuni pe care le fotografiez folosind un trepied secret(adica: se pune aparatul dupa gat, se identifica directia subiectului si se trage de aparat spre subiectul foto tinand cureaua bine intinsa, astfel ca angrenajul gat teapan-curea intinsa-aparat-maini devine unul pe care te poti baza) dam si de cativa lilieci.

Poarta Zmeilor
Trascau, Poarta Zmeilor

sssshhh! se doarme!
Trascau. Fluture in pestera

Liliecii dorm. Doape de urechi nu folosesc, dar si-au acoperit ochii cu genunchii. Stau cu capetele in jos si probabil ca sangele le sta gramada in creier de-aia nu prea reactioneaza la luminile nostre si la forfota cu care ii studiem. Totusi nu le bagam blitul in ochi si nici nu le testam “somnul cel de moarte”. Unul se clatina de zor, cred ca visa ceva frumos, altuia ii zaream inima pulsand prin puful alburiu al pieptului de animal zburator, iar cei care se odihneau in doi chiar mi-au parut romantici. Cu toate astea, nici eu nici Micuta nu ne-am apropiat prea mult, chiar ma intrebam daca or fi oameni care sa aiba ca animal de companie un liliac. Apropo de asta, cainele “nostru” a gasit o conserva la gura pesterii si a inceput s-o roada ca de lins nu mai putea fi vorba. Ca o paranteza, cand am iesit tot asta facea, mesteca marginile cutiei. Cam ciudate apucaturi pentru un caine considerat, destept.

picaturi
Trascau. Peisaj din pestera

un liliac pe jumatate inghetat
Trascau. Peisaj din pestera. Liliac inghetat

n-a parut sa-l deranjeze frontala mea…
Liliac in pestera

altar, palat??!
Trascau. Peisaj din pestera

de sub bolte ascunse…
Trascau. Peisaj din pestera

Dupa episodul pestera din care iesim convinsi ca mai vrem astfel de experiente, ne continuam drumul prin padurea care se rareste din ce in ce mai tare. Astfel, in scurt timp, dam dintr-o poiana in alta si incepem a zari un camp mare. Dumnealui e ceea ce se cheama Platoul Bedeleu. Coboram printr-o ditamai poiana de urzici, fericiti ca nu e vara si nu suntem in pantaloni scurti si ajungem pe un fir de vale de unde perspectivele se deschid largi si sigure: stanga, dreapta si-nainte camp, in spate padure. Bun asa! Zarim un indicator pe-un mot de deal undeva mai in stanga spre care si pornim si o pancarta undeva intr-o sa in fata. Marcajul se da cam pierdut ca deh, iarba inalta, pietre mai putine, copaci nema, iar judecand dupa urmele vitelor, stalpi, de-or fi fost vreodata, mai degraba au folosit la priponit.

rasfat de toamna
Trascau. Padurea toamna...

Ajungem la indicator, facem un popas, citim, socotim kilometrii ce sunt scrisi pe acolo, ceva nu ne miroase a bine ca unde scrie 3 km simtim ca mergem 5 si tot asa. De-aici lasam crucea rosie si ne ducem dupa banda albastra(mai e si o banda rosie care merge o vreme cu noi). O pornim voiosi la vale, ne oprim oprimisti la un izvor amenajat cu jgeaburi, dar ne potolim repede pofta, nu si setea, ca era plin de matasea broastei. La izvor e si marcaj, dar mai departe, ia-l de unde nu-i. O dam la deal spre pancarta aia, urcam voiniceste si ne lamurim repede: n-are treaba cu marcajul si traseul nostru, doar daca mai facem un ocol de cateva ore pana in Cheile Plaiului si nu, nu e cazul. O dam inapoi la vale si tinem valea pana cand apare si BA-ul.

Platoul Bedeleu si catelul nostru
Trascau. Platoul Bedeleu

Incepem sa ne lamurim ce e si cu Platoul Bedeleu si dupa ce-mi fixez picioarele pe cursul de mers incep sa casc ochii si sa ma pierd cu ganduri cu tot prin cotloanele unui peisaj de deal atat de familiar mie… De cand imi doream sa colind fara sa am grija prea mare pe unde calc, dar sa vad eu tot ce misca: copacii care mai de care mai frumosi, crangurile de aluni, de mesteceni, florile ca de vara prin iarna uscata mirosind a fan, brandusele cand violete, cand roz, fluturi nebunatici ce trec razant in cautare ultimelor delicii, albine pe jumatate amortite, dar care zabovesc pasnic pe flori mov, si soarele asta bland de toamna ce-i lasa cerului dreptul de-a fi albastru curat chiar si-acum la ceasul amiezii.

o nebunie de culori
Trascau. Platoul Bedeleu toamna

paznicii platoului
Trascau. Peisaj de toamna

un mesteacan firav, dar care poate invinge multe…
mesteacan

Trecem pe langa o stana pustie si gasim doi coricovi. Pentru cine nu stie, coricovul e o “corcitura” intre mar si mar paduret, iar fructele sunt ca niste mere mai mici, doar gustul e cam diferit: acrisor si astringent – vai de gura celui neobisnuit cu astfel de “bunataturi”! Tocmai de aceea nu se consuma decat dupa ce da prima bruma, ca sa se mai inmoaie olecuta. Si ca sa nu va ametesc de tot, marul paduret e tot un mar doar ca fructele sunt mici si rotunde, cam cat o unghie. Astea sunt si mai si la gust decat coricovele si au nevoie de mai multe brume ca sa poata fi mestecate macar.

in stanga spate se vede stana cu pricina
Trascau. Platoul Bedeleu

Asa ca, stiind cum sta treaba si mai ales, trezindu-mi-se oarece amintiri de pe vremea cand ma gasea toamna pe dealuri, am mancat vreo doua coricove dintr-o rasuflare si mi-am burdusit si buzunarele pantalonilor de polar (in care incepusem sa cam iau foc de la atata soare – de-as fi putut sa trag fermoarul si sa pastrez caldura pentru seara…) Tot aici la stana, catelul nostru cel cuminte si distant incepe sa infulece cu pofta o chestie peste care se pusese o piatra si care era insotita de nitica hartie igienica… Dupa realizarea acestui fapt, il detronam scarbiti pe cutu din preferintele noastre si-l intronam inapoi pe motan, asa insistent si obraznic cum era el. Mie imi vine sa fac tot felul de glume pe seama asta si m-am abtinut din greu, cum ma abtin si-acum cand scriu. Scriu si zambesc – ce caine tampit!

cranguri de mesteceni – ma simt rasplatita pentru faptele bune, oricare ar fi ele :)
Trascau. Crang de mesteceni

o brandusa intre alte mii de branduse
Brandusa de toamna

tot ea…
Flori de munte: Brandusa de toamna

si inca vreo doua din cele roz…
Flori de munte: branduse de toamna roz

Suntem inca pe platou si mergem. Ne trezim cu inca un marcaj, banda gabena de data asta, aparut asa tam-nesam si… iarasi mergem. E plin de mesteceni, sunt extaziata toata, lumina zilei e linistitoare si calma pentru ochii mei vaduviti de ochelari de cand a inceput concediul. Sa nu credeti ca ne-am plictisit mergand caci iar ne trezim fara marcaj si dupa ce ne luam mai mult dupa o poteca de vite, dam iar peste el. Mai bagam o perioada de mers prin cranguri de aluni si ne poticnim la un copac unde marcajele BR si BA se despart. BG disparuse intre timp asa cum si aparuse, fara sa semnalizeze cumva. Ne lamurim si cu directia bandei noastre albastre pe principiul dreapta = inainte si stanga = nu se stie si simtim ca poteca capata o inclinatie: la vale. Daca unii dintre noi s-au cam saturat de platoul Bedeleu eu am pareri de rau ca s-a cam terminat…

Ca sa fie treaba-treaba coboram serios, iar poteca prin padure e foarte faina, in serpentine. Cum iesim intr-o poienita zarim un salas de vara si un izvor. Radu si Mike o pornesc intr-acolo sa ia apa, se cam terminasera proviziile, insa cutu cel “cu botu spurcat” s-a bagat el primu’ la jgheaburi. E lesne de inteles ca ne-a trecut setea. Incep sa se vada tot felul de case din-acestea, salase de vara, cocotate ici-colo pe cate un petec de deal si sufletul boem din mine tanjeste dupa o viata libera si pierduta prin munte… (cu internet si laptop si curent electric ca sa pot scrie…)

salase
salase in Trascau

Peisajul devine pitoresc, padurile sunt acum intrerupte de pereti stancosi, insusi poteca noastra e pavata cu pietre coltoase, iar vaile coboara spre locuri pe care le banuiesc a fi sate si albii de rauri. Gasesc un corn roditor si adun un pumn de coarne bine coapte pe care le mananc cu pofta intre niste reprize de paducel. Cu alte cuvinte, am rontait tot timpul cate ceva, dar nu era vina mea ca fructele ma asteptau coapte si dulci, doar sa intind mana sa le culeg din mers. Ne mai intalnim cu cativa drumeti, prieteni de-ai lui Radu si dupa ce schimbam impresii de vacanta de toamna cu soare in Apuseni in timp ce iarna acopera Fagarasul, ne continuam drumul.

Crucea albastra venea dinspre Ponorul Vanatara si era timpul sa abandonam BA-ul. Cum ne oprim intr-o mica sa, eu hotarasc sa dau o fuga pana in varful dealului sa vad mai de aproape niste salase, dar si cum se vede dupa deal. Chiar dau o fuga, spurcatul de caine dupa mine si ajunsa sus descopar alte dealuri si alte salase ce se profileaza alb-negru in lumina soarelui pitit dupa un nor. Fac o poza si o zbughesc inapoi. Si acolo sus l-am vazut ultima oara pe ogar.

le privesc si mi se lipesc de suflet mai tare decat de retina…
salase in Trascau

poteca trece pe langa ele tocmai cand soarele isi arunca niste ultime raze…
salase in Trascau

dupa deal descopar… alte salase, alte dealuri, lumi nesfarsite…
salase in Trascau

Jos, sub peretii de stanca, se afla pestera Huda lui Papara. Eu am tot auzit de ea, tot felul de lucruri, mai mult povesti horror cu ape mari, speologi amatori prinsi pe-acolo, salvamontisti, folii de supravietuire… Pe de alta parte, ma gandeam la termenul de “huda” care pe limba olteneasca cel putin inseamna infundatura, maracinis, loc intunecos, de netrecut si ma mai gandeam si la “papara” care inseamna bataie. Astfel, ca vad legenda pesterii ca pe o huda unde s-a ascuns vreun nene ca sa nu manance papara, dar nu va luati dupa mine, e doar mintea neinjugata lasata sloboda la vale. Si bine zic la vale caci coboram zdravan o panta pe care nu mi-as dori s-o urc curand si ajungem si fata in fata cu gaura aia din perete. Totodata, vreo doi caini incep a ne latra ca apucatii si ii pasuim cu vorba pana trecem puntea peste parau… (paraul asta cica e suma a trei paraie ce intra in pamant in locul numit Vanatarile Ponorului si ies la suprafata prin pestera Huda lui Papara). Radu, desi aflasem ca e inchisa pestera, se duce totusi sa vada despre ce e vorba. Eu sunt tentata, dar imaginea unor gratii nu ma multumeste si nici trecutul puntii inapoi la indracitii aia de caini nu ma ajuta sa ma urnesc din loc.

acolo e Huda lui Papara
Pesteri in Apuseni: Huda lui Papara

Judecand dupa faptul ca apare si Radu curand, inseamna ca nu sunt prea multe de vazut, cel putin nu pe dinafara si dupa un ultim popas indulcit de un salam de biscuiti o pornim pe drumul pietruit spre Salciua. Inca nu s-a lasat frigul, dar stim noi ca urmeaza. Ne gandim la tampitul de caine si ne incolteste un gand: nu cumva o fi al unuia dintre turistii-pensionari??! Ca prea il fluiera unul dintre ei. Daca da, am pierdut cainele omului sau mai bine zis, s-a dat singur pierdut cu ajutorul nostru… N-o sa stim niciodata. Oare ce aventuri ne mai asteapta si ce animal o sa ne mai insoteasca potecile?!? Dupa pisica si caine ar urma in ordinea marimii ceva mai mare si Doamne Fereste! sa fie urs… cel mult, un magar :)

Ajungem la masina si ne pregatim de drum. Calatoria continua si maine dimineata ma voi trezi intr-un alt loc, intr-un alt munte de unde vor incepe alte calatorii. Lung ca o zi de post, platoul asta Bedeleu mi-a rascolit frumos multe amintiri si poate de-asta nu simt nici o urma de oboseala. Cu toate astea n-am mers toata ziua doar 10km cam cum reiesea dupa indicatoare, dar poate aici kilometri s-or numara altfel: la 3 impliniti se scade 1 (zic si eu!). Oricum Mike a facut calcule serioase bazate pe experienta maratonistica si eu o cred ca i-a dat mai mult decat aritmetica simpla. Enigma ramane, dar daca vreti sa faceti circuitul rezervati-va o zi. De fapt, mai multe zile caci uitandu-ma pe harta abia ne-am plimbat putin prin Trascau si tare-i fain.

luna e deja sus pe cer cand parasim Salciua…
rasarit de luna in Salciua

_______________________________

5 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *