Un nou capitol într-ale muntelui: schiul de tură. Inițiere în Baiului

Baiului-schi-de-tura-1196.jpg

18 ianuarie 2015, Baiului

Cine-ar fi crezut că există atâta determinare în mine cât să continui povestea pe schiuri, cine, că eu nu, dar iată că tot eu sunt cea care insistă pe ruta pașilor mici și extrem de mici… la vale. Și pentru că nu-mi ajungea dute-vino-ul emoțional pe care mi-l dă schiul alpin, de pârtie, am mai deschis un capitol: schiul de tură. Un capitol dintr-ale muntelui căci pe schiuri o să pot umbla și iarna cărările, pădurile, iar câteodată, culmile. Ideea nu-mi aparține și nu-i idee, ci mai mult o simțire, o evoluție pe care o încearcă firesc, tot mai mulți… drumeți.

Dacă aș fi pus carul înaintea boilor n-ar fi existat această tură, astfel că structurez jurnalul în ordinea evenimentelor:
Echipament: ce, cum și de unde; impresii la cald
Plimbare prin Baiului, soare cu halou și prima coborâre pe o pârtie din România – poze & poveste

Echipament: ce, cum și de unde; impresii la cald

Schiuri de tură: Hagan Canyon 15, dimensiuni 112-75-100, la 154cm, 1120 gr/unul
Clăpari de tură: La Sportiva Starlet mărimea 24, model de fete, 1010gr/unul (îi voi folosi și la pârtie)
Legături: Dynafit Speed Turn, 330 gr/una
Piei de focă: Movement, 150gr/una

Toate acestea raportate la: 158cm înălțime, 36.5 la picior, 48kg, experiență 1 la schi de tură, 4 schi alpin (subiectiv, pe o scară 0-10).

Însumarea zice că sunt vreo 2.6kg pe-un picior, acceptabil din punctul meu de vedere și la priceperea firavă pe care o am în momentul de față. În tură, pe urcare mi s-a părut o greutate suportabilă, iar la coborârea pe pârtia Sorica un setup destul de stabil, comparabil cu cel dedicat; bănuiesc că trebuia să simt o oarecare diferență.

O binemeritată reclamă acum, în semn de mulțumire și pentru încurajarea de a continua să aducă echipament de schi de tură în România: Explorer Sport din Sibiu de unde am cumpărat schiurile și Absolut Outdoor din Brașov/Sinaia pentru tot restul echipamentului plus montaj legături și pregătire foci. Mi-aș dori ca toate magazinele de echipament sportiv să aibă profesioniști cu care să te poți sfătui așa cum am simțit legat de cei doi Mihai cu care am intrat în legătură, fie prin telefon fie la fața locului.

Baiului-schi-de-tura-1127.jpg

Concluzii după scurta acomodare:
– m-am obișnuit relativ repede cu stilul legăturilor Dynafit (după ce Mike mi-a ținut o super lecție), poate un pic mai multă forță în mâini și mai multă „țintă” n-ar strica pentru a potrivi legăturile sau a nimeri inserțiile;
– pe urcare am lăsat clăparii cam liberi (ambele clape de jos și de sus au fost deschise) și m-au frecat pe lateralul tălpii, chestie care mi-a dăunat apoi pe toată durata turei – data viitoare le voi strânge cel puțin clapa de jos cât să nu se permită jocul cât de mic al tălpii la interior;
– mersul „târșâit” îmi iese atâta vreme cât nu mă grăbesc sau nu uit că sunt pe… schiuri;
– la o încercare de coborâre prin zăpadă am dat trei viraje din care două trânte, moment bun să aflu că dacă nu blochez eu clăparul se va bloca cel mai probabil singur (după am citit că are trei trepte de blocare). Interesant a fost că s-a blocat într-o poziție nefirească, genunchii fiind țintuiți drept, ușor pe spate, de nu mai puteam mișca în nici un fel – cea mai bună lecție de-altfel!;
– scosul și pusul pieilor de focă pot fi operațiuni neplăcute dacă bate vântul, iar felul cum sunt tăiate și calitatea adezivului chiar contează;
– la final am resimțit o oboseală cruntă, coborând Sorica cu mușchii aductori vibrând și arzând într-un mare hal de am crezut că trei zile n-o să mai mișc. Se pare că acolo pe pârtie a fost tot chinul. Nici nu mă miră, eram obosită, nu am făcut pauză înainte, echipamentul mi-era cu totul nou, iar poziția mea de schi e una plină de (d)efecte. Chiar și așa mă bucur că am coborât pârtia pe schiuri și că am fost ceva mai curajoasă ca de obicei;
– sentimentul de deplasare pe zăpadă fără să ai grija afundării e mult prea fain pentru a nu investi în mine toată răbdarea de care o fi nevoie. Asta pe lângă investiția financiară care se va amortiza în câteva ierni bune :)

De la a vrea la a avea

Când m-am hotărât să fac pasul acesta am pornit de la ideea că de urcat sunt în stare, iar de coborât sunt pregătită să renunț la orice mândrie și să o dau la clăpari cu schiurile în spate. Am început cu psihicul, că acela e mai greu de strunit. Și-am trecut la pasul doi, echipamentul: schiuri, clăpari, legături, foci.

Elanul mi-a fost curmat brusc de-un mare habar n-am. Am citit câte ceva, dar nu se închega nimic concret, e ca și cum ai lectura rețete cu dicționarul în brațe. Dar am continuat să caut și să citesc, nici eu nu știam încotro mă îndreptam și în câteva zile eram deja cuprinsă de febra scormonirii. Evident că am început să întreb în stânga și în dreapta, dar ca să întrebi trebuie să știi și ce.

De la a sta cu tabelul mărimilor printat în față că le uitam de la mână pân’ la picior, la a reciti de trei-patru ori diverse mesaje primite de la oameni răbdători, la răsfoirea site-urilor cu echipament și nu doar cele din România, dar și cele din Austria, Franța, Cehia de începusem să nu mai simt nevoia de google translate, de la toate acestea era cât pe ce să nu mă mai recunosc.

Dar știți cum e treaba asta cu lămuritul? Merge până ți se pune pata pe ceva și apoi tot ce continui să faci e să te convingi că ți s-a pus o pată… bună. Pentru mine pata s-a numit Dynafit. Motivele s-au situat în zona lui „ușor”: clăpari ușori, legături ușoare, minimale ca structură, dar care cer clăpari compatibili.

M-am lovit desigur de dimensiunile mele: la 158cm înălțime se recomandă schiuri cu 10 cm mai scurte. Sau cel puțin asta se recomandă când nivelul de experiență e zero. Având și 48 de kg cuvântul „ușor” cântărea cam greu: dacă va fi nevoie să le car în spate, eu nefiind un bun „hamal”, cât sunt dispusă să car??! Iar când porți 36.5 la picior – mic și lat – deja se cam conturează niște restricții în universul căutării.

Baiului-schi-de-tura-1168.jpg

O primă intenție a fost în zona second hand având în vedere că-mi doream/doresc să am cu ce să ies ocazional pe poteci, dar mi-am dat repede seama că sunt șanse foarte mici să găsesc fete de alura mea care să facă schi de tură de suficient timp cât să vândă un echipament (atât de lăudat ca) Dynafit.

Am pus anunțuri pe diferite grupuri de facebook (la asta e bun facebook-ul!), plus alte site-uri și am început să primesc oferte sau informații. Am plimbat niște clăpari Dynafit tlt5 de la Cluj la București și înapoi la Cluj doar ca să aflu că mi-s mici (23.5 – în sistemul mondopoint, 37 – 37.5 în sistemul nostru european), apoi Clara s-a oferit să îi probez tlt 6-le ei (25 parcă) și mi-a fost mare, dar mi-a plăcut cum se așeza în jurul gleznei. 25.5-ul unui tlt5 de la Dani mi-a fost mare pe lungime și strâmt pe lățime. Așa am ajuns la concluzia că un 24  mi-ar fi bun (mărimea 38 față de 36.5 cât port eu în mod normal…)

Mai pe scurt: e mare lucru când oamenii ajută!

[dacă v-am pierdut, credeți-mă, știu și eu cum e]

În atare context pun într-o zi mâna pe telefon și sun după schiuri. Ca să încep de undeva. Schiuri de tură la 148-150cm chiar nu sunt pe toate drumurile, iar prețurile de afară erau comparabile cu cele câteva produse găsite pe meleagurile noastre. Majoritatea magazinelor cu echipament de acest gen sunt în Transilvania, iar eu m-am simțit mai aproape de Sibiu când am sunat la Explorer Sport. Pusesem ochii pe un schi de fete la 150cm, dar tocmai se dăduseră și acela a fost momentul în care s-a declanșat „nebunia”: altceva, ce mai aveți? Păi la 154cm. Le vreau!

A treia zi era sâmbătă, curierul îmi aducea deja schiurile, iar eu mă urcam cu ele în tren în drum spre Sinaia. Era cât pe ce să ratez coborârea în gară, adâncită în lectură fiind. Am trăit măcar experiența de-a fi coborâtă în viteză din tren de oameni săritori, ca mai apoi controlorul aflat pe peron să mă ajute să-mi revin în fire că mă luase adrenalina pe dinainte. Să pierd trenul mi s-a mai întâmplat, dar să pierd gara… niciodată :)

Cum îmi șade mie bine așteptând, evident că am ajuns mai devreme, dar nu mă interesa timpul ci să rezolv. Și a apărut Mihai de la Absolut Outdoor, mi-a înmânat clăparii mult doriți, dynafiții, la pachet cu o grămadă de informații, inclusiv cum se probează, care sunt criteriile etc. Concluzia a fost că-mi sunt prea mici pe lateral pentru piciorul meu lat, astfel că mi-am băgat piciorul într-un… La Sportiva.

Cu totul alt sentiment și la fel de ușor și tot cu inserții compatibile cu legăturile, doar că nu avea numărul meu. M-am bosumflat puțin că eu deja îmi făcusem scenariile fericite, și-am plecat cum am venit, bașca am lăsat și doagele la Sinaia că doar nu era să le plimb cu trenul. Era o mică șansă de a rezolva în dimineața următoare, șansă care s-a transformat doar într-o plimbare prin Sinaia urmată de una prin… Ploiești.

Ca un făcut Octavian și Vio erau în zonă, iar Mati m-a găzduit și pe mine alături de ei – un fel de „la barza chioară îi face Dumnezeu cuib”. Nu vă mai povestesc restul că nu ține de echipament, doar aș menționa că mi-a plăcut umbletul de colo-colo, mi-ar fi plăcut și mai mult de nu trebuia să ajung luni la serviciu că aș mai fi lungit-o în stilul meu: frământat și boem. Uneori e inutil să te împotrivești desfășurării lucrurilor. 

În sâmbăta următoare unde credeți că mă aflam: în trenul de Sinaia. Cobor de data aceasta la timp, pe peron mă așteaptă Mike și Radu (da, tot prietenii!) și ne revedem bucuroși că așa e-n gară. Ajungem la Mihai și surpriză, n-are modelul care-mi trebuie mie! Avea altul, pentru schiori cu pretenții, dar l-am probat cât să-mi dau seama că un astfel de clăpar ar schia el cu mine, nu eu cu el. A rămas pe dimineață și zău că am alungat orice grijă dacă vor veni sau nu clăparii la timp!

Așteptarea s-a încheiat duminică dimineață încălțând Starlet-ul, un nume cu oarecare rezonanță căci dacă e să mă iau după definițiile din dex și ignor partea cu „actriță” mă simt nimerită: „debutantă”, „apreciată mai mult pentru farmec decât pentru talent” (la schi mă refer, da?!). Apoi Mihai a montat legăturile, focile erau deja pregătite și nu-mi mai rămânea decât să ies, în sfârșit, la zăpadă!

*

Ca un făcut la fiecare debut o am alături pe Mike, indiferent că a fost vorba de alpinism, de alergare, schi alpin sau de tură. Radu, exploratorul Radu, a propus traseul, iar la baza pârtiilor din Azuga ni s-au alăturat Vio, Octavian, Ioana și Mati. Aceasta a fost trupa, plus mine desigur, iar înafară de Mike și Radu restul eram (și încă suntem) începători în ale schiului de tură.

Baiului-schi-de-tura-1129.jpg

Emoțiile mi-au fost estompate de logistica pregătirilor. E bună și agitația la ceva că nu te ia frigul, dimpotrivă, ți se pare că ai nădușit și ostenit înainte să iei startul. Prima și singura oară când am mai fost la schi de tură a fost de fapt o urcare pe o pârtie amenajată experiență care m-a lăsat cu impresia că la acest capitol îmi doresc doar să urc muntele.

Din ultima parcare am urmat drumul forestier pe sub pădure pe partea dreaptă a Văii Azugii (cred). Fiind teren plat am avut timp să mă obișnuiesc cu mișcarea și să mă bucur că agitația ultimelor săptămâni a ajuns la bun sfârșit și că sunt iar la munte.

Baiului-schi-de-tura-1146.jpg

pe Valea Azugii ne facem încălzirea în cele mai bune condiții – timp în care schimbăm tot felul de impresii, mai ales noi începătorii

Baiului-schi-de-tura-Oct-565_rw.jpg

foto: Octavian. Pe talpa schiurilor sunt lipite focile (artificiale, doar denumirea mai e de piei de focă), iar deplasarea se face prin ridicarea călcăiului și împingerea piciorului (clăparului) în față fără a ridica schiul de pe zăpadă

Baiului-Radu-960.jpg

trupa și una dintre pozele clasice cu schiuri, foto: Radu

Baiului-schi-de-tura-Oct-621_rw.jpg

intrăm pe Valea Cazacu, foto: Octavian

Baiului-schi-de-tura-1162.jpg

Radu dă cu zăpadă în Mike, Mike îi dă un brânci lui Radu în zăpadă – joaca n-are vârstă :)

Baiului-schi-de-tura-1167.jpg

deschizător de drumuri și de idei – Radu

O vreme ne-am mai scurs pe serpentinele drumului forestier într-o urcare ușoară fără să am nevoie de înălțătoarele legăturilor. Nici tipul nou de efort nu-mi consuma resursele fizice mai mult ca o urcare la bocanci, doar că nu-mi puteam lua gândul de la cele simțite în clăpar: că mă strânge, ba nu, mai mult mă freacă, că-mi solicită ciudat glezna stângă, să-i mai slăbesc sau dimpotrivă, să-i mai lărgesc, o groază de necunoscute la care am răspuns până la urmă cu indiferența pe care mi-o dă suportabilitatea durerii.

De pe la 1100m altitudine am părăsit forestierul luând „drumul” pădurii. Aici lecția învățată a fost mersul în serpentine, mai exact schimbatul direcției. Mai mult de atât voi învăța când va fi cazul să deschid eu însămi cărarea, chestie care presupune cel puțin cunoașterea terenului. Deocamdată m-am bine mulțumit cu poteca gata făcută pe care trebuia să mă „târșâi” în continuare, de data aceasta cu cel puțin prima treaptă înălțată pentru a fi cât mai eficient pe panta înclinată.

Baiului-schi-de-tura-1172.jpg

Mike, urcăm și povestim una-alta, vremea e perfectă, temperaturile încă ideale

Baiului-schi-de-tura-1175.jpg

Octavian

Baiului-schi-de-tura-Oct-678_rw.jpg

foto Octavian, cred că tocmai îmi reglasem înălțătoarele folosind bățul – e acolo un loc unde poți băga vârful bățului și răsuci legătura, dar nu întotdeauna e ușor de recuperat… bățul

Baiului-schi-de-tura-Oct-680_rw.jpg

foto: Octavian, eu în acțiune; legat de coloristica echipamentului fiți siguri că nu o să mă strădui să mă asortez clăparilor, însă mi-am trecut în revistă tot ce e albastru în dulapul meu cu haine de munte :)

După urcarea asta frumoasă prin pădure a început să se întrevadă ieșirea pe culme. Senzațiile care îmi învăluiau clăparii nu erau chiar cele mai plăcute, dar Mike m-a asigurat că e firesc să nu am parte de comoditate chiar de la prima ieșire. Pe de altă parte îmi știam metehnele vechi legate de zona plantară care ori doare ori se bășică când face cunoștință cu un nou tip de încălțăminte. De ce nu mi-oi fi pus preventiv un plasture e o întrebare la care sper să răspund pozitiv în tura următoare… dacă nu uit.

Baiului-schi-de-tura-1177.jpg

ieșim la soare

Baiului-schi-de-tura-1182.jpg

priveliștea spre Bucegi e marele atu al Baiului

Baiului-schi-de-tura-1184.jpg

vine și Vio

Baiului-schi-de-tura-1188.jpg

hora schiurilor, o mică parte din „avere” :)

Baiului-schi-de-tura-Ioana.jpg

selfie: Mati și Ioana – „cu ochii-n soare”

Cum Radu plecase să dea o coborâre, Mike a propus să încercăm și noi câteva viraje. Vio, Ioana și Mati au plecat înainte spre releu. Eu și Octavian am rezonat imediat la ideea cu datul la vale. Eram foarte nerăbdătoare să aflu cum mă descurc, doar că a trebuit să mă ocup mai întâi de logistică: să scot pieile de focă, să așez legătura în poziția de coborâre, să închid clăparii și, la următoarea nu mă gândisem, să iau focile cu mine ca să le am la urcarea de revenire. Evident că am uitat ceva.

Pe când Mike și Octavian erau la al treilea viraj eu mă trânteam după primul. A fost un fel de uau! căruia i-am cedat prin lăsarea în zăpadă neștiind ce să fac mai departe. Alunecarea pe zăpadă nebătătorită e cu totul altceva decât pe o pârtie! Simți că plutești, dar că în același timp interacționezi cu masa omătului și mi-e clar că e de lucrat la relația asta.

M-am ridicat, și cum aveam deja desenate frumos virajele pe zăpadă, m-am luat după ele. Cred că vreo trei am dus (ohoo! nesperat de mult pentru un prim schiat după un an de zile), dar știam că e chestiune de timp până pic, prinsesem viteză iar schiurile mă împingeau pe spate astfel că echilibrul nu mai poate putea fi restabilit. Buf! Și cam asta a fost datul meu la vale… offpiste.

Și pentru că o lecție bine învățată e una pățită, când să mă ridic, neam! Până la urmă am reușit, zăpada era chiar mare, mi se afundau mâinile cu tot cu bețe în ea când încercam să mă împing. Ceva nu era în regulă, dar ce? Stăteam în picioare și nu mă mai puteam mișca. Radu striga la mine să flexez genunchii și să pornesc la vale, eu descopeream că nu pot să flexez nimic, de fapt, că sunt țintuită în clăpari într-un fel pe care nu l-am mai reușit vreodată. Genunchii erau împinși în spate, mare lucru că mă ridicasem de jos în condițiile astea.

Și-atunci mi-a picat fisa că poate mi s-or fi blocat clăparii la șocul căzăturii. Singuri, că eu uitasem… După ce prinsesem clapa de sus ar fi trebuit să mă aplec puțin în față și să fac o anume mișcare să mi se blocheze mecanismul într-una dintre pozițiile de înclinare folosite la coborâre. Am eu certitudinea că n-o să mai uit să pornesc cu ei neblocați de-acum încolo.

Au venit Mike și Octavian și m-au „eliberat”, a trebuit să lipesc din nou focile pe tălpi. Între timp Radu strigă că uite „sundogs”-ii. Eu mai văzusem în Canada și atunci citisem despre, astfel că m-am bucurat de două ori mai tare că-i revedeam, acasă & pe munte.

Baiului-Radu-984.jpg

„pinguinițe însărcinate cu foci” , foto: Radu

Baiului-schi-de-tura-1192.jpg

parhelia sau sundogs (câinii soarelui), un halou cu paznici cum ar veni

Baiului-schi-de-tura-1203.jpg

acum port amintirea plăcută a celor două-trei viraje… nu era adrenalină, nu mă temeam de cădere sau de zăpadă ci un soi de plăcere – zăpada îmi dădea sentimentul de siguranță, de moale, de salteluță pentru posibile acrobații :)

Acum că încercasem și marea cu degetul puteam să merg liniștită mai departe, îmi satisfăcusem curiozitatea. Dar îmi era și ciudă că nu-mi blocasem clăparul la timp, panta aceea era ideală pentru încă doi-trei viraje.

Revenind pe culme am pornit spre releu și spre capătul superior al pârtiilor Cazacu și Sorica. N-am mai urcat pe vârful ce se vedea în fața noastră ci am continuat pe sub el pe drumul forestier ce încă se distingea. Începuse să se simtă și vântul, dar și zăpada se înmuiase de la soare. Cu timpul aveam să simt și ceva oboseală plus arsuri în unii mușchi mai puțin folosiți până acum, dar treziți din amorțire de mersul pe schiuri.

Baiului-schi-de-tura-1210.jpg

Vârful Cazacu

Baiului-schi-de-tura-1212.jpg

stâna, apoi pârtia Cazacu prin pădure (cred) și mai apoi, Bucegii

Baiului-schi-de-tura-Oct-729_rw.jpg

foto: Octavian

Baiului-schi-de-tura-1217.jpg

ne-am zgâit la soare și la haloul lui și apoi deodată s-a lăsat înserarea – pe aici zăpada era foarte udă și grea

Baiului-schi-de-tura-1224.jpg

un peisaj nou pentru mine: pârtie în România

Chiar mi-am dorit în iarna aceasta să schiez pe o pârtie de-acasă, iar Sorica avea să fie prima. Probabil o să devină un fel de amintire etalon și n-o să se piardă prea ușor printre experiențele ce vor urma. Contextul a fost de-așa natură încât să îi cunosc pe prietenii mei pinguinii după etapa lor de schiat în România (recunosc că unele povești cu stat la cozi și căzut din teleschi m-au cam îngrozit) astfel că am trecut alături de ei direct la Austria(2011 – 2 zile, 2013, 2014), Bulgaria (2012 – 3 zile), Canada(2014 – 3 zile). Nu schiez pe cât de pompos sună lista de dinainte, eu nu schiez, eu cobor pârtii și nu mă omor după treaba asta :)

La gondolă ne întâlnim cu Vio, dăm focile jos, strângem clăparii, blocăm clăparii și pornim. N-am virat prea mult că am început să simt arsuri în picioare, din tălpi până în mușchii aductori. Încă am o problemă cu primul virajul spre dreapta de la plecarea de pe loc, apoi îmi revin. Pur și simplu parcă picioarele nu știu să întoarcă. Ciudățenii de-ale mele, noroc că m-am obișnuit cu ele, mă pun în fund, schimb direcția schiurilor și o tai la vale. Mi-am impus chiar ca atunci când opresc să rămân orientată spre dreapta ca primul viraj să fie pe stânga – asta fiind, nevoia te învață, nepriceperea te provoacă.

Baiului-schi-de-tura-1228.jpg

Mike și Vio – pe fundal Azuga

sorica-schiuri-de-tura_rw.jpg

cam asta fac eu pe pârtie la momentul ăsta, foto: Octavian

Arsurile mușchilor s-au transformat mai apoi într-un tremurat incontrolabil motiv pentru care a trebuit să mă opresc de nenumărate ori să-și mai revină bietele picioare care, bănuiesc eu, nu știau ce li se întâmplă. Nici nu mai știu ce vrute și nevrute am tot zis, îmi doream să cobor cât mai repede să scap de chin.

În așa stare de spirit, Sorica mi s-a părut tare lungă și înclinată constant încât să fiu bucuroasă că s-a terminat. N-am simțit vreo diferență legată de echipamentul de tură versus de pârtie, voi folosi oricum Starleții și pe celelalte schiuri de-acum încolo, dar poate că și starea bună a pârtiei a contribuit la senzația aceasta – nu era gheață, nu erau hopuri, zăpada moale. Cum era și suspect de liberă pentru o amiază de duminică, prima impresie e de bine și așa aș vrea să rămână!

Și chiar dacă accentul a stat pe noile „jucării”, simt că rămân cu multe alte câștiguri din tura aceasta scurtă: am petrecut o zi de iarnă pe munte, pe poteci noi, am cunoscut și o bucățică de Românie turistică înțelegând astfel, poate cel mai bine, că schiul de tură e liantul dintre neumblat și umblat, că te poți deconecta de la drum și croi propria cărare prin zăpadă acolo unde pasul în lateral te-ar fi afundat suficient de adânc cât să te reîntorci la… drum.

Albumul foto.
Jurnale de la: Radu, Mike, Ioana.

8 Comentarii

  • până te obișuiești cu noile legături clar nu o să te plictisești la schi de tură :)
    Cu toate astea, tot m-ai alergat puțin la urcare!

    • Pai pe urcare e mai mult de tras, nu de tehnica, ce “castig” pe urcare pierd apoi pe coborare, chestie pe care am patit-o si la alergare de multe ori.

  • Spor in continuare!
    Cred ca schiul de tura mi-ar placea mai mult decat cel alpin, nu stiu, zic si eu, n-am incercat. Poate intr-o zi… 😀 Acum daca am invatat sa merg pe bicicleta sunt mai optimista cu toate :))
    Partea proasta este ca nici n-am prieteni care sa-l practice si care sa ma initieze si pe mine.

    • Merci! Daca iti place sa mergi cu rachetele sigur iti va placea si schiul de tura.
      Si da, dupa cum vezi cam asta e directia, toate se pot invata indiferent de varsta. Prietenii mei Octavian si Viorica au inceput si mai tarziu ca mine si au ajuns departe, mai ales Octavian care se si catara destul de performant.
      Sa ai cu cine e aproape la fel de important cu a-ti dori aceste lucruri, altfel drumul ar fi mult mai greu si mai descurajant.

    • Asa pare! La cum mi s-a pus pata nu era exclus sa ies si singura… rar sunt asa pornita. Faptul ca am si cu cine sa ies imi intareste convingerea ca am ales cu sufletul :)

  • Felicitări pentru tura Claudia ! Nu te mira ca nu-ți ies coborarile in Off piste încă . Sunt oameni cu ani buni de schi de pârtie neajutorați in afara ei. Ia-ți un monitor 3-4 zile pe pârtie, așeaza bine bazele schitului alpin si apoi îți va fi mai ușor.

    • Mulțam! În următoarea perioadă o să încerc să combin ieșirile la pârtie cu cele pe lângă pârtie: urcat pe schiuri, coborâre pe pârtie și pe lângă pârtie acolo unde terenul permite. În felul ăsta o să ajung să-mi cunosc mai bine echipamentul și… pe mine totodată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *