Turist prin Bucegi, un altfel de jurnal de munte

Bucegi-160.jpg

Pe fondul isteriei cu Valea Prahovei sau Transfăgărășanul bară la bară și masivele montane aglomerate, cu „munțomani” revoltați că i-a apucat pe români dragostea de munte de s-a dus naibii intimitatea conexiunii lor cu natura, iată-mă scriind din postura de turist, nu doar de om ce din fericitul an 2009 tot umblă cărările munților.

Munții Bucegi, 14 august 2016, Claudia & Andrei
Traseu: Cabana Babele – bandă galbenă – (aproape) Vârful Omu – bandă albastră – Valea Obârșiei – Salvamont Peștera. Hartă: muntii-nostri.ro.
Date traseu: 11km, 5h, 300m+

Ei bine, mă puteți blama și jigni pentru că am mers cu mașina până la Peștera și, mai mult, am comis blasfemia de-a urca cu telecabina la Babele. Și nu, nu m-am oprit aici, mi-a mai trebuit să sporesc și aglomerația de pe autostrada Babele – Omu. Sunt ironică?!? Nu contează, dar cu siguranță intru la vina de a fi făcut parte din masele de mașini sau oameni care au încurcat planurile mărețe ale altor oameni ce au îngroșat și ei… aceleași rânduri.

Fiind însărcinată, mă bucură că sunt anumite drumuri accesibile cu mașina și că pot scuti de urcare anumite trasee. Punct. Și e bine ca acestea să existe (că și Alpii mult lăudați au drumuri și telecabine și poteci aglomerate și tot sunt frumoși), ca omul „de rând” să aibă acces și să cunoască muntele – e ca și cum ai interzice educația celor care nu învață singuri să citească.

Nu e vina turistului că un parc natural nu are angajați care să patruleze în punctele cheie, care să strunească prin vorbă bună sau amendă rolul unei bariere, care să monteze un gard ceva mai natural în jurul Babelor și nu cel de sârmă de-acum, care să ia puțin la puricat numărul (b)ovinelor de pe munte că a crescut cam tare de când cu subvențiile de la APIA și e totuși un parc cu pretenții de conservare a naturii etc. La fel cum nu e vina turistului că se dau autorizații dubioase pentru tot felul de clădiri urâte și inutile, dar nu se pune o copertină acolo unde se formează în plin soare cozi la telecabină, spre „deliciul” celor ce pot urca pe jos și care îi consideră pe ceilalți leneși și intruși.

La fel cum nu e vina turistului că lipsesc coșuri de gunoi pe motivul „gunoiul generează gunoi” (a zis-o viceprimarul Bușteniului, dacă nu mă înșel), iar turistul se așteaptă să le găsească pentru că așa e în locurile turistice. Turistul nu e „munțoman” informat din grupurile dedicate de pe facebook, să nu uităm asta! Gunoiul neridicat generează gunoi, iar primăria ar putea pune asistații social la treabă… nu doar la vot.

Legat de telecabină, o impresie de la fața locului, nu din cărți. Cei mai mulți de la coadă erau turiști, nu drumeți, iar discuțiile din jur erau unele de vacanță: oamenii vor să viziteze, sunt curioși, entuziasmați, mai mult sau mai puțin umblați prin lume și educați, în fine, nu ai putea să zici că-s teroriștii muntelui și puși pe distrus. Interiorul și scările, anost de comuniste, puteau fi tapetate cu imagini și informații despre Bucegi, cu reguli de comportament într-un parc natural etc. Un spațiu în care aștepți e un spațiu extrem de ofertant pentru a face educație pentru toate vârstele și categoriile sociale. N-ai să vezi!


Și pentru că bubuie facebook-ul de imagini cu aglomerație, gunoi și au dat indignările în „oamenii de munte”, mai ales în cei care zgârâie peisajul de puțină vreme și s-ar vrea, egoist de firesc, singurele personaje, iată opinia mea.

În primul rând, s-a ajuns unde trebuie: da, românul ar trebui să iasă mai mult în natură și mai puțin la mall, românul ar trebui să facă mai multă mișcare și să mai lase tv-ul, e foarte bine că românul își cheltuiește concediul acasă și nu în altă parte. Iar că perioada de concedii s-a cam aliniat cu iulie-august-ul concediilor europene, o Europă destul de aglomerată în zonele turistice, montane sau nu, este o realitate ce trebuie acceptată cu o atitudine de anul 2016, nu de evul mediu.

În al doilea rând, autoritățile au fost luate încă o dată „prin surprindere” prin lipsa infrastructurii și a educației. Nu surplusul de turiști amatori de munte e problema, ci ce se întâmplă cu ei ajunși acolo (un exemplu bun: traseele marcate de CEM în Moieciu de Sus – Fundata cu dedicație pentru turiștii de pensiune). Cei mai mulți – oricât și-ar da ochii peste cap inițiații în „dragoste de munte” – chiar vor să se plimbe, să descopere. Și chiar nu vor să arunce gunoi la întâmplare sau să strice, dar ei nu văd diferența între marginea șoselei unde oprești că nu mai reziști până la benzinărie și munte.

Oare câți ani o să mai fie buluceală la Piatra Arsă, la Bâlea, la Padina, la Muntele Roșu etc. ca să se gândească și să se aplice metode moderne de practicare a turismului, fie el de tarabă plus selfie, fie el montan?!? Asta să ne fie preocuparea! Nu ne mai putem întoarce la vremurile Bucurei Dumbravă când se mergea pe munte după călăuză sau după indicațiile ciobanilor, hai să ne trezim din nostalgia inutilă și, insist, egoistă!

În al treilea rând, noi ăștia care ne simțim oameni de munte, ar trebui să avem o atitudine pozitivă și să suplinim ceea ce autoritățile nu fac: prin puterea exemplului cel puțin. Îngâmfarea „că doar noi știm cum să simțim muntele” și ura destructivă pentru cei care ne invadează „teritoriul cucerit” ar trebui să se canalizeze în direcții care să și ajute la ceva.

Mai mult decât atât, simt nevoia să îi apostrofez pe așa-zișii iubitorii de munte – unii cu ani „grei”, plini de resentimente și frustrați până la venin, care au mers atât de departe până la a personifica munții și a le atribui tot felul de apelative, jignitoare după părerea mea, un comportament departe de spiritul drumețului montan, cărora potecile ar fi trebuit să le evolueze mintea și sufletul și nu să le urâțească cu tot felul de stări și sentimente negative, poteci pe care bag seamă că le-au umblat degeaba… Așadar, sectorul șapte al Bucureștilor nu e în Bucegi, Bucegii sunt munți incredibil de variați și surprinzători, nordica Pietrei Craiului nu e cartierul Brașovului, iar biata Căldarea Bâlea nu e deloc hidoasă în ciuda exploatării intense.

Iar acelora ce caută cu disperare muntele doar „pentru ei”, de parcă le-ar prinde tălpile râie de pe potecile rău famate – și eu cad uneori în această categorie a trufiei – le spun că în momentul în care pășim într-un loc de-a dreptul sălbatic sau doar mai neumblat, întinăm acel loc chiar dacă nu lăsăm nici o urmă. Sigur, ne place să credem că suntem mai buni ca alții, că am meritat să ajungem acolo, că respectăm muntele și am primit suficiente lecții cât să dăm altora lecții, dar adevărul e că ne răsfrângem nevoile și ambițiile personale în modul cum privim și abordăm muntele.

Mi-a rămas în minte imaginea descrisă de o prietenă: „n-am făcut trasee, m-am afundat în pădure și-am stat acolo pe o buturugă, toată ziua, privind”, iar această imagine descrie ceea ce e muntele pentru omul care-l iubește: un loc de a fi privind, cu ziua, cu zilele, cu anii, singur sau cu alții, de pe o potecă „autostradă” sau din regruparea unui traseu de cățarare, de pe un vârf „cucerit” sau dintr-un loc fără denumire sonoră și cifre însemnate.


Și-acum să revin la tură și la câteva impresii ce e bine să rămână scrise pentru mine și ai mei, chiar dacă jurnalul de față e mai mult un manifest decât un fragment autobiografic.

Am avut norocul să urcăm cu cea de-a patra telecabină și să așteptăm doar cincizeci de minute. Coada era încă la nivelul „înăuntru, pe scări”. Am dorit să fentez urcarea pentru a-mi conserva resursele fizice, ca de la Babele să merg spre Omu și să revin, culmea, pe picioare, înapoi la Peștera.

Nu-mi place nici mie aglomerația, dar o tolerez atâta vreme cât nu sunt forțată să ascult discuțiile altora. E drept că rar prind crâmpeie interesante :) Am grăbit pasul să trecem de Babele sechestrate cu sârmă și de Sfinxul mut și gri ce nu zâmbește în niciun selfie. Apoi, am mai grăbit o dată pasul să trecem de intersecția cu traseul de Crucea Eroilor. Am zărit și eu crucea aceea de lângă Salvamont unde s-ar preconiza o… biserică. Doamne iartă-mă! fii bun și există și dă-mi, te rog, ce ți-am cerut dintotdeauna: minte credincioșilor că prostiți sunt până la Tine și înapoi…

Și dacă anul trecut pe vremea aceasta traversam Bucegiul din Bușteni la Bran, în drumeție-alergare alături de Mike, acum m-am mulțumit cu fericirea de a fi din nou aici. De câteva ori în ultima vreme am oftat adânc, privind linia platoului bucegean de pe DN1, întrebându-mă oare când voi mai fi acolo sus?!? Timpul le încape pe toate, iar acum, la vederea Acelor Morarului, a Văii Cerbului, a Cerdacului, a Mecetului Turcesc, am simțit endorfinele făcând sărituri artistice.

N-am mai urcat la Omu pentru că ultima porțiune de drum lat, pietruit și prăfuit, asezonat cu vreo două grupuri de vorbăreți și multe alte grupuri ce mi-aduceau aminte de pensionarii din Drumul Taberei ducându-se la piață, această ultimă porțiune de urcare sub soarele orbitor nu mi-a mai plăcut. Perspectiva că n-o să văd cabana de lume m-a făcut să n-am niciun regret. Din fericire, am urcat de multe ori pe vârf și la cabană, de cele mai multe ori pe ceață și vreme aspră și sincer, parcă așa îmi place cel mai mult.

Am hotărât să facem pauza de masă undeva pe sub Mecetul Turcesc, la umbra vreunei stânci, umbră la care tânjeam. Drept să vă spun, am plecat de-acasă îmbrăcată bine (cu ce m-a mai încăput…) căci se anunțau maxim nouă grade. A fost mult mai cald, iar soarele mi-a prăjit pomeții și nasul, că deh, pălăria a rămas în cuier…

Din piatră în piatră am sfârșit traversând cimitirul de calcare desprinse din Mecet, mult mai mare și mai interactiv la fața locului decât privit de departe. Super experiență cu descățărat și strecurat printre stânci la doi pași de poteca turistică, de-asta zic eu că munții aceștia sunt surprinzători! Într-un final, am găsit și locul de picnic, printre flori nepăscute de vite, sub un perete de unde apa se prelingea rece și liniștitor: pic pic pic…

De-aici am coborât spre Peștera, tare lungă mi s-a părut și cu spatele la perspectiva mai frumoasă a Văii Obârșiei sau a Ialomiței, locul de unde își adună izvoarele râul Ialomița. Nu-mi amintesc să mai fi coborât traseul, dar de urcat l-am urcat de multe ori și de fiecare dată cu plăcere, poate și de aceea mi s-a părut lung dusul la vale (cu atenție sporită să nu alunec și să nu-mi zdruncin prea tare Făptura). Iar deasupra… soarele arzător!

Și cam asta a fost, am să înșir câteva poze pentru cei care ați răbdat până aici, mulțumindu-vă desigur pentru lectură și… pentru propriile opinii 😉

Bucegi-008.jpg

câinele adormit – un simbol sau o afacere fără succes??!

Bucegi-011.jpg

Sfinxul fără oameni

Bucegi-151.jpg

Sfinxul cu oameni…

Bucegi-152.jpg

platoul e puțin cam ars, în ultima săptămână a prins o grindină și o ninsoare…

Bucegi-155.jpg

nu știu ce rol ezoteric o avea cercul, eu l-am testat și nu am simțit vreo energie invadându-mă inexplicabil :D

Bucegi-035.jpg

o felină de piatră

Bucegi-041.jpg

Colții sau Acele Morarului, de la dreapta la stânga: Creasta Ascuțită, Acul Mare, Degetul Roșu, Acul Crucii și Acul de Sus

Bucegi-047.jpg

zoom pe Acul mare cu alpiniști pregătindu-se de rapel (după un minut, nu mai erau acolo)

Bucegi-057.jpg

panoramă cu La Cerdac, Omu, Valea Cerbului, Colții Morarului

Bucegi-156.jpg

că de-aia urcă unii pe munte, să-și facă selfie-uri :D

Bucegi-059.jpg

Cabana Omu și zoro-poteca de pe Valea Cerbului

Bucegi-072.jpg

momentul când în cadru rămâne doar ce trebuie :)

Bucegi-120.jpg

printre stâncăriile calcaroase de sub Mecetul Turcesc

Bucegi-158.jpg

Mecetul Turcesc – un loc de care mă leagă de-acum o amintire frumoasă

Bucegi-flori-august-rw.jpg

ninse pe platou sau păscute pe văi, iată câteva minunății pentru ierbarul lui august din Bucegi

Bucegi-141.jpg

vaci răsfirate cam pe toată Valea Ialomiței…

Bucegi-143.jpg

Cascada Ialomiței

Bucegi-107.jpg

poza de încheiere, cu mulțumiri fotografului pentru încredere și răbdare :*

p.s. „munțoman” nu există, de aceea am folosit ghilimele, iar tonul e puțin depreciativ.

10 Comentarii

  • Frumos și rar!
    Noi, munțomanii, putem să educăm nemunțomanii cu vorba bună și cu puterea exemplului, jandarmii montani cu avertismente ferme și amendă grea pentru cei ce culeg, aruncă, deranjează.
    Hai să îmi mărturisesc și eu păcatele.
    În Făgăraș, pe zona de creasta de lângă Bâlea se circula în coloană pe potecă. Erau și un grup de vreo 15 persoane foarte zgomotoase, nu treceau 30 de secunde fără o chiuială, iar comunicarea se realiza doar prin răcnete. După 20 de minute de ”puterea exemplului”, nu m-am mai putut abține și am răcnit și eu, de la înălțimea celor 190cm: ”Tăceți bă, că provocați avalanșe de pietre”. După aia a fost liniște. Și filtrul de autoturiști de la ”Trei pasi de moarte” chiar funcționează 😉
    Multă sănătate vouă și Făpturii!

    • Super reacție Ioan, felicitări! Așa trebuie făcut, nu trecut rapid pe lângă și înjurați în gând sau pe facebook retroactiv, că nu mai ajută la nimic.
      Când am fost în Făgăraș am fost uimită cât de liniște la atâția oameni – muntele parcă absoarbe, căldările mai ales :)
      De data asta în Bucegi, din cei mulți, erau doar câțiva mai vocali, e drept că mai tare mugeau vițeii pierduți după vaci…

      Cam astea ar trebui să ne fie „păcatele”, să atenționăm, să încercăm măcar și să nu trecem cu vederea. Mulțumim și s-auzim de bine!

  • Mulțumesc Răzvan, Felicia.
    Pur și simplu n-am mai răbdat atâta ofensivă negativă… Acum câțiva ani ne plângeam de exact opusul (că nu merg oamenii pe munte, că nu avem turiști etc.), acum că de ce avem și că ne încurcă. E drept că avem turiști, n-avem turism… (și ce avem, nu e cu cap).
    Strict montan vorbind, sunt locuri departe de cele turistice unde gunoaiele sunt și au fost dintotdeauna, gen refugii în Făgăraș cu borcane, cutii de conserve, doze de bere etc. Asta e, trebuie ecologizare și informare. Și răbdare :)

  • Eu una încerc să evit zilele de sărbătoare pentru plecat la munte aka eventuala aglomeraţie. Şi încerc să fiu Gică Contra, să mă duc pe traseele pe care “munţomanii” le numesc uşurele prin septembrie-octombrie sau, mă rog, în extra-sezon.
    Mă rog, eu din principiu urăsc aglomeraţia – dar, de acord cu tine, muntele e pentru toată lumea. Şi, atâta timp cât îţi face plăcere şi te simţi bine (şi nu mergi doar pentru a posta pe Facebook) şi nu arunci gunoaie şi îi respecţi pe ceilalţi pe traseu şi poţi să mergi în şlapi fără să te accidentezi – go for it!
    Şi poţi evita şi aglomeraţia de la Cabana Omu, după ce „dai mâna” cu ea, dacă vii pe un traseu de „munţomani”. Te duci ceva mai încolo, în buza unei văi, de exemplu. Sau o eviţi virând pe alt traseu, în apropiere, cum ai făcut tu.
    Hai, că n-ai făcut un traseu chiar uşurel…! Coborârea aia prin Valea Obârşiei are porţiunile ei… (mă rog, aşa le-am perceput eu acu’ nişte timp, deşi am făcut traseul şi iarna; şi nici nu-mi place coborârea în general :) )
    Să mai zic o dată “felicitări”? Felicitări!!! Şi la cât mai multe trasee posibile!

    • Că bine spui, Ioana.
      Oricum, va deveni tot mai clar că lunile de concediu-vacanță, iulie și august, vor fi aglomerate indiferent că vorbim de mare, munte, drumuri etc.
      Pe munte e mai „delicată” suprapunerea drumeților cu turiștii, primii vor să profite de ziua lungă și vremea bună, următorii vor și ei să cunoască și să aibă poze grozave din vacanță.
      Pe de altă parte, cum spui și tu, drumeții ar trebui să știe să ocolească zonele fierbinți, să prefere munții mai puțin umblați. S-a întâmplat însă să citesc jurnale din vara asta cu trasee montane aglomerate și nu de turiști, drumeții erau pur și simplu mulți (gen Vf. Lespezi din Făgăraș).
      Să fim sănătoși și cât mai educați cu toții! :)

  • Buna, Claudia!
    Daca imi este permis ca fost “muntoman” cu experienta cam prin toti muntii patriei (acum sa zicem ca am trecut la sectiunea alpinisim), o sa-mi dau si eu cu parerea un pic.
    Frumos ca exista turisti civilizati si care prefera trasee light, de plimbare, asta nu e deloc deranjant, nici de blamat, dimpotriva!
    Dar isteria cu gunoaiele este cat se poate de REALA, daca ai iesit in alti munti din Europa intelegi care-i diferenta, deci se poate la altii fara gunoaie, dupa amenzi REALE… Si nu doar in munti e problema cu gunoaiele!
    Altfel, se poate ca muntomanii sunt un pic egoisti cu muntele LOR, la care tin si nu le place sa vina unii care isi zic turisti sa le strice ziua cu behaieli, gunoaie cat cuprinde si alte kestii care iti ranesc ochiul, urechea si/sau sufletul. Oare de ce ? Pt. ca ei au “cucerit” acolo ? Nu, in primul rand pt. ca nu vor vada acel loc frumos si inspirant care-ti incarca bateriile schimbandu-se intr-o cocina (daca nu s-a schimbat deja) sau in altceva. Unii poate sunt un pic mai harsiti si/sau mai cinici, dar in toti vorbeste glasul muntelui si cine iubeste muntele cu adevarat il recunoaste.
    In al doilea rand, pt. ca TOTI avem si OBLIGATII pe munte – turisti sau drumeti -, nu doar unii care pretind ca se pricep mai mult (si poate chiar o fac).
    In concluzie, exista un SPIRIT al muntelui care trebuie respectat de TOTI care dau o raita pe acolo.
    Sper ca nu am plictisit sau enervat prea mult.

    Zile senine pe munti! Claudia

    • Buna, Claudia :)
      Nici nu m-ai plictisit și nici enervat, de multe ori am fost și eu un pachet de nervi pe traseu și de câteva ori m-am și luat de „vinovați” că nu m-am putut abține. Înțeleg perfect ce spui, am reținut însă cu precădere ideea „TOTI avem si OBLIGATII pe munte”, chiar și noi ăștia „umblații” trebuie să luăm atitudine, nu doar să trecem cât mai repede înspre zone mai neumblate…
      p.s. nici n-ai idee cât mă enervează să văd gunoaie, plastice înfipte între stânci sau crengi, parcă anume expuse, nu e o simplă aruncare…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *