22 martie 2015, Bucegi
Drumeți: Claudia, Mike, Radu, Laura
Traseu: Râșnov – Uzina Electrică Râșnov (815m) – bandă albastră BA – Cabana Mălăiești și retur (2h40min urcare, 30-40min popas la cabană, 1h20min coborârea). Pe hartă traseul desenat cu albastru.
Scurt info: drumul dinspre Râșnov (continuarea străzii Mihai Eminescu, strada „Strada Glăjerie Râul Mare” pentru google maps) până la Uzină (~ 10km) este doar în prima parte asfaltat, mai apoi fiind un drum de pământ cu multe gropi, dar cu priveliște spre Bucegi și accent pe impunătorul Bucșoiul Mare. În zona Uzinei apare deja marcajul turistic, iar pe drumul forestier ce intră în munte (2-3 km până la potecă) se găsesc cel puțin două parcări în prima parte, până la barieră.
Când Mike a dat într-o parte draperia mov, soarele a invadat galben camera simplă de hostel. Amorțită și somnoroasă mi-am adunat mecanic lucrurile, am schimbat două-trei vorbe cu Radu, m-am spălat pe față trecându-mi în revistă starea de spirit cu o rapidă privire în oglindă. În gangul cu boltă, aerul deloc rece al dimineții de martie, m-a surprins plăcut trezindu-mă blând.
În clăpari, pe piatra cubică, în colanți și clăpari – așa am ieșit eu în soarele și-n inima Brașovului. Porumbeii zburau împrejur, umbra aliniată a caselor separa negrul de alb, eu pășeam alături de Radu sporovăind una-alta în prima căutare a zilei: covrigii. Aerul mirosea a munte și a curat, apoi a patiserie, apoi a fete parfumate în drum spre biserică sau magazine, cine mai știe… aerul era atât de respirabil, Tâmpa veghea în ușoară pâclă, ceasul din turnul Casei Sfatului a bătut discret. De două ori. Nu știu de ce, dar de două ori. Să fi fost zece jumătate…
Mike ne aștepta într-o insulă de soare, mașina ne aștepta câteva străzi mai încolo, muntele ne aștepta, alt munte decât cel cu petrecerea de noaptea trecută. Oboseala îmi atârna de după gât ca un copil nesătul de atenția primită, iar eu mușcam cu poftă din covrigul cald. Pe banchetă mă așteptau schiurile; pe aceste schiuri am coborât Postăvarul, noaptea la lumina frontalei pe o pârtie neagră – a se înțelege dificilă. Prietenii mei îmi tot repetă încurajator isprava, eu mă gândesc doar la momentele de plăcere – am simțit plăcere coborând – aproape că m-aș fi putut simți vinovată că, în sfârșit, le trăiesc.
Mașina se pune în mișcare, percep desincronizat, nu mai sunt la vârsta la care să pierd nopțile (sic! e trecut de unu când scriu), mintea mi-e ocupată de impresiile intense și totuși greu de conturat ale concursului, ora sa de efort, orele de după cu stat la cabană, dansat în clăpari și socializat, premiere, aplauze, ieșire în frig cu stele deasupra, cu Poiana și Brașovul scânteind la picioare.
Între timp traversăm Brașovul blocurilor, intrăm pe drumul spre Râșnov, Mike știe drumul, uneori Mike e drumul, eu doar privesc pe geam cum Bucegii se ridică pe stânga, Craiul pe dreapta, amintiri de demult îmi răsar în gânduri atât de vii încât mă scutur de ele ca de o ploaie rece, apoi le las să se reașeze și merg mai departe cu ele.
Bucșoiul
Zăpada abia formează pete albe din loc în loc, planul cu tura pe schiuri e un balon care se dezumflă încet și la vedere, șoseaua nu pare să urce pe firul văii, drumul e prost și zgâlțâiala hârtoapelor m-ar trage la somn de n-ar fi Bucegii așa mândri, iar din zăvoiul luncii n-aș zări ghioceii și brândușele. Ajungem, parcăm, luăm schiurile la spinare și povestind, ca întotdeauna, ne afundăm tot mai mult în munte.
Mike și Radu, doi Oameni
E primăvară, traversăm primăvara de la poale de munte, pădurea albă respiră trezirea, pâraie curg printre maluri negre de pământ și nu printre sloiuri, neaua mai acoperă inert doar frunzele moarte sau pe cele verzi de mur. Poteca urcă, schiurile sunt încă pe rucsacuri, mă întreb de ce le car, sunt obosită și mi-e greu să le car, să le plimb. Nu mai bine luam o piatră în rucsac?! tot bombăn ca un copil răsfățat, iar Mike mă consolează cu vorba unui alt prieten, Octavian: fiecare tură e antrenament pentru următoarea.
După vreun ceas de mers stratul zăpezii acoperă pietre și rădăcini, e vremea să-mi eliberez spatele. Trântesc schiurile în zăpadă, mă rânduiesc în legături și iar la deal, în același ritm și cu același spor, doar că altă mișcare. Trag de mine și invariabil retrăiesc concursul de câte ori privesc schiul înaintând pe potecă. Oameni mari și copii, mulți copii, se scurg la vale într-o continuă joacă parcă, mă bucură să-i văd și tânjesc invariabil la copilăria neavută.
Primăvara s-a făcut iarnă între timp, stratul e tot mai mare, zăpada curge de pe cetini la adierea vântului, soarele strălucește dar căldura sa nu aduce a înmugurire. Îmi place să merg pe schiuri, nu aș putea să explic de ce, dar chiar și atunci când mi-e greu pot separa plăcerea de neplăcere, iar prima învinge. Poate de aceea, aflându-mă la a zecea suire pe schiuri, după tortura constantă a clăparilor – cât dai atâta doare – încă mă entuziasmez la gândul unei ture.
Porțiunea aceasta a traseului e incredibil de frumoasă, orice efort e de-acum justificat fără să mai contribui și eu.
efecte speciale
du-ți sufletul pe munte…
să vezi copii jucându-se e de-a dreptul o bucurie, felicitări părinților
Ne apropiem de cabană și ca de fiecare dată mă simt copleșită de muntele-cetate care se ridică în jurul căldării. E un loc atât de frecventat și de „la modă” Mălăieștiul acesta și totuși, e suficient să privești în sus pentru a te detașa de agitație ca de o haină pe care o lași să cadă de pe umeri.
La cabană ne întâlnim cu Laura ce abia ne aștepta pentru a continua tura împreună. Impresiile se schimbă cu repeziciune peste masa cu ciorbe și ceaiuri. Schiurile au rămas afară, cu pieile de focă spre soare doar s-or mai zvânta. Știu că n-o să mai urc pe ele azi și asta mă întristează cumva. Nu sunt în stare și nici n-o să vină curând acea vreme. Cred că am fost printre singurii schiori de la concurs care au venit doar pentru a urca, pentru care schiatul la vale e o chestie necesară și rareori o plăcere.
Norii acoperă soarele, se-ntunecă pereții grizonați ai Căldării de abia îi mai disting, oamenii din jurul cabanei au dispărut și a rămas doar solitudinea de-a latul și de-a înaltul.
Întoarcem spatele muntelui, plecăm. Mă ard tălpile, normal că mă ard, era timpul. Pielea se revoltă, îi aplic un plasture s-o reduc la tăcere, avea Laura unul, eu uitasem tocmai acum trusa după ce am cărat-o de fiecare dată – neplăcutul duce la conștiinciozitate. Schiurile sunt pe rucsac, nu mă încumet la mai mult, urmez fetelor cu pași vioi și muntele rămâne parcă prea repede ascuns de brazi și molizi. Radu vine schiind, e o desfătare să vezi pe cineva schiind liber. Eu nici într-o mie de ani, dar nu disper, eu plimb schiurile și-n spate numai să fiu pe munte 🙂
Sunt obosită azi, Mike zice că am dat totul la concurs, eu cred că mai era loc deși nu pentru podium – și totuși ceva m-a drenat de sevă. Probabil e ritmul nebun al ultimelor zile în care încerc să le fac pe toate și mai ales, să le simt pe toate, nu-mi place să-mi vântur zilele și inevitabil se întâmplă.
Nu-mi place deloc poteca alunecoasă ce îmi consumă toată atenția – să te uiți pe unde mergi la fiecare pas răpește din uitatul împrejur. Și totuși văd ghiocei, ochiul miop îi detectează, au fost ninși, albul lor e palid, albit, gravităm în jurul lor pentru o fotografie ce chipurile o să supraviețuiască multor ierni.
Coborâm tot mai repede, pădurea e iarăși primăvăratică, pe forestier mașina noastră e singura rămasă. Doar înspre casă de-acum, Bucegii rămân monumentali în urmă, Radu oprește o clipă să-i privească, apoi la o vatră cu brândușe pe care o ochisem de la venire.
Mă întreb pentru a nu știu câta oară de ce sunt așa, sfârșită e cuvântul bun deși cam forțat, poate că doar sunt, nu-i altă explicație. Mai bine m-aș gândi la un titlu pentru jurnalul dedicat concursului; cum e să fii ultimul la un concurs ar fi fost un titlu chiar bun, dar i-am irosit șansa pentru un altul nu destul de epic, ci doar așa și-așa. Uneori realitatea se reduce la așa și-așa, nu-i chip să te împotrivești ei ci doar s-o cari în spate până te saturi și-o lași jos, în definitiv, nu suntem Atlași decât în închipuire.
Cata poezie ai reusit sa scoti dintr-o tura de 4 ore la Malaesti. Ai ridicat stacheta mult pentru postarea de la Postvaru Night, asa ca astept cu sufletul la gura sa vad ce va urma.
Pai Mike, asta e toata poezia, urmeaza heirup-ul 🙂
Cand e inspiratie e inspiratie, nu ai ce sa-i faci.
Cat despre inchipuirea din ultimul paragraf asta e tot ce conteaza, la fel ca atunci cand erai copil calareai cozi de matura si te imaginai suit pe adevarati armasari.
M-a gasit acasa, inspiratia, dar e drept ca am avut o stare mai altfel in ziua de duminica, se prevestea venirea ei…
Intr-adevar, fara aceste inchipuiri am fi doar niste oameni in doar niste vieti.
„Cred că am fost printre singurii schiori de la concurs care au venit doar pentru a urca, pentru care schiatul la vale e o chestie necesară și rareori o plăcere.”
Draga Claudia, o sa vina ziua cand vei schia si de placere la vale, mai devreme de 1000 ani…
Pentru ca iubesti natura, muntele in special si tot ce tine de el in functie de anotimp.
Desi eu am invatat sa schiez in timpul liceului, nu am avut niciodata o inclinatie deosebita la coborari, mai ales pe partii batute. M-am simtit mult mai bine pe schiuri cu familia, sotul , copiii si eu incheind sirul, pe poteci de padure,arand din greu cu plugul prin zapada pulvar.Iar fașâitul constant al zapezii sub schiuri si ”tacearea vorbitoare” a brazilor imi faceau de nșpe mii de ori mai placuta coborarea pe off- partie decat pe una care interfera cu zgomotul metalic al instalatiilor.
Sa nu crezi ca nu am participat si la concursuri de schi alpin(slalom urias), asa la concursuri inter-familiale si chiar daca am castigat mereu ”cupa melcul” pastrez si acum paharele gravate cu simpaticul personaj.Ma bucur ca ai participat si la Postavarul Ski night-2015- ehe, la cabana Postavarul am petrecut cele mai frumoase vacante de iarna,pe perioada liceului- profesorul nostru de educatie fizica, „dl. Ionescu” (fost avocat inainte de 45′, rebrenduit profesor de sport dupa), ne-a indrumat nu numai in tainele schiatului dar ne-a invatat sa iubim si sa respectam muntele ca pe o persoana draga. Si tot acolo am mancat cea mai buna muratura de hribi gustata vreodata.Ma bucur ca la renovare au pastrat specificul cabanei construite de SKV prin o mie opt sute si…
Tot la Postavarul l-au prins evenimentele din 89′, pe baiatul meu, intr-o tabara de schi organizata de sectia de schi a „palatului pionierilor” din Cluj.Trebuiau sa coboare de Craciun acasa,nu s-a putut decat dupa 3 zile,cand au fost excortati de 2 taburi militare pana la gara din Brasov,unde s-au imbarcat pe ceva tren personal care i-a dus domol la Cluj. A fost singura data cand am amanat facutul sarmalelor pana dupa ce copiii(fetita fusese cu 1 saptamana inainte in tabara tot la Postavarul si era la soacra) s-au reunit in familie.
Anii au trecut, acum fac sarmale la timp, dar suntem doar 2, asta e,nu mai schiez demultisor pentru ca am probleme cu tendoanele, dar nu ma las de mers,strang din dinti,ca de, in viata trebuie sa te mai si doara, iar daca ar fi sa o iau de la inceput cu schiatul, tot asa la „nivelul cupei melcul” as incepe. Cum ziceam nici nu stii ce „lucruri nazdravane” te vor mai astepta in asocierea ta cu „măria sa muntele”.Iti doresc sa te simti cat mai bine in primaverile, verile, toamnele, iernile care vor veni pentru tine si prietenii tai de suflet.
Corina, acum stiu cui sa-i dedic jurnalul concursului 🙂
M-ai emotionat si-ti multumesc pentru poveste, simt c-am stat „de vorba”, ce-mi spui tu sunt lucruri dintr-o lume pe care tangential o cunosc si despre care tot aflu pe masura ce anii alaturi de munte ma apropie si de oamenii care l-au iubit si il iubesc, care l-au umblat si inca il umbla.
Eu si schiatul e o poveste dute-vino, de la prima zi pe schiuri in 2011 care a insemnat si accidentarea la genunchi si pana in zilele noastre, e un amestec de chin pe schiuri si placere pe munte. Nu stiu ce ma „mana-n lupta”, dar stiu ca statutul de melc al trupei nu ma impiedica sa continui, dimpotriva, trupa se bucura alaturi de mine pentru fiecare mica victorie. Iar in cazul meu sirul micilor victorii e fara sfarsit 🙂
Trupa se bucura de fiecare nou convertit la schi de tura si de toate victoriile, fie ele mici sau mari, ale fiecaruia dintre noi.
mi-a placut tare mult postarea! si zapada 🙂
si totusi ai fost Atlas tinand cont ca ai avut curajul sa participi la primul tau concurs de ski! ascultandu-te azi iti spun sincer ca tu ptr mine esti Atlas, prin determinare, pasiuni hranite, simplitate 🙂 tu iti traiesti viata nu doar o respiri!
Te-am ascultat într-o dimineață la RFI: povesteai cum ai zărit odată profilate în ceață contururile unor capre negre. Meriți să le vezi bine, să le privești în ochi, cum le-am văzut eu cândva în Retezat. E drept că nu erau chiar negre, erau roșcate pentru că era pe la sfârșitul verii și năpârleau :)) .
Tocmai soseam sus, în zona lacurilor. Era de urcat o creastă, apoi se deschidea priveliștea aceea tăietoare de respirații… Cum urcam noi, de dincolo de creastă au apărut în fața noastră câteva capre, cinci-șase, nu mai știu. Ne-am oprit și noi și ele, ne-am privit… Noi ne-am retras din potecă, ne-am îndepărtat mult și ne-am lăsat jos, pe pământ, să fim cât mai mici și cât mai inofensivi. Ele și-au continuat drumul și au coborât în direcția din care veniserăm noi.
Ca răsplată, am primit un bonus: imediat după ce am trecut creasta, în peisajul acela pleșuv cu multe pietre… o piatră s-a ridicat pe două picioare și a zbughit-o: era o marmotă!
E tulburător și… simți că e o mare onoare, un mare privilegiu să fii privit o clipă de o ființă de-asta liberă aflată în mediul ei.
Dar asta a fost demult, acum aproape 30 de ani.
Sper că mai sunt și acum capre negre în Retezat. Încearcă, mergi și caută! Mai că-mi vine să scriu cu majuscule: Capra Neagră. În fond, e un monument, nu-i așa?
@Coco: mulțumesc, te mai aștept pe aici!
@Ren: m-ai nimerit, îmi trăiesc viața nu doar o respir, singura reținere e să n-o trăiesc cu disperare 🙂
@Mihaela: nici nu știu pentru ce să mulțumesc mai întâi, pentru ascultarea de la radio sau pentru comentariul lăsat aici – o fac pentru amândouă!
Atunci am văzut pentru prima oară capre negre, de-atunci mi-au ieșit în cale de foarte multe ori, chiar în Retezat într-o tură solitară de dimineață am găsit una la Tăul Agățat: eu și ea.
M-a privit și a început să urce pe potecă spre creasta. Eu după ea și așa am mers amândouă până sus, din când în când se întorcea să mă privească. Ajunse sus, ea a coborât în Căldarea Gemenele unde o așteptau un ciopor de capre, iar eu spre Vârful Retezat.
Foarte frumos ai spus:
„E tulburător și… simți că e o mare onoare, un mare privilegiu să fii privit o clipă de o ființă de-asta liberă aflată în mediul ei.”
exact așa și este: un privilegiu, ne înclinăm!