Vacanta de toamna V. Aventuri şi soare în Bihor

4-15 octombrie 2010, Munții Apuseni, Bihor

Eu & Andrei, Mike și Radu

Încep acest ultim jurnal din seria vacanței de toamnă cu o mare reținere: să scriu??! de ce să mai scriu??! cum să (mai și) scriu?!? Parcă abia acum realizez că s-a terminat, că m-am întors cu adevărat aici, acum când ultimele zile cu toamnă în Apuseni își cer tributul punerii pe hârtie… Nu mă înţelegeţi greşit, dar am o nostalgie şi o părere de rău ceva de speriat, mai ales că alegând imagini mi-am tot pus întrebarea (retorică, cum altfel): atât de frumos să fi fost??!

Poate de aceea, o să las povestea să curgă altfel, întâi imaginile apoi cuvintele, impresiile, trăirile… ca și cum aș răsfoi un album și-aș povesti cuiva isprăviile.

Recomandare: pentru cei ce priviți doar pozele (țin vă avertizez că sunt câteva care merită) puteți face click pe oricare dintre ele pentru a le vizualiza în modul galerie.

Pentru cine doreşte să vadă întregul album al vacanţei, asta-i calea.

Poiana Glăvoi, gazda noastră. Situată în zona Padiş din Munţii Bihor, este unul dintre locurile clasice de campare. Dacă vara e multă agitaţie pe aici, acum în octombrie am avut parte de linişte şi pace.

Soarele aducea cu el multă căldură, dar în lipsa lui gradele scădeau vertiginos în termometru.

Seara am petrecut-o la foc şi singurul musafir s-a dovedit a fi tot un prieten-animal: o vulpe. Una pe cât de sălbatică pe atât de îndrăzneaţă: a atentat la punga de gunoi, la bocanci, a cărat tuciul peste noapte vreo sută şi ceva de metri…

Dintre motto-uri: Glăvoi fără gunoi!

Ziua 1 în Bihor şi Ziua 6 de când am plecat de acasă. Pornim pe PA (punct albastru), traseu de tip circuit.

Prima oprire: Cetăţile Ponorului. Un loc pitoresc şi nu numai. Bolta este înaltă de numa’ vreo 76 de metri.

Poteca însă e aspră cu noi: pietre alunecoase, şlefuite, colţuroase. Pe ultima porţiune devine şi abruptă, ne ajutăm din plin de cablurile instalate de salvamont. Aproape că descățărăm…

Ce zice DEX-ul:

PONÓR, ponoare, s. n. 1. (Pop.) Povârniș abrupt sau adâncitură formată prin prăbușirea, ruperea sau alunecarea unor straturi de teren. 2. Formă de relief rezultată prin asocierea liniară și laterală a dolinelor, care dă terenurilor calcaroase un aspect adâncit.

DOLÍNĂ s. f. relief carstic, cu aspect de pâlnie, format prin dizolvarea la suprafață a unor roci solubile.

Cetatea e maiestoasă. Tavanul e chiar înalt şi vuietul apei îl umple cu ecoul ei. Practic am ajuns aici jos coborând panta abruptă a primei doline. Apa iese de sub munte, trece printr-o galerie şi se întoarce sub munte.

Şi de toate acestea se face vinovat un singur firicel de apă ale cărui galerii subterane s-au prăbuşit cândva de-a lungul miilor de ani şi pe care l-a ajutat şi calcarul maleabil.

După ce “iese din pământ” fără să fie izvor – e vorba de fapt de vreo trei izvoare care se unesc subteran – a format cele două mari doline dintr-o parte şi cealaltă a Cetăţilor Ponorului, după ce străbate cetăţile pe o distanţă de aproape 2 km de galerie subterană (prin care vom merge!), apa intră “în pământ” şi reiese formând Cheile Galbenei, unde iarăşi vom merge.


Urcăm o pantă, tot abruptă, şi ajungem în altă dolină. După cum am surprins cerul în această imagine vă puteţi imagina cam cât e diametrul ei şi cam cât e de adâncă.

Coborâm şi revenim la “izvor”. Cu puţin curaj (şi încurajările lui Radu!), pornim pe cărări subterane. Apa e mare, dar suficient de mică cât să ne lase portiţe de trecere sau de… salt, după caz. Nu e uşor: ţopăim, ne lungim, ne ajutăm de beţe sau între noi. Galeria e foarte înaltă, abia îi văd tavanul cu frontala – înălţimea atinge în unele locuri 80m;

Din când în când se vede lumina zilei ca o fâșie verticală ridicată în mijlocul întunericului.

E unul dintre cele mai interactive momente ale concediului nostru. Contrar aşteptărilor nu prea luăm apă la galoşi, iar Andrei se doveşte un adevărat maestru al echilibrului.

Lumina intră în peşteră pe o fereastră situată undeva la baza dolinei fotografiată mai devreme, cea cu brazii de jur împrejur.

Experimentez timpi de expunere şi pentru prima dată îmi iese ceva… acum mă bucur şi mai tare că mi-a reuşit!


O mică parte din comoara din Cetate. Lumina se revarsă, albă, magică, simplă.


După ora petrecută în Cetăţile Ponorului, am ieşit la suprafaţă parcă cu părere de rău că s-a terminat. Continuăm traseul care ne va duce pe la Balcoane(patru la număr parcă…), superbe puncte de belvedere ale dolinelor.

Aceste balcoane, în prezent neamenajate, sunt de-a dreptul ameţitoare, prăpastia şi poteca stând buză-n buză…


Printre alte frumuseţi i-am găsit şi pe aceşti doi fraţi…


Ziua a doua ne-a surprins cu un soare ca-n poveşti. Intrând în pădure am fost întâmpinaţi de un decor demn de scris Frăţia Inelului a doua oară…

Traseul a fost PG (punct galben) tot de tip cicuit şi avea să ne ţină ocupaţi toată ziua cu fel de fel de suprize, toate plăcute!

Una dintre cele mai frumoase zile avea să înceapă…


Poteca ne poartă în lumină şi culoare… fac o grămadă de fotografii, dar ele nu vor putea niciodată descrie cum m-am putut simţi…


“e frumos, e prea frumos la tine-n suflet”,


rămas singur printre cei veşnic verzi…


wow! nici nu ştiţi cât de uimită am putut fi atunci şi acolo! şi acum sunt!

Umezeala caracteristică pădurii din aceste zone a dat naştere unei vegetaţii foarte bogate în muşchi de pământ şi alte plăntuţe care mai mereu, stau ascunse în întunericul umbrelor. Astăzi însă, insulele verzi apar vederii în culorile lor… ireale.


În covorul de frunze galbene găsesc o mică frântură dintr-o aripă…


Îmi venea să fac zeci de astfel de fotografii… fiecare pas îmi oferea altă perspectivă…


Aşa or fi şi oamenii pe pământ, o umbră trecătoare într-o amiază?


Prima oprire a fost Piatra Galbenei.

Nu mai e nevoie să vă spun cum se vede…

Undeva, acolo jos, prin poienile acelea vom ajunge şi noi.


Ochii văd, inima cere… şi de-atunci tot cere…


în calendar e toamnă, să-i spună cineva şi pădurii!


O altă oprire interesantă: Focul Viu.

Practic e o grotă în care-şi duce veacul un gheţar. Timpurile din ce în ce mai calde îl topesc… în curând va rămâne doar o pancartă. Și o poveste, o legendă, o amintire pentru cei care au fost deja aici.

I se spune Focul Viu căci în soarele amiezii razele soarelui pătrund într-un anume fel încât gheaţa luminează… Noi am ajuns mult prea devreme că să vedem spectacolul cu ochii noştri… dar tindem să credem că strulucirea e una adevărată.


Poteca prin pădure e fascinantă de-a dreptul. Mă însoţesc cu tot felul de frunze, ridic câte una ce-mi place, o plimb cu mine o vreme, o las pământului şi ridic alta…

Ea mi-a plăcut cel mai mult.. şi palmei mele.


Ieşim într-o primă poiană.


În timp ce facem o pauză la umbră, eu zăresc nişte margarete. Îmi sunt tare dragi florile astea în general cu atât mai mult în prag de toamnă.


Dacă mai sunt flori, atunci mai sunt şi albine. Apropiindu-mă de ele am observat că sunt pe jumătate amorţite, abia răspund la vecinătatea obiectivului Micuţei, dar eu nu vreau să le întrerup din treabă… şi se pare că au înţeles asta.

În schimb, sunt şi câţiva fluturaşi, foarte coloraţi, dar nici chip să se oprească din zbor. Trec agitaţi, razant uneori, ca nişte păsări. Pesemne că ei sunt ultimii mesageri ai verii…


Îţi vine să alergi nu alta. Să zbori chiar. Să cânţi. Să plângi…


V-am zis deja că e cea mai frumoasă zi…

Pe-aici am coborât în Poiana Florilor şi nu e doar o poiană ci şi un loc de “camping” vara. Are izvor, clasicul “ABC” adica magazinaş, foişor (pe care l-am regăsit şi prin localităţile acestei părţi de ţară) plus câteva amenajări de vară.


verdele creşte în lumină, galbenul trage spre întuneric…


Când am ajuns la baza traseului Cheilor Galbenei nici nu bănuiam ce ne aşteaptă. După prima cotitură însă, avem parte de o traversare în lungul peretelui. Erau cabluri pentru mâini, dar prizele pentru picioare erau mici şi alunecoase, iar sub râul puțin adânc, dar sigur ud și rece…


După traversare, începem să urcăm, dar nici aici nu e potecă normală. Urcuşul se termină în buza unei mici grote prin care trebuie să coborâm brusc şi… abrupt.

S-o spun pe-a dreaptă îmi place traseul aşa dinamic şi interactiv cum e, poate şi pentru că îmi ţin lesne în mâini cele aproape 50 de kilograme.


de-asta le-o zice Cheile Galbenei?


Ajungem la cascadă. Aici alte cabluri, alte traversări. Deasupra ei însă ne aşteaptă o grotă în care vom intra…

Iată şi grota! Până la ea am avut de mers pe o porţiune destul de expusă şi neasigurată deasupra cascadei. Mi s-a părut cam ciudat după ce am avut atâtea cabluri pe traseu.
Nişte gropi tare interesante în calcar. Nivelul apei era aproape invizibil invitând bocancii uscaţi la o baie accidentală. Fără să se vadă cum trebuie, vă asigur că apa are peste 50cm lejer :DIniţial a păţit-o Andrei, apoi eu, la final, după ce străbătusem în siguranţă aproape toată galeria. Noroc însă cu şosetele impermeabile de care sunt foarte mândră. Şi de mănuşi la fel, în situaţii din-astea te poţi baza pe ele.
Calcarul e foarte alb aici înăuntru. Cum temperatura e mai mult decât ok, mă lungesc la poze şi setări de timpi de expunere…
n-aş mai pleca de aici, dar timpul curge în sensul în care nu-l poţi păcăli decât cu nişte biete setări…
un tărâm de vis? nu, doar un vis.
O închisoare unde m-aş preda de bună voie.Nu vreau să ies, strigă vocea mea lăuntrică şi o aud şi o ignor… ea vrea multe.
Traseul Cheilor mă surprinde din nou: începe să urce, la un moment dat chiar abrupt, e asigurat în unele zone cu cabluri, dar în altele, ca aici, nu. Sincer, dacă aluneci… nimic nu te mai poate opri. Şi da, e frumos pe cât e de ameţitor…
Revenim la firul apei şi ne cam apropiem de finalul cheilor.
Mai zăbovim pentru câteva fotografii și mi se pare că natura e un scenarist foarte priceput. Frunza asta galbenă mă inspiră teribil şi descopăr farmecul ştiinţei: când începi să te pricepi, începe să-ţi şi placă… (e vorba de fotografie aici, deşi nu e mare brânză, pentru mine e o mare realizare să lucrez cu setările manuale ale Micuţei…)
La Izbucul Galbenei. Pe cât de liniştită e apa aceasta verde (şi destul de adâncă) pe atât devine de tumultuoasă pe parcursul cheilor.Pata aceea albastră ca de sefir e cerul…Ce zice DEX-ul:izbuc, izvor cu activitate intermitentă, funcționând pe principiul sifonului: apa adunată într-un gol carstic iese brusc la supr. în momentul când atinge nivelul cotului sifonului. Este caracteristic ținuturilor carstice (denumire regională din Mții Apuseni.)
În apa clară a izbucului, pădurea şi cerul se răsfaţă…
Închei acest album cu o imagine care îmi place tare mult. Mă duce cu gândul la multe lucruri, dar în final rămâne tot prima idee…între vertical şi orizontal, viaţa curge firesc şi… oblic.

2 Comentarii

  • Pingback: Vacanta de toamna V. Aventuri şi soare în Bihor - Ziarul toateBlogurile.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *