Schi în Zillertal ediția 2014

2-5909-Hintertux_w.jpg

12-17 ianuarie 2014

Ediția 2014 pentru că anul trecut am mers în același loc, în aproximativ aceeași perioadă, cu aproximativ aceeași gașcă și probabil, aceleași costuri. Am scris așa de la obiect anul trecut încât până și eu mă întreb dacă pot adăuga ceva nou (în sens informativ!) anul acesta. Acolo am analizat și motivele „de ce Austria?” care nu s-au schimbat între timp nici măcar după două ieșiri la schi în Canada.

Ce diferă atunci? Fotografiile, vizita în peștera de gheață și experiența personală desigur, unde cu regret trebuie să mărturisesc că evoluția mea pe schiuri e mai degrabă o involuție datorată mai multor factori combinați. Cert e că analizând la rece s-au mai schimbat impresiile acelor zile. Nu se întâmplă mai mereu așa??! Oricum a fost o plăcere să recitesc jurnalul de anul trecut și să-mi justific astfel ca îndreptățită mâhnirea că nu am continuat în același spirit.

Postarea aceasta va fi astfel mai mult o dare de seamă a mea pentru mine, o pagină de jurnal dintr-o poveste, sper eu, cu happy-end. Pentru voi sper să fie o plimbare fotografică în lumea pârtiilor din Austria, unde dacă nu te țin picioarele să schiezi toată ziua ai cu siguranță ce vedea.

Înainte de a detalia pe zile cu câteva impresii și galerii de poze, menționez că toate stațiunile de schi se află într-o aceeași regiune Zillertal pentru care am folosit un ski-pass comun. Pentru primele două zile de drum n-am de scris mare lucru pentru că vremea mohorâtă și oboseala acumulată într-o săptămână agitată de rezolvat treburi prin București m-au împins la somn și lectură până când m-am pomenit… în Austria.

A, ba da, în ziua rezervată pentru tumultuosul drum București-Arad am ascultat radiouri românești (cele de muzică, nu RRA) cât să-mi ajungă pentru un an și să-mi dau seama, cu toată bunăvoința și obiectivitatea, că sunt doar vreo trei melodii cât de cât, iar faptul că Loredana cântă una dintre ele spune tot. De lipsa autostrăzilor n-am ce să mai zic, mă gândesc cu groază ce presiuni se pun pe firmele de transport și în definitiv pe șoferi și uite așa suntem cu toții într-un trafic inferno-aproape-letal…

Și când am ajuns seara în Gattererberg, ceva mai sus de Stumm, pinguinii au avut o mică surpriză cu drumul îngust în serpentine și fără parapet, eu și Andrei fiind însă obișnuiți de anul trecut când pentru a ajunge în Brandberg intram într-un tunel lung de 2km ce ne scotea pe partea cealaltă a muntelui, iar de acolo mai aveam niște kilometri de mers la înălțime pe curbele de nivel ale versantului. Și dacă înainte de tunel era mai mereu uscat, la ieșire ne aștepta zăpada și operațiunea „băieții pun lanțurile”.

Cum ne-am făcut comozi la căsuță a fost rândul meu să am parte de-o surpriză, Vali și Em’ au venit pregătiți cu țoiuri legate cu tricolor, cel mic fiind cumpărat special pentru mine…

conținut 100% românesc
0-5709-Stumm-schi_rw.jpg

Ziua 1. La schi în Penken, stațiunea Mayrhofen

E stațiunea unde am schiat prima oară în Austria, locul unde n-am reușit să trec de prima zi fără să mă accidentez. Evident am retrăit momentul, am identificat locul „împiedicării” că numai căzătură n-a fost, am coborât de câteva ori pârtia albastră 8 pe unde în acea primă zi mă chinuiam ca-ntr-ale facerii (posibil). De data aceasta n-au fost probleme, ba încă a fost o dezmorțire plăcută.

Am urcat sus cu 150 Tux-ul (o telecabină pentru 150 persoane ce urcă o diferență de nivel de 1800m până la 2420m ) și când spun sus înseamnă pe creasta muntelui urmând ca pe celălalt versant, scăldat generos de soare, să mă reîntâlnesc cu pârtia 6, albastră și ea, una din preferatele mele.

Ziua a mers minunat, ne-am întâlnit și cu restul pinguinilor ce aveau cu totul alt ritm, dar în mare am schiat cel mai mult din cele șase zile făcând câteva coborâri și pe pârtiile roșii, continuând nivelul la care am rămas anul trecut. E drept că față de anul trecut simțeam că am crescut și viteza, ritmul era tot mai continuu, ținuta mai relaxată și în felul ăsta spre seară începusem să mă resimt, ceva nu era în regulă în… clăpari.

1-5716-Mayrhofen-schi_rw.jpg 1-5758-Mayrhofen-schi_rw.jpg 1-5760-Mayrhofen-schi_rw.jpg 1-5778-Mayrhofen-schi_rw.jpg 1-5784-Mayrhofen-schi_rw.jpg 1-5790-Mayrhofen-schi_rw.jpg 1-5817-Mayrhofen-schi_rw.jpg 1-5820-Mayrhofen-schi_rw.jpg

Ziua 2. La schi în Hintertuxer Gletcher, stațiunea Hintertux

Prognoza anunța încă o zi însorită și pinguinii au hotărât că e momentul să mergem pe ghețar unde e mult prea faină priveliștea ca să urci și să n-o vezi de nori. Mai urcasem o dată acolo pe post de turist șontâc-șontâc (că doar mă durea un genunchi, nu ambii), dar ratasem peștera de gheață și de data asta mi-am propus să o văd. Am scris deja despre peșteră și conversația româno-austriacă ce s-a înfiripat acolo din pricină că am fost doar eu și ghidul.

Retrospectiv vorbind, bine că am avut o primă zi faină că din-a doua avea să mi se ducă zen-ul într-o gaură de șarpe din care n-a mai ieșit. Prima pârtie și de-altfel singura pe care m-am dat a fost un 17 albastru. Ușor cum ar veni. Soare și dâre de ratrac intacte, atinse doar de ger – visul oricârui schior ce a devenit de la primele viraje coșmarul meu.

2-5829-Hintertux_rw.jpg

Am simțit tălpile vibrând în interiorul clăparilor și durerea întețindu-se în câteva sute de metri. Nici nu băgasem de seamă că efortul din ziua precedentă se localizase acolo în tălpi, mai precis în zona plantară unde știu că am probleme, dar pe care le-am tratat mereu pe principiul suferinței: mă doare azi și mâine și poimâine e deja obișnuință. Ce-am greșit în ecuația asta a fost faptul că în anul de Canada de dinainte n-am alergat în salomonii mei de trail-running care obișnuiau să-mi „remodeleze” tălpile și nici n-am urcat la munte în bocancii de iarnă rigizi și grei. Practic m-am aruncat direct în clăpari cu mușchii plantari neantrenați (la chin). Pe de altă parte clăparii mei de copii luați din Decathlon au limitele lor tehnic vorbind. Și acum tot cu ei schiez dacă vă întrebați, dar mi-a luat mult timp să înțeleg că degeaba le strâng clapetele la maxim dacă ei s-au lărgit (enorm și inexplicabil, de am trecut de la o șosetă groasă la două groase, cele mai groase pe care le am și tot mai e loc… ).

Așa, și-am pornit la vale pe 17, pinguinii înainte, eu după, încercam să mă țin după ei și realizam, ascunsă acolo sub cască și ochelari, că durerea aia din tălpi nu mă lasă nici să gândesc, cu atât mai mult să virez, mai ales pe partea stângă unde pur și simplu piciorul ignora comenzile de la cap…  După câteva sute de metri am ajuns la o primă pantă, destul de abruptă pentru o albastră, am făcut un viraj pe stânga, apoi dreapta și când să vină iarăși stânga… neam! M-am dus până spre marginea pârtiei și-acolo m-am oprit. Blocată. Nu mai puteam să mă mai mișc. Soarele ardea, panta strălucea în dungile înghețate de ratrac, panta se adâncea. A mai stat Vali cu mine, pinguinii mă așteptau la bază și treaba asta m-a inhibat și mai tare. Știam că dacă reușesc să virez voi coborî însă nici nu era simplu că v-am zis, era pantă, nu mi se părea.

Cu chiu cu vai după minute bune și întors prin stat în fund și răsucit picioarele (bună metoda când nu mai am răbdare cu mine). În sfârșit, durerea a continuat, alunecam și blestemam dârele înghețate ale ratracului. Aveam senzația că sunt biciuită la tălpile goale, iar când mă lăsam în canturi, în interiorul clăparului aveam senzația că stau pe o lamă…

Am dus coborârea la capăt și ce credeți că a urmat: încercarea doi! Ignorând durerea pe cât posibil și trimițând oamenii înainte ca să nu-i mai văd așteptându-mă și nici să trag să mă țin după ei căci două-trei viraje de viteză se terminau cu dureri crâncene. Bun! Și-am ajuns iar la panta suspinelor care se afla în prima jumătate a pârtiei. Am făcut virajul stânga, la dreapta m-am speriat de-o groapă din pârtie și așa am rămas cu direcția schiurilor mai ales că venea deja chinuitorul viraj stânga. Iar oprire, iar blocaj și unul din genunchi deja îmi tremura de la încordarea cu care încercam să mă mențin pe schiuri, în loc stând.

M-am așezat jos și-atunci am realizat că nu-i a bună. Canturile înfipte, bețele înfipte și eu alunecam câte un cm pe dungile alea. Am reușit să întorc un schi și cu picioarele în x alunecam în continuare. Am desfăcut un schi, apoi deja chinuindu-mă pe celălalt. Mă țineam într-un băț și nu nu mai rezistam mult. E incredibil că mă aflam pe o pârtie de schi, cu lume în jur, iar eu mă apropiam de experiența „supraviețuirii” deși tot ce putea să mi se întâmple era să alunec într-un angrenaj de schiuri și bețe și să mă accidentez datorită lor, nefiind nici un hău sau alt pericol. Cu o ultimă putere, devenisem aparent lucidă conștientă de un eventual final prostesc, am împins totul de lângă mine, schiuri și bețe și am luat-o la vale. Și-am început să alunec de parcă eram sanie, ajungând în câțiva metri de la poziția pe spate și cu picioarele înainte la pe burtă cu capul înainte, fiecare încercare de frânare cu călcâiul accentuând rotația și viteza. Am reușit apoi să păstrez o poziție orizontală în cei peste 20m așteptând să se termine alunecarea și era cât pe ce să nu mă opresc pe prag… era chiar culmea să alunec și pe următoarea pantă. Nu-mi venea să cred că eu aia care la cursul de alpinism de iarnă făceam eforturi disperate să alunec pentru a exersa opririle, aici m-am dus la vale fără ca măcar să las o urmă pe impasibilele dâre înghețate…

panta cu pricina pe care pantalonii mei au funcționat ca sacul de plastic… am alunecat până în dreptul celui de-al doilea tun de zăpadă de pe partea dreaptă

2-5835-Hintertux_rw.jpg

Un nene mi-a adus schiurile și bețele, mirat că am avut așa aplomb la alunecarea de pe loc. Poate că dacă pantalonii ar fi avut un petec antiderapant pe fund nu s-ar fi întâmplat „datul cu sacul imaginar” că exact asta e descrierea. M-am urcat pe schiuri și dă-i la vale bucuroasă că am scăpat întreagă deși eram vădit marcată de alunecare, de producerea ei și mai ales de dinamica pe care corpul meu a căpătat-o. O experiență din care am învățat enorm doar prin aceea că am conștientizat alunecarea. Și cred că era o idee proastă să păstrez bețele și să încerc să mă opresc în ele în condițiile acelei zăpezi înghețate, riscam cu adevărat să mă accidentez căci altfel nu aveam unde să mă duc, tot pe pârtie m-aș fi oprit pe undeva.

Dacă mai suportați aventurile plictisitoare ale unei fete stângace, m-am urcat pe schiuri și-am continuat coborârea. Din fericire pe mine adrenalina mă lasă rece. Spun asta pentru că sunt la o vârstă la care pot recunoaște ce-mi face bine și ce nu și nu trebuie să dovedesc ceva cuiva, nici măcar mie. Știu de pildă că din toți cunoscuții și prietenii mei schiez cel mai prost raportat la câte zile am stat pe pârtie și-am învățat cel mai greu și probabil, am cele mai multe temeri (viteza, accidentarea). Aș putea spune că ambiția mea e nulă, dar compensez la capitolul speranță. Poate și de aceea am mai urcat o dată cu telescaunul.

De data asta chiar înainte de panta suspinelor s-a făcut pauză de „yagatee”, pauză care a adus relaxare și la tălpi și la cap și astfel coborârea a fost fără blocaje și fără alunecări pe burtă. Evident, jagertee-ul (Stroh – rom austriac plus ceai negru) a funcționat doar în primă fază, când i-am simțit cu adevărat efectul mi-am dat seama că mă ajută să fiu mai curajoasă, dar și mult mai nesăbuită (e drept că nu toate ceaiurile au la fel de mult rom). În plus, băutura e considerată oficial mai mult un apres-ski, neoficial însă e un fel de push-ski.

2-5847-Hintertux_rw.jpg

Am fost tare bucuroasă că din a treia încercare am reușit să cobor onorabil și că până la urmă experiențele mele sunt intense în felul lor. Am urcat pe ghețar și-am vizitat peștera, iar după masa de prânz am mai coborât o dată pârtia 17. În zona cu „hopuri” chiar erau hopuri, aglomerație mare pentru că de acolo începea și o pârtie ce cobora până jos la parcări și am avut ocazia să înțeleg că mulți dintre cei care aveau viteză nu prea aveau habar să se oprească, fiind o rată de câteva căzături pe minut. Asta n-am să înțeleg niciodată la mulți „schiori”, comportamentul iresponsabil, pe care îl regăsesc și în trafic la șoferii dornici de a face manevre periculoase cu orice preț, mulți probabil orbiți de adrenalină. În același timp adevărații schiori treceau elegant printre hopuri de zăpadă sau umane arătând cât de frumos poate fi schiul…

2-5832-Hintertux_rw.jpg 2-5836-Hintertux_rw.jpg 2-5844-Hintertux_rw.jpg 2-5862-Hintertux_rw.jpg 2-5883-Hintertux_rw.jpg 2-5886-Hintertux_rw.jpg 2-5898-Hintertux_rw.jpg 2-5906-Hintertux_rw.jpg 2-5931-Hintertux_rw.jpg 2-5949-Hintertux-Glacier-Ice-Cave_w.jpg 2-6009-Hintertux_rw.jpg 2-6012-Hintertux_rw.jpg

Zilele 3-4. La schi în Hochzillertal, stațiunea Kaltenbach

Au urmat două zile de redresare cel puțin pentru mine. Conștientizând că durerea de tălpi nu va trece de la o zi la alta pentru că mă dureau oasele la atingere, mi-am propus să mă bucur pe cât se poate de peisaje și de schi într-un ritm în care să nu am nimic de regretat. Un fel de dat înapoi, dar numai eu știu că atunci când venea valul de durere nu-mi găseam poziție de alean decât dând jos clăparii or asta chiar nu puteam face la fiecare două viraje…

Cu toate astea am coborât de n-ori câteva pârtii albastre, am frunzărit niște roșii accesibile și m-am răsfățat când cu peisajele faine când cu atmosfera de la restaurantul Marendalm ce devenise un fel de bază de întâlnire.

3-6062-Hochzillertal-schi_rw.jpg

4-6099-Hochzillertal-ski_rw.jpg

4-6145-Hochzillertal-ski_rw.jpg

Serile au adus alte răsfățuri, sauna și statul la taclale, dar niciodată de ajuns. Începusem să realizez că vacanța acasă – în Europa, era pe sfârșite, că acele ultime zile vor trece foarte repede și că deși a fost cât se poate de intensă luna departe de Canada, ea se măsoară în aceeași unitate cinică de timp. Evident că lipseau trupei Mike și Radu pentru că serile sunt momentul când pinguinii schiori se adună la un loc după o zi în care fiecare schiază pe unde și cum îi place. Și evident că simțeam presiunea dorinței de a schia cu prietenii mei, de a face parte din poveștile lor din jurul țoiurilor, în fiecare zi existând o voce a inimii și una a rațiunii, ambele puternice, dar într-o continuă și crudă distonanță…

3-6040-Hochzillertal-schi_rw.jpg 3-6044-Hochzillertal-schi_rw.jpg 3-6063-Hochzillertal-schi_rw.jpg 3-6067-Hochzillertal-schi_rw.jpg 4-6100-Hochzillertal-ski_rw.jpg 4-6127-Hochzillertal-ski_rw.jpg 4-6149-Hochzillertal-ski_rw.jpg 4-6151-Hochzillertal-ski_rw.jpg

Ziua 5. La schi în Zillertal Arena, stațiunea Zell im Zillertal

Este una dintre stațiunile mele preferate în materie de peisaje, dar punctul de atracție este negreșit restaurantul Rosi Schnitzelhutte, unde șnițelul este cât tava, iar atmosfera este înveselită de chelnerii care ți-l aduc la masă strigând cât îi țin puterile ceva de genul „cine a comandat șnițelul?” Păi toți care nu mănâncă deja e răspunsul firesc și clienții zâmbesc alături de paharul de bere. Ați spune că merg în Austria mai mult pentru mâncare, eu spun doar că e păcat să nu intri și să nu cazi în ispitele unui șnițel sau unui ștrudel cu mere… Este timp pentru toate și dacă am avut momente când mi-a părut rău de efortul făcut să merg în Austria raportat exclusiv la schiat, acum ajung la vorba că toate se întâmplă cu un rost.

5-6173-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg

Că tot am deschis subiectul schiat după niște albastre coborâte mulțumitor am zis că e timpul să trec la roșii. Mă mai obișnuisem și cu durerile, iar cum cele două perechi de șosete groase nu amortizau decât psihic și în plus mă topeau de cald, virajul pe partea stângă era tot mai defectuos, aproape că ajungeam să-mi spun „hai încă unul, hai că se termină” și eu de-abia începeam coborârea. În felul ăsta pe pantele mai înclinate dacă apărea vreun incident sau hopuri, inevitabil mă opream și nu mai puteam întoarce. Fără să mai stau pe gânduri am adoptat metoda stat jos, schimbat picioarele spre dreapta, ridicat și plecat mai departe. Uneori făceam mișcarea atât de rapid încât nu-mi mai simțeam moralul afectat.

După prânz, după ce m-am îndopat și cu șnițelul am crezut că mâncatul în exces ajută la mutarea centrului de greutate mai jos și chiar a ținut teoria schiind dintr-o bucată până la o porțiune îngustă unde toată lumea se bulucea printre niște hopuri de zăpadă înghețată. Eu m-am poziționat pe margine, cu schiurile paralele coborând cătinel pe canturi în ceva ce părea un lung test de răbdare. Când să mai prind curaj să mă lansez îl mai vedeam pe câte unul cum se rostogolea și renunțam. M-a abordat un nene crezând că sunt rănită, dacă am nevoie de ajutor, dar l-am asigurat că e totul în regulă, așa îmi place mie să testez răbdarea universului. Și pe-a lui Andrei care coborâse și probabil că era undeva pe margine, una dintre acele siluete negre ce tot aștepta. Mai târziu mi-a spus Andrei că l-a întrebat un nene „tu aștepți o fată?”, „da” o fi zis Andrei, „mai ai ceva de așteptat la cum vine!”.

Ei bine, eu eram, teafără, obosită, trecută de toate apele posibile căci după marginea ridicată a pârtiei pe care eu coboram trepte imaginare, se afla o râpă și apoi pădurea și cum mulți veneau de sus cam ca săgeata fără țintă un simplu brânci sau acroșaj m-ar fi transformat în ciocănitoarea Woody, asta dacă mă și înfigeam în ceva. Greu tare schiul ăsta! :)

5-6180-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 4-6164-Hochzillertal-ski_rw.jpg 5-6205-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6211-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6206-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6204-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6216-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6222-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6226-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6228-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6231-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6237-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6246-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg 5-6258-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg

Pe seară am făcut o plimbare pe „uliță” în sus minunându-mă de cât de eficiente sunt gospodăriile localnicilor și pe cât de cocoțate pe versanții abrupți pe atât de complexe. Nu mai spun de ordine și curățenie în condițiile în care aveau și animale. Cele mai multe gospodării presupun o singură construcție, cu cel puțin un etaj, fără curte. Casa e practic formată dintr-o jumătate pentru oameni și o jumătate pentru animale, conținând și garajul și diverse magazii astfel că n-ai să vezi șapte mii de acareturi pe lângă. Și pentru că nu era de ajuns, etajul de regulă se închiriază turiștilor în regim cât se poate de modern cu bucătărie utilată, sală de mese și stat la povești, cel puțin două băi etc. Interioarele sunt în specific tradițional, unele mai faine ca altele cu toată simplitatea lor și am constatat cu amărăciune că noi de rușine nu cred c-o facem, musafirul vrea să se simtă ca la ikea… Din ce-am văzut până acum luând în calcul și anii trecuți, gazdele sunt discrete și prietenoase chiar dacă nu știu o boabă engleză și noi nici o boabă de germană, respectiv dialect.

Arhitectura și îmbinarea perfectă cu peisajul, broderiile în lemn, perdeluțele de la geamuri, decorațiunile discrete și prezența peste tot a simbolurilor locale printre care și floarea de colț, m-au făcut să suspin: românii ar trebui aduși cu forța să privească și să învețe. 

5-6251-Zillertal-Arena-ski_rw.jpg

Ziua 6. La schi în Fugen, stațiunea Hochfugen

Dacă schiorul adevărat nu știe cum să tragă mai tare într-o ultimă zi de schi, eu nu-mi doream decât să se încheie cu bine, să-mi fac norma de coborâri cât să mă întorc împăcată că am făcut tot ce s-a putut. Și această stațiune îmi e printre preferate pentru drumul foarte pitoresc până la telecabină. E drept n-am condus eu pe-acolo, dar îi sunt recunoscătoare șoferului.

Vremea urâtă ne-a făcut să fim cam singuri în prima oră, iar vântul ne-a ținut departe de înălțimi. Am schiat mult mai bine după ce-am mâncat – teoria cu centrul de greutate începea să țină, păcat că am descoperit-o în ultimele două zile, ba chiar am avut parte de o ultimă coborâre atât de faină și de fluentă încât mi-am socotit răzbunate toate ofurile, simțind în sfârșit plăcerea schiului! Cine să mă mai înțeleagă??! Așa cum spuneam și aici, nu știu unde va duce această poveste, acest tandem dintre mine și schi…

Ca de încheiere, în ultima zi l-am rugat pe Andrei să-mi facă două-trei poze în acțiune ca să mă creadă lumea c-am fost la schi și rămână spre pomenire, vorba lui tătaie-miu.

ski-austria-me_rw.jpg

Și tot spre pomenire urmează un elogiu adus restaurantelor aflate pe pârtii ce mi se par tot mai faine de la un an la altul și fără de care experiența „schi în Austria” n-ar mai fi la fel.
Restaurant-Ski-Zillertal-1_rw.jpg Restaurant-Ski-Zillertal-2_rw.jpg Restaurant-Ski-Zillertal-3_rw.jpg

Avea să urmeze ultima seară cu pinguinii pe care îi așteptam să se întoarcă stând tolănită ca o pisică lângă soba de teracotă – chiar era o sobă de teracotă acolo cu băncuțe și pernuțe numai cât să te cuibărești. A venit mai întâi Viorica și se-apucă ea să-mi povestească ce-au făcut în ultima parte a zilei ca după minute bune de poveste să aflu că unul dintre ai noștri e la spital. Pe ultima coborâre înainte de închidere, la nici o sută de metri de telegondolă… Când auzi de-astea ți se oprește inima în loc și-ai vrea să oprești timpul, să-i umbli la rotițe, dar nu se poate… Iar Vio, sper că veștile bune le dai mai rapid că la astea proaste m-ai luat total pe nepregătite – a fost epic momentul, o să te țin minte! :)

După două luni de la întâmplare pot spune că totul e pe calea cea bună, că așa e în schi – de zici că are normă la numărul de accidentări și sunt sigură că împricinatul va reveni pe doage. Mie mi-a luat trei ani să uit de ligament, iar eu sunt etalon de „făcut lucrurile pe calea cea mai lungă” – asta a sunat a încurajare, da?!?

Ca-n râsu-plânsu a apărut gazda cu niște cănuțe-butoiașe mici de sticlă și o sticlă cu licoare de prună, producție proprie. A turnat la câți eram și musai, i-am ascultat îndemnul să dăm păhăruțul peste cap. Eu am tras cu ochiul la austriacă și la cât de lesne i-a fost mișcarea am prins curaj. Doar de jumătate am fost în stare, am băut și restul, dar cu înghițituri ceva mai mici. Bună rău drăcia, bună de desfundat sinusurile și sterilizat încăperile pe unde-o ajuns. Vio a reușit și ea, iar băieții au fost nevoiți să țină pasul cu doamna la încă două rânduri. Bun așa, ne-a lăsat sticla și păhăruțele în grijă pentru când s-or aduna toți și ne-a mulțumit că i-am fost mușterii.

Când au venit restul pinguinilor de la spital, eram aburiți deja de grijă și de la bănuiți voi ce. E drept că ne cam dispăruse tonul vesel, dar Vali, înțelept căpitan de trupă ne-a sugerat să schimbăm macazul că pinguinul vătămat rămăsese totuși pe mâini bune, că doar spitalul oamenilor e specializat pe fracturi cu așa potențial în zonă.

6-6316-Hochfugen-schi_rw.jpg 6-6315-Hochfugen-schi_rw.jpg 6-6320-Hochfugen-schi_rw.jpg 6-6318-Hochfugen-schi_rw.jpg

Zilele 7-8. Drumul cel lung

Drumul spre România a însemnat doar un pas din întoarcerea în Canada căci după două zile de stat în mașină avea să urmeze imediat o altă zi de stat prin aeroporturi și avioane. Doar grija prietenului îmi umbrea starea generală că am reușit să le fac pe toate.

Închei cu mulțumiri trupei: Vali, Călina, Em’, Muha, Cristi, Vio, Octavian, Ștefan, Luisa și Andrei și cu o urare de recuperare rapidă cui are nevoie. Sper să nu treacă ani până să râdem împreună la tentativa asta de x-men-izare,
fractura-schi.jpg

Vă las cu aceste ultime imagini pe care, așa cum obișnuiesc, le-am salvat cu speranță și cu noroc din goana mașinii: apus, răsărit, Făgăraș.

7-6343-Austria-Romania_rw.jpg

7-6356-Austria-Romania_rw.jpg

7-6366-Austria-Romania_rw.jpg

7 Comentarii

  • Palpitante aventurile voastre la schi. Insa citindu-le imi intaresc convingerea ca cel mai probabil eu n-o sa invat niciodata sa schiez :)).

    • Am vazut invatand la toate varstele si pana nu vei incerca, nu vei stii daca ai sau nu o pricepere nativa. Ajuta mult sa te simti confortabil pe ele si cu cateva lectii poati ajunge in cateva zile sa schiezi rezonabil.

  • Mai da’ tu nu te lasi deloc :)))) Mi-a placut incapatanarea ta in sensul cel mai bun si determinarea ca indifirent de of-uri sa-ti termini treaba domne, ca d-aia te-ai dus in Austria la ski!

    Io posed doua glezne rupte si entorsate la greu, n-am nici o sansa pe skiuri din cauza asta. Dar m-as duce numai sa admir de sus peisajele si gust romu’ ala cu ceai :))

    Sper ca pinguinu’ e recuperat complet acu’

    • Daaa… nu ma las, zici ca-s un fel de hopa-mitica, schiul imi da un branci, eu revin de fiecare data. Am momente cand nici nu stiu daca imi place si cred ca tocmai dute-vino-ul asta ma tine in priza.

      Fie doar și pentru peisaje merita urcat, instalatiile merg si vara si cred ca si mare parte din cabane sunt deschise.

      Pinguinul e pe drumul cel bun, dar mai are de tras.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *