Straja ca prin ceață pe schiuri de tură

Valcan-Straja-Oslea_1456_rw.jpg

Trei zile petrecute la Straja, trei zile cu planuri mari pierdute-n ceață și înlocuite de improvizații, trei zile în care mi-am pus la punct patima cu schiul de tură dând bir cu fugiții pe foci de câte ori s-a putut: orice, numai schiat la vale pe pârtie nu!

5-7 februarie 2015, Straja, Munții Vâlcan
Claudia, Mike, Octavian & Vio

Ziua 1. Tentativă de schi de tură pe culmea Vâlcanului: Straja – Vf. Mutu – Vf. Verde și retur
Ziua 2. Schi de tură prin stațiune, primele viraje offpiste
Ziua 3. Olteanca și arădenii, evadare pe Vf. Straja cu Salvamont Arad

Ce mi-a plăcut la Straja
– peisajul, atât cât l-am putut observa;
– stațiunea, deși e în fond o îngrămădire dezordonată de clădiri, are aerul unei adevărate stațiuni de schi și un farmec anume pe care mi-e greu să-l argumentez ca farmec – de unde se vede că prima impresie la lumina lunii trebuie să fi fost puternică;
– nocturna ce funcționa și pe timp de ceață și chiar de un real folos;
– accentul localnicilor, mâncarea.

Ce nu mi-a plăcut la Straja
– nu am văzut afișate panouri/hărți ale zonei/pârtiilor, nici la casa de bilete, nici pe clădirea Salvamont, nici la baza pârtiilor unde mai mereu e coadă la teleschi;
– instalațiile, deși învecinate, au administratori diferiți lucru de care nu prea ești conștient când aterizezi prima dată în zonă și-ți imaginezi că vei lua poate un skipass general: teleschiurile 1-5 sunt administrate de Comexim, teleschiurile 6-7 de Platoul Soarelui, telegondola Straja de primăria Lupeni ca și probabil telescaunul Vf. Straja (nefuncțional din pricină de vreme);
– nu există trecere cursivă pe schiuri între pârtii în zona Cabanei Montana;
– în scurta incursiune pe creastă ar fi trebuit să regăsim un marcaj bandă roșie, dar nici urmă de stâlpi de marcaj ce să mai zic de vopsea.

Diverse.
Harta pârtii/stațiune. Album foto (foto: Claudia, Octavian). Jurnal Mike.

Explicative (că am tot fost întrebată pe tema asta)

  • Focile ~ piei de focă sunt fâșii de material (mohair sau sintetic, nicidecum piele de focă) ce se lipesc pe talpa schiurilor pentru a facilita înaintarea pe zăpadă și urcarea pe pante. Dispunerea perilor este în așa fel încât se împiedică alunecarea înapoi. Focile se lipesc la urcare, se dezlipesc pe porțiunile mai lungi de coborâre, se păstrează pe o folie de plastic pentru a împiedica pierderea adezivului.
  • Legăturile sunt diferite de cele ale schiului de pârtie, călcâiul clăparului detașându-se (cu tot cu legătură sau de sine stătător) pentru deplasare/urcare respectiv se cuplează/blochează pentru coborâre.
  • Clăparii au în general două moduri: de mers, cu clapetele superioare rămase deschise pentru lejeritatea deplasării și de schiat, cu clapetele închise și clăparul blocat într-o poziție înclinată înainte.
  • Echipamentul de schi de tură este unul specific, mult mai ușor și mai puțin rigid ca cel pentru schi de pârtie. Prin urmare și mai scump. Hainele sunt din gama celor pentru drumeție de iarnă și/sau alpinism clasic, rucsacul trebuie să aibă chingi pentru cărarea schiurilor, casca e mai mult decât indicată pe coborâri, colțari cu prindere pe clăpari pentru porțiuni mai delicate, iar lista cu cele necesare este abia la început – pe măsură ce voi evolua voi avea nevoie de kit de avalanșă, colțari pentru schiuri etc.
  • pulver (ger.), powder (engl.) – zăpadă proaspăt ninsă, uscată, ușoară.

Să revenim la Straja și la poveste

Am fost câteva momente în care mi-am promis să spun că nu e ușor pe schiurile acestea de tură, că e de muncă, dar vă jur că imediat cum alunec în afara drumului sau a pârtiei am sentimentul de deconectare. Probabil de asta am eu nevoie acum sau pur și simplu am descoperit încă un lucru ce mi se potrivește și care-mi aduce o vremelnică și necomplicată fericire.

Planurile cu Straja au apărut încă de dinainte de revelion pe când urcam piciorul Văcarea în Iezer, când afirmam fără să mă cred pe de-a-ntregul că-mi voi lua schiuri de tură. Mai plănuiam atunci că Straja va fi prima stațiune unde voi schia în România, iar Octavian și Vio mă convingeau că e un foarte bun loc să începi. Mi-am întrecut predicția, am cunoscut mai întâi pârtiile Sorica, Cazacu sau Drumul de vară Sinaia, dar tot așteptam cu nerăbdare întâlnirea cu Munții Vâlcan, cu atât mai mult cu cât am trăit 18 ani în Oltenia de sub munți fără să-i urc…

Am ajuns noaptea târziu în Lupeni și după o urcare cu emoții pe serpentine, am fost puși să parcăm la câteva sute de metri sub stația gondolei. Zăpadă multă, lună în vârf de fagi și-un drum interminabil sub greutatea bagajelor. Straja (~1360m) avea să mi se dezvăluie mult diferită de Valea Prahovei, cu străzi-ulițe îngustate și mai mult de nămeții de-un metru, un soi de orășel în miniatură, de platou de filmare amenajat peste noapte și totuși înțepenit în timp…

Valcan-Straja-Oslea_1369_rw.jpg

Primele trăiri le scriam de parcă traversam o dragoste la prima vedere:

E noapte trecută de miez, mi-e muntele cât casa în jur, e luna cât cuprinderea cerului, e un lătrat de câine cântec al neliniștii, mi-s nămeții ziduri ale cărării potrivite, sunt contur la ultima fereastră luminată. Sau așa îmi place să cred.

Ziua 1. Dus-întors prin albul sus-jos…

Dimineața am pornit-o la deal pe foci. Se vedeau Vârful Straja și telescaunul inert de sub vârf și chiar Vârful Mutu (1722m) ce tronează mut prin creștetul său domol deasupra pârtiilor de schi servind mai mult a linie de orizont decât a punct semeț de reper.

Odată ajunși sus mi s-a așternut la picioare Oltenia așa cum n-am mai văzut-o niciodată. M-am emoționat pe drept. Priveam în Gorj de pe granița cu Hunedoara, de pe un pisc alb priveam dealurile subcarpatice topindu-se în orizontul cenușiu al jos-ului… Undeva acolo trebuie să fie un copil care visează să urce munții.

Turnurile termocentralei de la Turceni îmi ofereau o înțelegere a perspectivei: de pe dealurile satului meu natal vedeam Vâlcanul vestic și Godeanul și nu Parângul cum ani de-a rândul am crezut greșit.

Valcan-Straja-Oslea_1411_rw.jpg

Valcan-Straja-Oslea_1414_rw.jpg

oct-Valcan-Straja-Oslea_0996_rw.jpg

Traseul propus de Mike se desena din ochi pe culmi albe și domoale ca o potcoavă ce ne întorcea în Lupeni pe un picior împădurit. N-a fost să fie, ceața dinspre vârful Straja ne-a acoperit până ne-a albit orice intenție. Porțiunile la vale le-am alunecat cu focile încă puse, experiență interesantă și greoaie pentru stângăciile mele: nici viteza nu-mi place, nici viraje nu pot să iau. Prima pe urcare, ultima pe coborâre – cam asta e o altă concluzie după șapte zile de schi de tură.

Ceață ca „un zid” a descris-o Viorica, ca „o ciorbă” am conchis cu Mike, supa fiind mult prea limpede. Whiteout pe englezește. Orizontul dispare, punctele de referință și ele, atmosfera e tot una cu pământul acoperit de zăpadă. Sus-jos-ul era dat de alunecarea schiurilor, dacă te opreai însemna că ceva s-a schimbat în conformația terenului. De aici și o ușoară stare de amețeală despre care auzisem povestindu-se, dar nu experimentasem.

Ne-am întors, orientarea devenise imposibilă, iar priveliștea, cunoașterea nu mai puteau fi motive de înaintare. Mike avea un track orientativ pe ceas însă rostul lui era… orientativ. Noroc că viscolul nu era foarte puternic și am reușit să ne urmăm urmele până înapoi pe Vârful Mutu de unde retragerea spre zona de pârtii ne era destul de clară.

Din tura aceasta spre niciunde am simțit cum îmi crește nivelul experienței mai ales în privința alunecatului pe foci – nu e plăcut sau comod, dar e necesar. Nu poți să dezlipești focile pentru câțiva zeci de metri de coborâre ca să le pui la loc pentru alți zeci de metri de urcare. Și chiar dacă n-am văzut mare lucru, m-am simțit pe munte, un punct de om pe spinarea muntelui. Cred că acesta este motivul principal pentru care orice tură pe munte, oricât de modestă ar fi ea, e un prilej de mulțumire, de stare de bine.

Valcan-Straja-Oslea_1431_rw.jpg

pe Vârful Verde cu Octavian și Vio venind

Valcan-Straja-Oslea_1436_rw.jpg

Nu mi-a plăcut deloc coborârea pe pârtie, m-au chinuit durerile ca de obicei (a se înțelege că n-am probleme cu virajele sau alunecarea), mușchii mei aductori arzând parcă la comandă imediat ce s-au prins că s-a schimbat mișcarea, la fel și tălpile, un soi de meteahnă ce pare că se instalează automat și se diminuează destul de lent pe măsură ce numărul zilelor pe schiuri crește. Câtă răbdare să mai am?!? Câtă va fi să fie…

În condițiile acestea nu mi-am mai cumpărat urcări cu teleschiul așa cum au făcut ceilalți pentru a completa ziua. M-am retras spre cabană, am oprit la un magazinaș pentru o cafea și m-am lungit vreo jumătate de oră la vorbă cu localnicii. Se pare că devin tot mai sociabilă, simt tot mai des nevoia să cunosc oameni de-ai locului și să schimb impresii.

Ziua 2. Greu la vale, ușor la deal

Noaptea a fost una cu viscol pe post de fundal sonor continuu și neobosit. Ne-am trezit, am privit pe fereastră și ce-am văzut ne-a ținut sub plăpumi încă două ore. Vorba vine sub plăpumi că am suferit de cald în mini-vacanța asta, mereu cu grija să mai închidem caloriferele și să ne bucurăm de iarnă cu geamul întredeschis.

Pe la 11 am pornit pe foci pe drumul ce duce la teleschiurile de sub Straja. Cum nu mă îmbia să mă urc în așa instalație (Andrei m-a îngrozit cu poveștile lui legate de căderile din teleschiuri) am ales varianta urcării pe foci prin pădure, printr-o zăpada ce s-a dovedit ca de basm – pudră de-o jumătate de metru peste alt metru de omăt.

Valcan-Straja-Oslea_1472_rw.jpg

La ieșirea din pădure ne-a întâmpinat aceeași ceață densă de abia am dibuit pe unde sunt pârtiile și am început a coborî ghidați de becurile aprinse de pe stâlpii instalației de teleschi. Asta e încă un lucru care mi-a plăcut la Straja, nocturna ce funcționa și pe timp de ceață și chiar de un real folos. Am coborât până la Cabana Montană, de-acolo am ținut-o tot așa până pe sub gondolă unde deja am intrat în zona offpiste. Și uite așa m-am botezat și eu în ale pârtiei neamenajate, cu viraje tremurate în plug printr-un pulver de-altfel prietenos. Îmi imaginam cum se uită cei din gondolă și exclamă „uite adevărații!”, gândind poate că o fi tare greu să schiezi pe acolo. În realitate eu eram o adevărată timorată cu spiritul conservativ întins ca un elastic.

E greu schiul ăsta de tură, am zis-o de multe ori pe coborârea aceea, arzimea mușchilor mă teroriza, tehnica mai puțină decât curajul de tip stafidă, dar bine că nu mă simțeam frustrată de toate acestea ci convinsă că n-o să mă las cu una cu două. E drept că aveam alături Comitetul de Încurajare și Răbdare format din Mike, Octavian și Vio, oamenii făcând o adevărată galerie după fiecare viraj reușit, doar doar mi-oi da și eu drumul la picioare și schiem mai repede la vale.

oct-Valcan-Straja-Oslea_1067_rw.jpg

Am coborât până am dat de pietre și de-acolo ne-am întors în varianta mea preferată: pe foci. A urmat prânzul cu ciorbe, bulz și bere cu lămâie la Cabana Montană după care o repriză zdravănă de moleșeală de abia m-am târât până la cazarea noastră, vis-a-vis de Schit. Vio a venit cu mine, Mike și Octavian au mai dat o urcare și o coborâre de vis pe pulverul neatins al unei pârtii negre pe care ratrac-ul nu mai trecuse de ceva vreme.

Seara cu vin și povești de amor cum doar vinul poate dezlega.

Valcan-Straja-Oslea_1440_rw.jpg

căsuța preferată din Straja

Ziua 3. Claudia se distrează – olteanca și arădenii

Distracție e unul dintre cuvintele care nu-mi plac. Și nici nu-mi place ideea de mă distra, dar uneori se întâmplă să-mi fie descrise unele momente de tocmai acest verb.

Ziua a început cu „hai pe pârtii, ne luăm cartelă de teleschi pentru 9-13 ș-apoi om mai vedea”. Ne-am înființat primii la casa de bilete amintind de vrednicia pinguinească din Austria și am urcat printre primii cu teleschiul. În sfârșit mă lăsam și eu dusă la deal de această instalație de temut. Poziția încordată mi-a omorât picioarele din prima, am ajuns sus sfârșită, cu mușchii arzând și cu un moral ofilit.

Prima coborâre îmi confirma că nu e cea mai bună zi a mea și abia pe la a treia a început să fie mai bine. Mă supărau tălpile, din ziua precedentă mă alesesem cu niște bășici a-ntâia, reglam mereu clapetele în speranța că voi găsi o combinație pentru o postură potrivită. Nu schiatul în sine era problema ci că nu suportam să schiez legat mai mult de două-trei minute. Poate că am nevoie de încălzire specială pentru sportul ăsta sau poate Starlet-urile nu sunt tocmai clăparii potriviți pentru mine. Atâția bani pentru un instrument de tortură și scriu asta cu îndreptățită autoironie :)

oct-Valcan-Straja-Oslea_1111_rw.jpg

Am mai stat câte o rundă, timp în care restul trupei dădeau coborâri pe zona cu pulver de lângă pârtie, în fine, mă convinsesem că o să-mi trec ziua într-o luptă continuă cu demonii interiori: hai mai încearcă! hai las-o baltă! Până când, urcând cu un teleschi cu Mike, văd niște omuleți roșii urcând prin ceață pe foci.

Unde mergeți? urlu la ei cât mă ține glasul dar cât să nu cad de pe drăcia de bară.
În sus!
Unde în sus? deja îi depășisem și mă temeam că n-or să audă finalul… că am și eu focile la mine!
Hai cu noi!
Vă aștept sus la capăt!

Brusc sunt animată ca scoasă din conservare și le spun oamenilor că eu mă duc la schi de tură. Nu mai pot fi deturnată. Plec pe schiuri la vale cât să îi interceptez pe omuleții roșii, nu mai simt nici o durere, traversez teleschiul cu grijă, dar și cu grabă să nu-i ratez și mă înființez în fața lor cu un entuziasm cât casa că „vreau să merg și eu ei”.

Scot pieile de focă din rucsac, le montez pe schiuri cât de repede pot ca să nu țin oamenii în loc, le spun că am ceva probleme pe coborâre ca să se știe din capul locului cu cine au de-a face și nu par să fie deranjați de asta. Pornim!

După primele cinci minute aflu că am pornit la drum cu Salvamontul, uau! îmi spun, m-am scos! sunt în siguranță, nici nu mai contează unde merg! Sus la teleschi un alt salvamontist, cu insignă de Straja, ne întreabă unde mergem și-mi dau seama că ceva nu e chiar cum credeam eu. Așa am deschis și eu ochii mari cât să citesc pe insignele colegilor de tură: Salvamont Arad. Veniseră la aplicații de schi de tură dat fiind faptul că pe la dumnealor pe-acolo nu e așa multă zăpadă, în general ocupându-se cu marcaje turistice și acțiuni speo.

Am pornit mai departe spre Vârful Straja, cel ascuns de trei zile în ceață. Noroc că luasem harta cu pârtiile la mine, era cam singura sursă de informații. Și, e drept, mai aveam și poza făcută în prima zi de unde știam conformația zonei. La capitolul deplasare pe foci imaginați-vă că eram în elementul meu astfel că m-am instalat cât mai în față cu preocupare pentru orientarea prin ceață.

Nu știu dacă mă amuza situația sau pur și simplu mă simțeam bine că am lăsat naibii pârtiile pentru focăreala prin necunoscutul alb. Cert e că ritmul era plăcut, atmosfera asemenea, iar în grup aveam al doilea nivel de experiență la schi de tură astfel că mă simțeam în postura celui care mai explică una-alta. Asta plus bucuria că sunt la schi de tură, că am cu cine să bălăuresc fie și prin ceață!

Pe când eu descopeream cablurile de la telescaun ca pe niște fantome de chiciură, Mike & OctaVio își făceau de cap prin pulverul din pădure, că tot le plecase copilul hai-hui. Am ajuns la cabluri după cum vă spuneam, unul dintre ele coborând tot mai mult sub propria greutate până să poată fi atins, ba chiar stat pe el… ca rândunicile. Domnii salvamontiști, jucăuși din fire, mi-au dat ceva emoții cu ideile lor, prilej cu care nu m-am putut abține să le aduc aminte că „sunt multe accidente cu salvamontiști…”.

Valcan-Straja-Oslea_1524_rw.jpg

Stația de la telescaun arăta ca de la Polul Nord (ce funcționare??!), iar pauza a fost binevenită cu poză de grup și ronțăit chestii, bașca schimb cultural între olteanca cu cireșată la ea și arădenii probabil surprinși de așa apucături… (cireșata făcea parte din strategia prietenilor mei ca să mă dau mai curajos la vale, dar și uitasem de ea că e prin rucsac). Mai departe nu mai aveam unde să urcăm, nu mai aveam repere și oricum viscolea.

Valcan-Straja-Oslea_1529_rw.jpg

stația superioară a telescaunului Straja

Valcan-Straja-Oslea_1533_rw.jpg

cu băieții de la Salvamont Arad, un moment improvizat și de neuitat!

Cu focile date jos și înfiptă bine în legături mă încercau ceva emoții că voi coborî greu și mă pierd prin ceață de băieți. N-a fost să fie, sub pulverul de o palmă era o crustă înghețată numai bună pentru viraje, în plug desigur, dar viraje. Unii dintre coechipieri aveau mult mai multe probleme ca mine astfel că îmi crescuse, prin compensație, încrederea în mine și eram atentă mai mult la ceilalți decât la cum schiam eu la vale. Și schiam.

De aici bag seamă că pentru a evolua e bine să alternezi statul cu cei mai buni ca tine pentru a forța limitele cu momentele când ești dintre cei buni pentru a-ți consolida încrederea și poziția dobândite prin forțare.

Printre altele am văzut și eu cum e să te ia amețeala de la ceață: schiam ușor, mă uitam după ceilalți ca după puncte negre prin decorul alb, iar când mi-am întors privirea la schiuri să văd pe unde să virez n-am mai știut dacă urc sau cobor, dacă schiurile se mișcă pe zăpadă sau zăpada se mișcă sub ele și buf! cum se balansa totul m-am lăsat să cad pe-o parte – să decidă gravitația care e josul.

Am revenit la teleschiul funcțional și am coborât pe lângă pârtii deși pulverul era cam arat. Nu cred că am schiat mai bine ca atunci. Îmi ieșeau virajele, viteza, nu mă mai durea nimic, clăparii se mulaseră taman bine pe picioare, iar mulțumirea mă ținea cu zâmbetul la vedere după o evadare pe gustul meu: impulsivă, amuzantă, cu puțină aventură, cu oameni noi, condiții neprielnice ce cresc experiența montană, aceasta fiind la fel de importantă ca și bucuria mersului pe munte.

În acea seară aveam să plecăm din Straja, să las în urmă ulițele-străzi cu gândul că îmi doresc să revin și să urmăm în amonte Jiul de Vest spre traseul de a doua zi: Oslea.

Valcan-Straja-Oslea_1540_rw.jpg

salutul clasic cu gândul la cei dragi

13 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *