Siriu. Căldura, muştele, pădurea fierbinte, Lacul fără fund, obsesia vârfului şi amintirea unei aripi frânte

Pot să mă plâng de căldura mare şi de muştele ce-au speriat munţomanii de la est la vest, că n-a scăpat unul indiferent de cărările urcate. Fiecare a avut parte după chipul şi asemănarea sa, de propriul roi de muşte în jurul capului. Morala: unde nu te aştepţi, ia şi autan-ul cu tine!

Let me walk a while alone among the sacred rocks and stones,
Let me look in vain belief upon the beauty of each leaf…

~~~ Partea I ~~~

Din Băile Siriu prin dreapta barajului se urcă pe un drum cu serpentine pitoreşti până când trebuie să faci un foarte brusc stânga către Cabana Valea Neagră situată la capătul văii Izvorului Negru. Mă rog, cine vrea să ajungă acolo, va nimeri.

se trece peste un pod ca ăsta,
cu tot cu maşină dacă nu vă puteţi dezlipi de ea,

De la pod se merge spre cabană, e imposibil de ratat la cât e de mare – cabana, nu neaparat drumul. Prin dreapta cabanei drumul forestier continuă spre pădure şi tot acolo veţi da de marcajul BR pe care vreo patru ore bune tot va fi de urcat. Sus pe platou un PR vă va duce la destinaţie: Lacul Vulturilor sau… Lacul fară fund.

De reţinut că prin pădure, mai ales în partea de început marcajul e un pic… cam zăpăcit, punctul cheie fiind acest pod, unde trebuie să faceţi stânga deşi un marcaj şi o potecă prin pădure vă sugerează să mergeţi în faţă, iar drumul forestier cheamă mai mult spre dreapta. Veţi regăsi imediat BR şi de-acolo, mereu în sus. Traseul este totuşi foarte bine marcat.

pe-aici, stânga,

un semn că sunteţi pe drumul cel bun:
la scurt timp o poieniţă şi un foişor de observaţie,

BR continuă până în punctul numit Poarta Vânturilor de unde veţi urma PR spre lac. Deşi acest PR ar trebui să continue (şi pe hartă aşa apare) şi să coboare pe la Colţii Balei şi pe Valea Bradu, marcajul este foarte prost, numai bun de rătăcit. Cu toate astea… mă intrigă.

Şi-ar mai fi ceva de menţionat: lângă lac veţi găsi un canton forestier şi acolo pe domnul Teodor Cardei, un om deosebit, un altruist adevărat, însoţit mai mereu de Bobiţă, căţelul său. În curtea cantonului împrejmuită de un rând de brazi se poate campa la adăpost de animalele sălbatice. Apă se găseşte din belşug şi în lac, dar mai ales la izvorul de lângă.

În rest, pot să mă plâng de căldura mare şi de muştele ce-au speriat munţomanii de la est la vest, că n-a scăpat unul indiferent de cărările urcate. Fiecare a avut parte după chipul şi asemănarea sa, de propriul roi de muşte în jurul capului. Morala: unde nu te aştepţi, ia şi autan-ul cu tine!
Apropo de asta, m-au pişcat şi nişte ţânţari în pădure, probabil turbaţi pentru că umflăturile au fost nefiresc de mari, mai persistă încă, însoţite de o durere şi ea nefirească, iar pe alocuri au provocat şi crampe musculare. De mâncărimi nu mai zic nimic… vă puteţi da şi singuri seama de intensitatea lor 🙁

Şi cam acesta a fost raportul de tură pentru cei care vor doar să ştie, pentru restul vor mai fi poze şi poate, pentru o mică parte… va exista şi o poveste.

~~~ Partea a II-a ~~~

pădure, pădure nebună…

Pentru mine pădurea este un loc plin de amintiri, dar şi unul care nu încetează a mă fascina.

Când trec prin cele de foioase mi le amintesc pe acelea de acasă, mirosul lemnului putrezind aducându-mi în prezent vremurile de demult când strângeam lemne pentru casă, de cele mai multe ori fiind plecaţi la pădure cu carul tras de vite, adică de un bou şi o vacă de care aveam grijă în ciuda muştelor şi-a tăunilor ce roiau în jurul lor, când căldura şi praful duceau la o combinaţie greu de suportat, când găsirea unui lemn cu adevărat bun de foc era ca o victorie, iar a unui putregai inutil o înfrângere, când beam apă rece păstrată în ulcior de lut, când strigătele de încurajare adresate vitelor la urcarea unor pante grele erau sincere şi izvorâte dintr-o trudă nespusă, dar înţeleasă.

Îmi amintesc desigur şi altele, joaca, mersul după flori şi leurdă primăvara, găsirea celor mai groşi stejari sau a celor mai strâmbă-lemne, pândirea căprioarelor, căutarea vitelor pierdute sau pur şi simplu, umblările fără o ţintă anume…

Mi-am amintit toate acestea şi mai multe în Siriu, în timp ce urcam, mai ales că muştele şi căldura au contribuit pe viu la retrăirea acelor vremuri…

***

După cam două ore de urcat am ajuns în zona pădurii de conifere. Zonele de soare şi vegetaţie abundentă alternau cu cele întunecate şi umbrite, verdele crud alterna cu maroniul covorului de ace putrezite, valurile de căldură cu răcoarea.

Mi-a plăcut foarte mult acea parte a traseului. Când trunchiurile coniferelor bătrâne erau rare, dar umbra le era deasă, aveam senzaţia că mă aflu într-o bibliotecă printre rafturi înalte de cărţi, mirosul paginilor vechi se confunda cu cel al răşinei, liniştea era aceeaşi, doar ciripiturile o întrerupeau ca un foşnet de filă grea…


După ce pădurea şi un nor binecuvântat ne-a ţinut la răcoare o perioadă, am ieşit pe platoul Siriului sau hai să-i zic, gol alpin. Poarta Vânturilor e un reper pentru cei care merg cu harta în mână, aici întâlnindu-se vreo trei trasee, toate cu roşu: BR, CR şi PR. Peisajul era verde şi liniştitor, pesemne că vântul nu era acasă, doar un frate mai mic sufla cât să nu se lipească aerul cald de tine.

Roiul de muşte era însă prezent, deşi îmi imaginasem că se va împuţina odată cu altitudinea. Eu lăsasem deja de ceva vreme grupul în urmă, nu mai suportam să mă opresc după ce ţânţari nemiloşi mă atacaseră la fiecare oprire din pădure, şi aş fi continuat să merg toată ziua, numai să nu le dau satisfacţie oprindu-mă. Oricum m-au mâncat

Pe platou nu e prea mult de mers.  Lacul Sec e uşor de recunoscut după aspectul pe cât de banal pe atât de ciudat, şi care deşi e sec, tot a încercat un pic să ne ude bocancii încinşi. Nu s-a plâns nimeni. După un mic deluşor am ajuns şi la Lacul Vulturilor. Aici o tabără de copii avea deja corturile instalate, însă după cum aveam să vedem, loc a fost pentru toată lumea.

M-a impresionat colţul acesta de lume căci deşi l-am văzut într-un moment destul de populat, are o linişte aparte. Poate culmile golaşe sunt de vină, orizontul larg, simplitatea reliefului sau pur şi simplu faptul că intervenţia omului a fost minimă şi cu simţ responsabil: cabana din lemn, delimitarea cu brazi a spaţiului de campat, malul lacului lăsat liber, curăţenia… E trist că lucrurile acestea mă miră şi nu mi se par fireşti…

Lacul Sec, Lacul Vulturilor

Am făcut şi tot felul de fotografii pe-acolo, de data asta Micuţa – camera mea – fiind lăsată la vatră în favoarea unui Canon de probă, într-adevăr micuţ. Lacul e tăcut, mic şi adânc, ca o baltă şi ca un ocean în acelaşi timp, plin de mormoloci şi peştişori la mal, dar misterios în larg, mai ales în partea verde-întunecată în care parcă muntele se oglindeşte cu toate poveştile sale deodată.

De la firul ierbii am încercat să prind şi Vârful Molaia. Am încercat… măcar atât, cu privirea. M-a tentat mult să merg, să-l urc, mă instiga stând aşa singur, verde tot, îmbrăcat în jnepeni, uitându-se cu o coadă a ochiului lungă cât o culme spre Vârful Siriu, mai mic, dar mai cu trecere din moment ce şi-a adjudecat şi numele peste întreg muntele.

Vârful Molaia acolo sus…

Era cald ca naiba, muştele erau şi ele în război cu noi, ne înmuiasem de tot şi ne refugiasem în umbra gardului viu de la canton şi cu greu s-ar fi putut desprinde careva să mergem pe vârf. Aşa că n-am insistat cu întrebările “cine merge?”, dar înăuntrul meu ceva insista. Acolo sus nu era decât soare şi într-o zi ca asta… nimeni nu se prea omoară după soare. Până şi ambiţia mea ştia asta. M-am mai agitat eu o vreme pe-acolo ca apoi să ajung să meditez la vorbele lui Andrei, citez din memorie, “dacă te afectează că n-ai ajuns pe vârf… ai o problemă”. Într-adevăr am. Nu neaparat vârful ci ceea ce reprezintă el: încă un loc unde nu am fost şi unde vreau să ajung, parcă aş fi într-o cursă a recuperării timpului pierdut.

Îmi dau seama că uneori e un exerciţiu bun acela de a contempla de jos lucrurile şi de a ţi le refuza tocmai ca să-ţi struneşti orgoliul. Numai că nu orgoliul mă durea, ci dorinţa. Nu mă interesa să-l bifez ci să-l urc. Să fiu pur şi simplu acolo sus pentru nimeni altcineva decât pentru mine. Pentru a vedea cum se vede dincolo de culmea aceea. Curiozitate, ambiţie, teama ratării unui moment poate unic, egoism… nu ştiu, dar ceva am simţit ca un gol, ca o părăsire. Puteam să merg singură, era foarte aproape, nu presupunea vreun pericol, dar trebuia să mă înving şi să nu mă las împărţită în două de mine însumi. Aşa că am ales să nu fug de adevăr, ci să-l înfrunt cu toată frustrarea care m-a cuprins, mai ales a doua zi plecând…

Cum a trecut seara? printre cântece de chitară, prieteni dragi, muşte neobosite… şi o cădere în somn adânc. A doua zi ne-am trezit printre ultimii căci mai aveam încă umbră pe cort, altfel de pe la şase trebuia să dăm cu subsemnatul dimineţii. Am mâncat, am strâns corturile şi-am plecat. Cum PR nu ne-a fost recomandat, ne-am întors tot pe unde am venit…

Tura din Siriu nu a fost una tipică. Nu ştiu de ce. M-am simţit prinsă între lumea mea şi munte, m-am simţit răscolită, intrigată, au existat prea multe amintiri din trecut, întrebări din prezent şi temeri pentru viitor…

Şi a mai existat un moment despre care vreau să scriu. Eram pe malul lacului şi am găsit o aripă frumoasă de fluture. O aripă frântă. Am ţinut-o în palmă şi mă uitam la ea ca la ceva nemaivăzut. Deşi am ceva afinităţi cu fluturii şi îi pozez de câte ori pot… n-am reuşit să o fac şi de data aceasta şi era doar o aripă. Vântul adia de fiecare dată când declanşam şi îmi tot cădea. Am mai încercat de câteva ori şi am abandonat. Dar după stăteam cu ea în palmă şi vântul nu mai adia deloc. Nu puteam nici s-o scutur. Apoi mi-am zis că unele lucruri ne sunt doar împrumutate. Pentru o vreme. Ca fericirea, ca liniştea, ca iluzia graţiei unui fluturaş când te atinge cu-o ultimă aripă…

Şi-am suflat uşor în palmă şi aripa s-a pierdut în nalba de pe mal.

__________________________

Toate pozele se găsesc în albumul foto.

10 Comentarii

  • Mai 2009.. Barajul de la Siriu.. am poposit, dar nu m-am invrednicit decat sa admir imprejurimile si sa incerc sa-mi conturez in minte cum ar fi un traseu in acei munti.. Am revenit in zona, dar.. marcajul slab al traseelor, m-au facut sa nu ma incumet pe munte, mai mult.. 🙁 Multumesc pentru frumusetile ce le-ai cules pentru noi, “ceilalti” ! >:D<

  • Cu multa placere >:D< Pentru diferite ture pe munte poti intra pe carpati.org. Dupa o vreme in care nu stiam cum sa fac sa ajung la munte, dupa ce mi-am tarat prietenii dupa mine sau m-am rugat in stanga si in dreapta, mi-am facut cont pe site. Apoi lucrurile curg de la sine...

  • Mi-am facut de ceva vreme cont acolo, urmaresc turele planificate, dar nu ma incanta ideea de grup extins.. 🙂 . Astept o tura serioasa, cu un grup restrans. 🙂 Dar.. la fel, sa am si ragaz pentru asta.. Multumesc pentru reply! 🙂 O zi minunata!

  • Nici eu nu ma omor dupa grupuri… dar e un inceput bun, vezi trasee, cunosti oameni deosebiti cu care mai apoi iti poti forma propriul grup… Am vazut ca se intampla des asta si e normal sa se intample si dupa parerea mea e chiar bine ca se intampla asa: nu toti merg la fel, nu toti au aceleasi ambitii…

    Ce vreau sa-ti spun e ca poti gasi oameni exact ca tine si asta e un sentiment nepretuit 🙂

  • Multumesc, inca o data.. ce pot sa spun, cand fiecare cuvant de-al tau, parca e o mangaiere vis-a-vis de frustrarea mea curenta, de a nu cutreiera pe carari “nebatatorite”, de aproape 3 luni… de.. a nu avea alaturi un bun cunoscator al muntelui, sau.. macar pe-aproape, mai bun decat mine.. Asta e! .. inspiram adanc aerul prafos de campie, si visam la vremurile bune ce au sa vie! 🙂

  • Pingback: Siriu-12/13 iunie 2010 « Pe drumuri de munte
  • Salut
    Ai urcat recent, luna trecuta?

    Ajuta-ma cu niste informatii te rog, saptamana viitoare as vrea sa vad lacul.

    1. Unde gasesc o harta a zonei utila?
    2. Se poate campa in siguranta langa acea cabana? Costa?
    3. Nu voi merge cu un grup organizat ci doar cu prietena, este safe din acest punct de vedere?
    4. Cu plecare pe la ora 7 dimineata, traseul se poate face tur-retur intr-o singura zi? Cazare avem in Siriu.

    Iti multumesc, orice alte sfaturi sunt binevenite

  • Salut,

    1. harta ti-am trimis pe mail + alte informatii legate de acces + traseu
    2. se poate campa, e inchis perimetrul deci ar trebui sa nu intre ursi, iar din cate stiu nu costa nimic. pe noi nu ne-a costat
    3. e ok, puteti merge linistiti, peste tot exista un anume risc insa, regula de baza fiind sa nu va abateti din traseu
    4. nu stiu exact in ce ritm mergeti voi, dar urcarea dureaza vreo 4-5 ore, iar coborarea cam 3 si ceva.

    Numai bine, 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *