Sunet, Stanca, Sete si Suflet de Crai

Piatra Craiului.

5-6 decembrie 2009

Am ajuns noaptea destul de tarziu in Plaiul Foii. Luna si creasta se ascundeau de noi in nori. Le cautam cu ochii pe amandoua: luna pentru lumina, creasta pentru zapada. Noaptea era calda si frumoasa, pasii nostri urcau spre Refugiul Spirlea calauziti de frontale si de cararea alba a grohotisului revarsat de furia viiturii.

Am inceput povestirea abrupt. Stiu. Am uitat sa amintesc de plecarea stabilita pentru o zi de vineri seara dupa serviciu, cu un rucsac pregatit rapid si putin altfel ca in celelalte dati, de incredibilele gropi ale drumului ce leaga Zarnestiul de Plaiul Foii, de incaltarea pentru prima data a bocancilor de iarna deloc blanzi cu picioarele mele si de o oarecare retinere in a ma intovarasi cu pioletul meu.

Cum spuneam, am pornit la drum spre refugiu ca sa ne putem trezi cat mai aproape de creasta. Aveam ganduri marete si frumoase daca vremea avea sa ne ajute. In noapte patru frontale paraseau drumul forestier, urcau poteca cu iarba frageda si floricele sclipind sub boabele de apa – ramasite ale unei toamne prelungite,  ca mai apoi sa treaca raul urmand cararea ca de mozaic cu pietre negre si albe: Octavian, Radu, Andrei si eu, frontala mea fiind la prima ei experienta, dovada ca am orbit tot ce-am prins pana am aflat ca are si ea… reglaje.

Am ajuns repede la refugiu unde, dupa cum banuiam, nu mai era nimeni. Am scos sacii de dormit, am agatat mancarea ca sa nu ne-o pape o chestie numita “pars” despre care n-am priceput eu mare lucru crezand ca baietilor le arde de gluma insa el exista si chiar pare un animalut dragut, iaca de cititi: glis glis :)

Trezirea planificata pentru un rezonabil 8 dimineata s-a dovedit a fi cam lenesa asa ca nu voi mai mentiona ora la care am facut ochi si ne-am hotarat fara prea multa tragere de inima sa iesim din caldurosii saci de dormit. Pentru mine nu a fost o noapte tocmai usoara pentru o prima astfel de experienta caci desi sacul de dormit e pentru -20 de grade, iar noaptea nu era deloc friguroasa, a durat ceva pana m-am oprit din tremurat. Doar nu era sa fie simplu din prima, pauza de cateva saptamani departe de munte se simtea, bocancii deja imi atacasera calcaiele dupa numai o ora si jumatate de urcat si urmau doua zile intregi de traseu. Cu toate acestea, stiu deja ca nu picioarele te poarta sus pe creste, ci mintea si sufletul.

creasta Pietrei Craiului vazuta de la Refugiul Spirlea,
Piatra Craiului.

Am iesit din refugiu si creasta se zarea tacuta, parca asteptandu-ne. Am mancat ceva, am strans rucsacii si am pornit-o spre inaltimi. Traseul socotit de-acasa (propus de Andrei) si care voia sa se potriveasca cu cel de la fata locului arata cam asa:

– pe BR (din Plaiul Foii – Refugiul Spirlea) prin Lanturi pana pe creasta, cu popas pentru pranz la Refugiul Grind 2
– pe PR pe traseu de creasta spre sud pana in Saua Funduri si cu innoptare la refugiul din sa
– pe TA coborare pe sub creasta si de-a lungul ei pana la intersectia cu BR care sa ne duca inapoi la Refugiul Spirlea

Harta Piatra Craiului, traseu creasta sudica

Zis si facut! Ne-am asternut la drum, ne-am fi dorit zapada, ceva soare, dar ne-am multumit din plin cu vremea linistita si calda. Mai fusesem in vara pe acelasi traseu si recunoasteam potecile, trunchiurile cazute in poienita, intersectia traseelor din punctul de sub La Zaplaz, stiam acum ce inseamna catararea prin Lanturi si cresterea altitudinii ne astepta cu cativa centimetri de zapada asezati numai bine cat sa acopere gheata de pe pietre si sa pudreze bland jnepenii.

la baza peretelui abrupt,
Piatra Craiului. Grohotis

Piatra Craiului.

Ajungem la grohotis si astfel, la baza peretelui ce se inalta ademenitor pentru mine – nu recunosc nimic – mai astept sa cresc pana sa-mi doresc mai mult. Gandul imi zboara deja la prima zona asigurata cu cablu semn ca traseul devine ceva mai inclinat si desi stiu ca nu va fi usor(bocancii inca nu ma vor, rucsacul e mai greu ca de obicei, gheata nu e de neglijat) n-am nici o clipa senzatia ca nu voi face fata. Stiu ca trebuie sa fiu atenta la fiecare pas pana imi intru foarte bine in ritm, ca trebuie sa ma asigur si mai ales, ca nu trebuie sa ma grabesc si asta e cel mai greu lucru pentru cineva… ca mine.

Trec cu usurinta de primul horn, ma simt bine, m-am folosit de maini, mi-am simtit forta suficienta si sunt mandra de incheieturile mele altadata firave, ma bucur de privelistea de deasupra Zaplazului si ii fotografiez pe baieti urcand. In interiorul meu simt entuziasmul arzandu-ma, dar imi tot spun: concentreaza-te, ne bucuram dupa! Acum… invatam!

Andrei si Octavian urcand primul horn de pe traseu,
Piatra Craiului. La Lanturi. Horn

La Zaplaz vazut de sus,
Piatra Craiului. La Zaplaz

Si asa o sa tot urcam vreo 3 ore ceea ce a fost mai mult decat bine ca timp. N-o sa spun ca peisajul e ametitor caci e mai degraba… ademenitor si nu ca m-ar tenta vreun zbor nefericit ci pentru ca pot privi haul in ochi si sa urc cu toata prapastia deschizandu-se sub mine.

gheata acoperita de stratul subtire de zapada si grohotisul cer putina atentie din partea noastra,
Piatra Craiului. La Lanturi.

unele parti din traseu sunt asigurate, altele nu,
Piatra Craiului. La Lanturi.

Mai oprim, mai bandajez calcaiele, Andrei musca din marul pe care i-l ofera cu tentatie Radu si ramane placut impresionat desi intre el si mere nu exista nici o afinitate. Nici una, insa in ziua urmatoare va musca din nou :)

peisajul…
Piatra Craiului.

Vremea e in continuare prietenoasa si urcusul nu ne displace deloc. Ne privim o vreme fata in fata si calm cu o capra neagra, pesemne gestanta, ce nu se prea sinchiseste de noi. Intr-un sfarsit se indeparteaza, ramane pe-un stei de piatra si de acolo ne va privi lung mult timp ca de-altfel si o alta surata de-a ei cocotata intr-un alt varf de stanca.  Ce sa mai, curioase si simpatice :)

Piatra Craiului. Capra neagra

Radu urcand,
Piatra Craiului.

abruptul crestea in urma noastra,
Piatra Craiului. La Lanturi.

Incet, incet, fara graba si bucurandu-ne de priveliste am ajuns si la ultimul horn care face intrarea in creasta. L-am urcat fara prea multa greutate si am avut un moment de incantare sa revad prima piatra care te intampina si pe care scrie mare “LA OM” cu o sageata ce indica directia spre varful cu acelasi nume si mi-am dat seama ca as urca de zeci de ori acest traseu numai pentru clipa de final. E ca si cum ti-ar reaminti ca esti om daca cumva ai uitat asta.

“LA OM”,
Piatra Craiului. Creasta, La Om

Andrei iesind in creasta,
Piatra Craiului.

Octavian iesind in creasta,
Piatra Craiului.

Ne-am indreptat spre Refugiul Grind 2 sa facem o mica pauza inainte de a porni spre Saua Funduri. Vremea era la fel de linistita si aici sus, se simtea totusi un pic de vanticel, dar cat sa-ti aminteasca ca esti totusi sus pe creasta.

printre nori, vedere spre Bucegi,
Piatra Craiului. Creasta Sudica

Am mancat fiecare cate ceva si ne-am pregatit de drum. Initial imi legasem pioletul de rucsac in ideea ca de-acum n-o sa-mi mai trebuiasca. Radu imi zice sa-l iau totusi ca ajuta la pastrarea echlibrului si pana la urma ma simt convinsa si-mi ia vreo cateva minute sa-l desfac caci il legasem foarte….bine. Andrei mi-a tot zis in repetate randuri ceva de genul “pioletul – cel mai bun prieten al omului” si completam mereu in gand, mai ales daca stii ce sa faci cu el. La urcare nu prea folosisem pioletul, fiind intr-o faza de imprietenire, cu-adevarat m-am sprijinit in el cazional, iar in ultima parte a catararii am scapat de el intepenindu-l intre spate si rucsac motiv pentru care nu puteam avea decat o pozitie: foarte dreapta si cu capul plecat. Intre noi fie vorba, imi place sa ma bazez pe propria mana prinsa de un coltisor de stanca decat pe pioletul infipt intr-un smoc de iarba, dar cateodata nu exista acel coltisor de stanca…

Ies ultima din refugiu ca deh, parca nu mai terminam cu legatul si dezlegatul, ma gandesc cu bucurie in sinea mea ca ranile provocate de bocanci nu sunt prea mari si ca n-are cum sa mai fie greu de-aici incolo si cu pioletul in dreapta pornim pe creasta. Radu si Octavian luasera deja un avans si dupa cativa zeci de metri de mers am strans bine pioletul in mana si am trecut pe modul de lucru: atentie sporita.

cresta nordica si refugiul Grind,
Piatra Craiului. Refugiul Grind

“la fotograf”,
Piatra Craiului. Capre negre

Citisem eu un jurnal despre creasta sudica a Craiului si reiesise ca fusese cam nasol pentru temerarii de-atunci, nu retinusem insa prea multe detalii, stiam doar ca ultima parte e cea mai grea. Avand in vedere ca potecuta se ingusta si ca numai potecuta nu era, ca totul era imbracat cu un strat fin de gheata si peste gheata zapada si ca toate acestea se intamplau pe o muchie intre doua prapastii, una aproape verticala tot timpul in partea dreapta, cealalta doar abrupta in stanga, m-am gandit o secunda ca asta e traseul pe care il asteptam de mult… Bucuria poate avea multe… forme.

creasta ramanea in urma, creasta se deschidea inainte,
Piatra Craiului. Creasta Sudica

Stiam ca am un mare handicap: lipsa experientei – nu mai mersesem iarna in astfel de conditii si nici vara prea mult, dar stiam ca pot fi atenta si foarte abila in a trece peste tot felul de obstacole. Cu alte cuvinte, pentru mine fusese o zi frumoasa pana atunci si care avea sa devina… si mai frumoasa.

Pe creasta timpul a trecut cu urcusuri si coborasuri, am mai facut poze, am mai stat in loc sa admiram peisajul, teoretic aveam 4 ore sa ajungem in Saua Funduri, practic ne-am gandit noi la ceva mai mult fiind date conditiile. Oricum apropierea serii si a mersului la frontala pe muchia asta indrazneata iti da ceva fiori. Intre mine si piolet incepea sa se lege ceva, sa-l plimb cu usurinta dintr-o mana in alta, sa ma sprijin cu adevarat in el nu doar sa mimez asta, sa-l infig voiniceste si sa ma trag in sus pe el la vreo saritoare si mai mult decat atat sa nu ma mai impiedic de el. Pana sa vina  seara si sa ma gandesc cum o fi sa mergi la frontala pe-acolo am trait un moment despre care as putea scrie, dar nu mai sunt cuvinte cand insasi Frumusetea graieste…

ferestre de lumina,
Piatra Craiului.

Piatra Craiului. Creasta Sudica

Radu si Octavian admirand spectacolul luminii,
Piatra Craiului. Creasta Sudica

Incet incet s-a lasat intunericul si am aprins frontalele. Portiunile cu jnepeni erau din ce in ce mai dese si mai indracite, iar suisurile si coborasurile nu se mai terminau. Fiecare noua portiune de creasta ce ni se arata parea sa fie ultima si apoi sa urmeze saua, dar nu! n-ai sa vezi, au fost mult asftel de miraje pana la sosire. Din vai se vedeau deja luminile   aprinse ale civilizatiei, in fata se vedeau cele doua luminite ale frontalelor, mai aproape zapada imi scanteia sub frontala. In noapte, cand lumina naturala lipseste si orizontul ti-e limitat la cativa metri in jurul tau, incepi sa folosesti mai mult celelalte simturi. Asa ca cel mai nou sunet pe care-l auzeam era al pioletului cand sfarama gheata, cand se lovea in stanca, cand se infigea. Cred ca mi-a placut sunetul acela rece al ciocnirii metal-piatra.

Ma gandeam ca poate era timpul sa ma simt obosita, dar nu era asa, nu prea ma mai supara nimic, nici greutatea bocancilor in care-mi simteam picioarele ca pe niste chestii subtiri si firave prinse intr-o capcana rigida, nici tulpinile de jnepeni de care ma tot loveam, fapt ce ajunsese o forma extrema de masaj ca sa fac haz de necaz. Imi placea ideea in sine a celor patru frontale imprastiate pe creasta, deasupra lumii, sa simt haul mai mult decat sa-l vad, sa stiu ca viata mea depinde de pasul meu, de mana mea, de mintea mea si ca stiu ce sa fac cu toate acestea. Niciodata nu mi-a fost teama de intuneric si nici de inaltimi, poate doar de mine…

Dupa o ora si ceva de sus-jos prin noapte, jnepeni, hornuri mai mici sau mai mari, portiuni mai sigure sau destul de nesigure, am ajuns in Saua Funduri si am dat nas in nas cu indicatorul care anunta ca in 5 minute de coborat pe poteca nemarcata vom gasi si refugiul. De gasit l-am gasit, dar existau sanse sa cautam ceva timp avand in vedere ca poteca nemarcata nu ne-a facut cu ochiul si inclinatia terenului nu te-ajuta sa intelegi decat un lucru: coborare, coborare, coborare.

Refugiul era intr-o stare mai putin curata decat celelalte doua, dar avea zavor ceea ce inseamna destul fata de sfoara de la Spirlea pe care ursul ar fi putut-o juca pe degete. Ne-am instalat, am mancat bine, eu cel putin mi-am depasit cu mult puterile din moment ce toata noaptea m-am trezit sa beau apa, unii zic ca de la ceapa mi s-a tras, altii de la sunca, eu initial am zis ca de la altceva, dar uite asa am ajuns sa beau apa cat nu bausem eu toata saptamana si epopeea setei a continuat pana la buticul din Zarnesti.

Ne incadrasem mai mult decat bine in timp, parcursesem creasta in jur de 4 ore in conditii de semi-iarna, la 6 eram in refugiu, iar la 8 ne bagasem in sacii de dormit in asteptarea somnului. Unii au adormit, Andrei ne-a pazit de soarecele imaginar care fasaia punga, soarece pe care l-a auzit si Octavian, apoi a inceput Setila sa se trezeasca, adica eu, si tot asa pana dimineata cand somnul cel dulce te prinde, dar si razele soarelui intra pe fereastra.

Nici trezirea aceasta n-a fost usoara si zorita, ne-am desfasurat in voie tabieturile si ne-am pregatit pentru drum. Stiam ca ne asteapta doar cele 5 minute de urcus :) La iesirea din refugiu ce sa vezi… raiul cred!

de dimineata, privind spre Bucegi – insula celor doua mari de nori
Piatra Craiului. Vedere spre Bucegi

refugiul din Saua Funduri
Piatra Craiului. Refugiu Saua Funduri

Am urcat pe creasta, am facut poze, Andrei a muscat iarasi din zemosul si pacatosul mar si dupa ce ne-am bucurat de splendoarea marii de nori si de valurile ei jucause ne-am indreptat atentia spre continuarea traseului.

partea de final a crestei sudice ce ramanea ascunsa in nori ca spinarea unui dragon,
Piatra Craiului. Creasta Sudica

norii insa se jucau, se rostogoleau, se jucau…
Piatra Craiului. Creasta Sudica. Mare de nori

intrarea in traseul de pe Valea Urzicii,
Piatra Craiului. Intrarea in traseu pe Valea Urzicii

Traseul cobora pe Valea Urzicii(PA) si in jur aveam de facut vreo 4.5 ore aveam pana in Plaiul Foii. Nu stiu ce mi s-a intamplat peste noapte, dar m-am trezit cu ganduri bune legate de pioletul meu si la coborare l-am folosit chiar eficient de mai multe ori chiar si-atunci cand am alunecat si-am facut tot posibilul sa-l indepartez de mine. Aproape ca inteleg de ce iti poate deveni cel mai bun prieten al omului, mai ales ca te poate apara de celelalt bun prieten, adica cutu-cutu.

Piatra Craiului.

grohotisuri,
Piatra Craiului. Grohotis

Coborarea nu ne-a pus probleme, un singur horn mi-a ramas in minte caci desi asigurat manusile ude alunecau pe cablu, iar cu pioletul nu prea puteai face mare lucru decat sa te incurci in el. De pe creasta pana la baza masivului nu e foarte mult de coborat, iar de-acolo traseul merge pe la baza crestei, in lungul ei si astfel ai sansa sa admiri de jos ceea ce din fericire n-ai admirat de sus. Soarele frumos de dimineata a cam disparut si incet ne-am acoperit cu nori si-un val de ceata rece. In rest, grohotis, grohotis… :)

Cerdacul Stanciului,
Piatra Craiului. Cerdacul Staciului

Marele Grohotis,
Piatra Craiului. Marele Grohotis

si iarasi… grohotisuri,
Piatra Craiului. Grohotis

Si pentru ca am avut un ritm bun de mers am ajuns in timpii doriti la punctul de sub Zaplaz, apoi la Spirlea si aproape cat sa pocnesti din degete in Plaiul Foii. A urmat o dezeechipare rapida caci in sfarsit simteam ca suntem la munte: un vant rece si neprietenos se furisa pe firul vaii si cat nu tremurasem doua zile aveam sa tremuram acum. Am pornit pe-acelasi drum cu gropi in cautarea Zarnestiului unde aveam sa ne rasfatam cu binemeritate sucuri si dulciuri.

In Zarnesti agitatie mare cu votarea, numai nebuni aburiti de alcool sau doctrine politice si frig. Mult frig.

Concluzii:
1. un traseu frumos pe care l-as reface oricand si de oricate ori, dar care cere putina atentie si cumpatare.
2. din punct de vedere al experientei si al folosirii echipamentului am avut parte de ceva premiere: bocanci de iarna fara sa fie zapada, piolet – de la arma alba la cel mai bun prieten, dormit la refugiu, mers la frontala, cocotz in conditii mai de iarna.
3. daca n-ai inca un piolet, ia-ti unul.
4. bocancii de iarna mi-au ranit ei picioarele, dar nu si sufletul: pana la urma ne-am descurcat bine impreuna.
5. nu stiu daca are legatura cu vremea buna din Crai, dar Radu a facut bronsita inca de pe-acolo, eu am mai asteptat pana marti de dimineata si de-atunci tot zac :(
6. ce-o fi fost cu oamenii aia din Zarnesti??!
7. mai… vreeeeeaaaaau :)

Later update: Mai multe poze.

11 Comentarii

  • Nice, nici eu n-am prea urcat iarna, dar mi-am luat “preventiv” piolet si coltari… urmeaza sa ii pun la treaba :)

    Peisajul mi se pare atat de diferit iarna, mai ales daca ai noroc sa prinzi senin… si sa fii deasupra norilor. Cresc si emotiile, si atentia, si tu, intr-o astfel de experienta.

  • Am crezut ca paretea sudica a crestei nu e atat de interesanta ca partea nordica si de aceea am evitat-o, de cate ori am fost in crai am ales doar zona nordica… dar acum m-ai convins si cu prima ocazie voi face si eu acea parte a crestei :)
    Salutari de la Aura… am fost din nou pe la sfarsitul lunii noiembrie

  • @Ioan: pana capeti “experienta de iarna”, incearca sa nu mai mergi singur. Desi sunt si eu la inceput cu multe iti spun ca e… altceva.
    Numai bine!

    @Dan: eu nu stiu cum e creasta nordica, dar am de gand sa aflu. Oricum ar fi, cere multa atentie, mai ales in anotimpul asta.

    Eu n-am mai trecut pe la Aura, dar vorbim la telefon destul de des.
    S-auzim numai de bine :)

  • Pingback: polimedia.us/fain/
  • @Vasi: Ce sa-ti raspund eu tie?! 😛
    Stiu ca ai vazut Craiul de care-ti vorbesc, restul sunt doar… amanunte.
    Si ca sa-ti raspund, eu nu stiu sa ma fi insotit cu pinguini in Crai, am fost cu Oameni :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *