Retezat SkyRace 2015, Custura adevărului

RSR-colaj

foto: Cristian Man, penellouis.ro, fisheye.ro

M-am dus sute de kilometri să văd un munte drag și am sfârșit alergându-l. M-am întors sute de kilometri tânjind după nevăzutul munte de sub tălpi și din nori, cu mâinile goale, cu picioarele ușoare, cu o tăcere interioară ca de stâncă. Mi-am primit atâtea lecții că nu mi-a ajuns o săptămână pentru recuperare sufletească – dacă tot n-a fost să fie febră musculară. Pentru mine RSR-ul n-a fost un concurs frumos ci un concurs-școală.

Mă așez așadar să vă povestesc despre (încă) un concurs de alergare montană și până îmi găsesc cuvintele, iată câteva date despre ispravă:

  • 20 iunie, muntele Retezatul Mic, start & sosire la Complexul Cheile Buții
  • site-ul concursului RSR: retezat.skyrace.ro
  • cursa (din cele trei) la care am alergat: Custura, 28km, 2300m diferență de nivel
  • locul 8 open fete din cele 29 care au luat startul cu un timp de 5h33′ (locul 1 Maite cu 3h56′, locul 2 Gianina cu 4h14′), locul 6 la categoria <35 ani din 19 fete, locul 92 din cei 231 de finisheri Custura
  • impresii RSR 2015 au mai scris: Robert Hajnal, Gianina Tănase, o divă care s-a chinuit, dar a zâmbit mai mult ca mine
  • povestea frumoasei curse din 2012 – prima ediție, pe atunci Retezat Trail Race(6h10′)
  • pentru drumeți, traseul: Complex Cheile Buții (892m) – BG – Schitul Pleșa – Vârful Pleșa (1840m) – Vârful Piule (2081m) – Șaua Scorota (1950m) – BG, PG – refugiul Salvamont (1600m) – BA, CR – Șaua Plaiul Mic – BR – Custura (2457m) – Vârful Mării – nemarcat – Culmea Morii – râul Valea Mării – La Fânețe – BA, CR – Complex Ch. Buții

Un concurs de alergare montană este

…despre oameni

Drum. În săptămâna premergătoare am fost mai preocupată de cum ajung în Cheile Buții și unde dorm decât de concursul în sine. După multe discuții pe facebook vestea bună a venit printr-un sms, s-a găsit un loc și pentru mine într-o mașină cu doi bravi alergători ai Custurii, Gabi și Cosmin, pe Cosmin cunoscându-l cu doar o săptămână înainte la Atinge Omu. Pe acest subiect legat de transport a propus Robert, câștigătorul de la traseul Buta, un chestionar pe care invit alergătorii să-l completeze.

Cazare. La capitolul acesta norocul meu s-a numit Anca. Știind din postarea precedentă că voi dormi la cort (e bun și blogul la ceva!) s-a gândit la mine pentru niște locuri rezervate, dar rămase libere. Nu m-ar fi deranjat dormitul la cort, dar e destul de incomod să te cari cu toate cele după tine când mergi cu mașina altcuiva ce a avut deja bunăvoință să te ajute. Anca – o adevărată plăcere să te cunosc și să împărțim camera!

RSR-AlexMolnar-2

cu Anca și o parte din trupa de la pensiune – oameni faini, abia aștept să ne revedem la următorul!

Concurenți. Vineri seara am ridicat kit-ul și am așteptat să se instaleze obișnuitele emoții, ce au apărut și au tot crescut. Am regăsit puțini din oamenii ce alergau în perioada 2010-2013 și m-am bucurat extrem de mult de prezența lor ca de niște prieteni vechi cu care, deși pe vremuri n-ai vorbit prea multe, acum ai atâtea de povestit! Teo, Florin, iarăși Florin, Alex, Lucian, Cătălin, Rux(ache) – o plăcere să vă revăd, apoi oamenii noi ale căror nume m-am străduit cu bucurie să le rețin: Diana, Oana, Adriana, Costel (lista mea de prieteni pe facebook a crescut brusc după ultimele două concursuri). La toate acestea adaug încurajările de pe traseu „hai Claudia”, „hai Atinge Omu” și mă bucur că m-am întors în această lume mică și totuși tot mai mare, a alergării montane.

Organizatorii. Sunt puține observații de făcut legate de organizare, am completat deja formularul de feedback de pe site, însă acestea pălesc în fața efortului de a coordona un program încărcat de activități, foarte mulți voluntari, sponsori și desigur, cei peste 600 de concurenți. În felul acesta cel puțin o parte din Valea Jiului de Vest a fost cuprinsă de o agitație fără seamăn – zona este foarte frumoasă și prea puțin cunoscută – și sper că acest lucru va încuraja atât turismul cât și iubitorii de alergare (montană) din zonă.

Separat menționez verva cu care ne-au încurajat voluntarii pe traseu, e un sentiment deosebit acela pe care ți-l dă energia unui om care îndură frigul, vântul, ploaia, fără să fie încălzit de agitația fizică a concursului și care se află acolo pentru a te ajuta sau fotografia sau pur și simplu doar încuraja.

Tuturor, mulțumiri!

…despre munte

În 2012 m-am îndrăgostit de Retezatul Mic, iar dacă veți răsfoi măcar pozele de atunci veți înțelege și de ce. Pentru că ajung foarte rar în zonă (deși mă trag din județul de la sud de munte, Gorj), am găsit în RSR o motivație de a reveni. Spun asta pentru că o tură obișnuită poate fi amânată sau cu greu găsești prieteni cu care să mergi, dar pe dată ce te înscrii la un concurs intri în febra organizării și faci totul pentru a fi acolo la ora startului.

ClaudiaG_RTR_3485_w

cum să nu vrei să revii aici??! Din Șaua Plaiul Mic, 2012

De data aceasta muntele „mult visat” m-a așteptat în ploaie și ceață, un chip firesc al său, dar descurajant când așteptările îi imaginau peisajul spectaculos sub soare. Sâmbătă dimineața, pe când răpăia ploaia pe acoperiș, am avut cumva certitudinea că întâlnirea mea cu muntele va fi una rezumată la potecă, că voi fi doar un om ce va urmări un traseu, că voi fi într-o ipostază ce nu mă prea caracterizează când vine vorba de munte.  Mi-am spus că asta e, astăzi voi alerga.

Și chiar dacă startul a fost pe o ploaie măruntă, iar ceața avea să ne țină de urât o vreme, au fost destule momente pe sus când zările s-au deschis cât să ne bucure privirile dornice de peisaj. Din Retezatul mare se zăreau părți din căldări și vârfuri pierdute în nori, sub Custura tăul se profila ca o fantomatică prezență spre care se scurgea o limbă de zăpadă, din Valea Mării aburii ploii se ridicau în nori-plăpumi, iar pașii, dincolo de nămolul potecii, erau însoțiți de flori, pe care de data asta le-am catalogat doar cu privirea și m-am bucurat că le revăd, că sunt tot acolo (ca tămâița cea roz și parfumată de pe culmea Piule-Pleșa).

…despre alergare și limitele sau Custura adevărului

Pregătiri. Antrenamentul meu a fost cursa de la Atinge Omu și alergările săptămânale de șosea din București, dar asta nu m-a împiedicat să mă simt pregătită pentru RSR. În săptămâna de dinainte m-am odihnit, iar la capitolul alimentație am adăugat ceva mai mulți carbohidrați ca de obicei. Am intenționat să iau ceva fiole de magneziu, dar nu sunt chiar atât de organizată, astfel că m-am rezumat la două plicuri de anticârcel băute preventiv, unul joi și altul vineri.

RSR-media-1

Cu echipamentul am stat mult mai bine ca data trecută. Salomonii speedcross3 cu crampoanele lor cauciucate și-au făcut cu brio treaba pe urcările nămoloase și pe coborârile-tobogan. Fără să mă jeneze undeva anume (cei vechi îmi remodelau bolta plantară) am simțit totuși că nu am prea multă stabilitate în glezne cum îmi ofereau cei vechi, iar asta m-a descurajat să lungesc pasul pe coborârea pe iarbă.

Hainele de compresie CompresSport, pe lângă aspectul de „scufița roșie” (alegerea mea, evident), au ajutat și, retroactiv vorbind, chiar mai mult decât am simțit acolo la fața locului. Jambierele sunt sfârșitul cârceilor în ce mă privește, iar pantalonii, pe lângă comoditate, m-au cam scutit de febra musculară de după – după așa coborâre eu de obicei eram înțepenită câteva zile, acum eram gata de o nouă alergare. Tricoul, nu cred că are ce compresa la mine, dar e foarte comod, un fel de a doua piele, iar pe Custura unde a fost ceva vânt rece, am rezistat destul de bine până mi-am pus geaca (mai mult pentru zona gâtului).

Cum să pierzi startul. N-am pierdut startul în sine, cu cinci minute înainte am intrat în pluton sau mai bine zis, la coada lui. Asta avea să mă coste. Până acolo alergasem de încălzire vreun kilometru (nu știu dacă a ajutat la ceva având în vedere ce va urma), iar minutele de dinainte de numărare mi le-am petrecut încercând să-mi dau seama de ce nu vine apa pe furtunul rezervorului de hidratare sau chinuindu-mă să prind geaca în șnurul exterior al rucsacului.

Concurenții de la cele trei curse au luat startul în același timp (părerea mea e că Valea Mării putea fi totuși decalat pentru un 9:10) astfel că îmbulzeala a fost destul de mare, cu atât mai mult cu cât trebuia să te ferești de bețele de trekking ale unor concurenți care nu prea știu să alerge cu ele. Primul kilometru mi l-am petrecut jonglând depășirile cu șanțurile de apă de după ploaie de pe forestier.

După ieșirea la asfalt am continuat să alerg în ritmul meu (deși fără ceas îmi imaginez că era haotic) și m-am bucurat să văd că picurii de ploaie se răresc. Măcar să nu plouă, cred că asta gândeam cu toții. Zona asta a trecut repede și oricât de mult îmi displace platul, intrarea în pădure și înrolatul în lungul șir de concurenți nu e o alternativă plăcută. Din punct de vedere al alergării/mersului, asta presupune mai multe dezavantaje: poteca e deja râșnită, depășirile sunt greu de făcut și consumă energie, dar sunt necesare pentru a putea merge în ritmul propriu, există și tentația de a te complace în ritmul altora și astfel să ajungi sus și mai târziu, și mai obosit. Iar dacă la asta adaugi nămol, bălți, derapaje și corul respirațiilor, tabloul începe să contureze un marș al inutilului.

Durerea. Și pe când îmi tot propuneam să mă concentrez la ce am de făcut am simțit cum vine. Cum vine, cum se așează în mine ca o slugarnică însoțitoare pe care o tot izgonesc și ea se tot face că nu aude: durerea din partea dreaptă, în zona ficatului. Am tot avut parte de ea cam la jumătate din ultimele alergări, doar că după încetinire sau un repaos de câteva minute îmi trece. Au fost dăți când apărea pe la kilometrul cinci, încetineam, mai o inspirație-expirație adâncă, mai o apăsare și după îmi reveneam de puteam alerga încă șapte-opt kilometri fără să mai apară. Acum n-a vrut să treacă, a stat cu mine până la linia de sosire după care s-a făcut nevăzută…

În felul acesta urcarea, „specialitatea mea”, a devenit o lungă procesiune prin ceață. Cum nu se vedea mare lucru mă rezumam la potecă și la floricelele de pe lângă, însă oricât încercam să-mi distrag atenția, înțepăturile nu mă lăsau în pace umbrindu-mi starea de spirit cu totul.

În punctul intermediar Pleșa unde timpul limită era de 1h30min am ajuns în cam 55 de minute, însă nu îmi puteam da seama unde mă aflu ca poziție în pluton. Am ajuns-o aici pe Teo și m-am mirat să o văd, dar asta nu însemna nimic bun pentru ea, mai ales că eu urcam cu mâna la burtă… Știam că o să recupereze pe coborâri și chiar voiam s-o știu în fața mea, unde îi e locul. O vreme am mai mers împreună însă în tăcere, nu ca la MPC unde ne-am tot conversat pe urcarea spre Funduri.

Motivație… de nevoie. Urcarea a continuat cu alternări de ritm bun când mă lăsa durerea și revenire la mers domol când nu. Mi-aș fi dorit să nu fie ceață, culmea Piule-Pleșa e foarte frumoasă, o mini Piatra Craiului, dar prin ceață mai mult o intuiești. Am mai depășit concurenți, dar asta mai mult de nevoia de a-mi conserva ritmul și încercam din răsputeri să mă bucur de alergare deși la mine dacă nu e bucurie, nici ambiție nu e. Se contura motivația de a termina cât mai repede… ca să mă văd scăpată. Halal motivație, dar când te doare ceva ce nu poți înțelege și gestiona, ce altceva mai poți face?! Picioarele erau aproape fresh, doar gambele ardeau uneori și cred că asta m-a afectat cel mai tare: că depind de un „organ” și nu de mușchi și articulații…

Când am ajuns în Șaua Scorota(1950m) nu știam dacă să mă bucur sau nu… coborârea înseamnă zdruncinare, iar asta sigur nu avea să-mi cadă bine. „Hai Claudia” aud de undeva din urma mea și sunt dezamăgită că asta e tot ce pot. „Aveți grijă, alunecă foarte tare” se aude vocea unui voluntar cum deja simțisem cu tălpile mele. Teo m-a ajuns și m-a întrecut, o plăcere să o văd coborând atât de curajos chiar dacă asta însemna să alunece și să transforme căzăturile în elanul pasului următor.

ClaudiaG_RTR_3502_w

căldarea Bucurei (2012)

ClaudiaG_RTR_3523_w

Peleaga și Păpușa (2012)

Tehnica se învață la antrenament, nu la concurs. Am optat să merg fără bețe și am folosit sprijinirea cu mâinile pe mușchii de deasupra genunchilor. Nu știu care e treaba, dar mai rău puneam presiune pe articulații, astfel că am preferat să merg mai degrabă aplecată. Asta s-a tradus printr-o durere de spate în zona șoldurilor coborând spre fesieri, accentuată și de poziția aplecată de pe coborâri, dar și de pe plat care reiese foarte bine din poze. Aveam momente când simțeam nevoia să mă opresc și să stau dreaptă o secundă, doar ca să mă destind și chiar am făcut-o de multe ori fiind o adevărată relaxare.

Pe lângă durerea din dreapta (deja veche) și cea de spate provenită de la poziție, mai am una din categoria „nu vrei să te doară în cot”. Și la Atinge Omu și acum, am făcut un soi de febră musculară chiar din timpul concursului și care a rămas și după câteva zile la mușchii din spatele cotului. Eu știu că mă folosesc de brațe când alerg, că trag cu tot corpul uneori, dar pe asta cu mâinile n-am mai trăit-o, e drept că înainte foloseam bețe la alergarea montană.

Custura. În contextul celor scrise mai sus, tot ce aveam de făcut era să merg înainte. După o coborâre la limita siguranței, dar totuși alertă, în două ore jumătate eram la Refugiul Salvamont Buta, „făcusem” cursa de la Atinge Omu, mai aveam încă pe atât și nicidecum energia și bună dispoziția de atunci. Calculele matematice promiteau optimist să ajung la sosire în cinci ore, am reușit în cinci ore jumătate, deci mai e loc de îmbunătățire.

Aici m-am întâlnit cu Florin, o retrăire plăcută a experienței din 2012 când am alergat împreună până aici, urmând ca eu să mă distanțez pe urcare. De data asta s-au mai schimbat puțin lucrurile. Spre Șaua Plaiul Mic am urcat binișor, puteam zări fete aflate înaintea mea, dar o dată ajunsă sus, la poteca alergabilă, durerea din partea dreaptă s-a întețit. Pur si simplu a făcut ce-a vrut din mine, astfel că nu mi-a mai rămas decât să mărșăluiesc tăcută, așteptând momentul când va trece și voi alerga măcar cinci minute.

Vântul a mai împrăștiat din nori și muntele gri-verde își dezgolea culmile acoperite de pietre ca niște solzi. Mă opream când și când să-l absorb… și să mă îndrept de spate. Pe poteca panglicilor Intersport pe care vântul le vâjâia cu putere, dar pe care bețele înfipte le țineau onorabil la datorie, oameni colorați, înșirați într-un marș al tăcerii și al gândurilor, urcau. Eram mulți, toți ca unul, un organism miriapod, pe care norul rece al Custurii avea să-l învăluie curând.

O oră jumătate (de la refugiu) mi-a luat să urc vârful emblemă al acestui concurs, vârful care provoacă și înfioară, un loc unde, dacă voi ajunge vreodată altfel decât „în alergare”, o să-mi dăruiesc măcar o oră de leneveală. Asta, desigur, dacă dumnealui, Custura, are și altă stare de spirit decât cea a statului cu capul în nori.

RSR-Csaba-IlieSilvesan-2

Foto: Csaba Ilie-Silvesan, mulțumesc! acum am și eu poză pe Custura :)

Coborârea avea să fie provocatoare, dar cumva, nu mă mai temeam atât de ea. În timpul urcării ritmul mi-a scăzut constant încât nu mai realizam cât de repede mă mișc. M-au depășit mulți băieți, apoi Florin, între timp o fată cu mers ușor și relaxat a trecut pe lângă mine, am felicitat-o în gând și mi-au văzut de pietrele mele…

De pe vârf se zărea puțin valea, dar ochii îmi erau spre partea stângă spre căldare unde ar fi trebuit să se vadă Tăurile Custurii. Unul se vedea ceva mai bine, îl ajuta și prezența unor limbi de zăpadă ce, prin contrast, dădeau o adâncime mai clară spațiului. Uitasem că traseul nu coboară imediat ci continuă pe creastă și încă destul de mult. Poteca e ca de creastă de Retezat: pietre și iar pietre.

ClaudiaG_RTR_3531_w

Tăurile Custurii (2012)

Unde se putea alerga, mă durea în dreapta, altfel terenul mă obliga la mers și mă foloseam și de mâini, doar-doar mai repartizez din mișcările corpului și poate scap de neplăceri. Mi-am propus să mă țin după Florin sau măcar să nu-l pierd din ochi ca să am totuși un reper. Pe partea dreaptă a crestei vântul s-a domolit, iar ceața a rămas tot mai sus. Mi-am dat jos geaca și am stat câteva minute jos să beau apă și să mă remontez. Mai aveam doar să cobor.

Am alergat când și când, uneori chiar bine, încercând să țin partea superioară a corpului cât mai nemișcată. Peisajul era fain, atâta vreme cât îl puteai privi… Când am intrat pe firul culmii cu iarbă era imposibil să mergi fără să te uiți pe unde calci. Nu mai erau ele smocurile de iarbă așa mari ca în 2012, dar totuși, senzația de pășit legat de ochi mi-a rămas, mai ales că uneori câte o piatră ascunsă îmi făcea piciorul să se simtă nesigur.

Nu știu cu ce impresie au rămas alții, dar eu abia am așteptat să ajung la pădure, unde chiar am dat drumul la picioare să alerge, de parcă mi se făcuse dor de alergare. Într-o oră am ajuns la punctul de control, mi-a luat fix o oră să cobor de pe Custura – mult, puțin? măcar întreagă :)

Forestier, pentru unii mumă, pentru alții ciumă. Încă de la primul concurs de alergare am „urât” forestierele. La început pentru că antrenamentul era inexistent (nu puteam alerga nici doi kilometri legat), apoi pentru că tot ce trece de doi kilometri mi se pare mult într-un concurs montan. Și nu doar asta, dar e cam plictisitor, ți se trezește spiritul competitiv (să te uiți în spate să vezi care cum vine?!?), ești tentat să nu te mai uiți pe unde mergi că doar e drum, dar asta până te împiedici sau îți mușcă pantoful din vreo piatră, iar pe unii nefericiți ca mine îi pot aștepta cinci kilometri (ciiin-ci!) de dureri în partea dreaptă…

După punctul de alimentare și control unde am băut ceva apă și am gustat o delicioasă ciocolată, am pornit în alergare. Fără să forțez, am alergat eu 5km și în 21 de minute, mi-am propus un șase minute pe kilometru, astfel mă puteam cronometra rudimentar pe ceasul meu basic de la Decathlon. Primul mi-a reușit, apoi, știți voi, durerea.

Am văzut fragi pe marginea drumului brusc însorit (face parte din „farmecul” forestierelor) și m-am oprit să culeg câțiva. Foarte buni, am făcut vreo două astfel de opriri, că doar nu era să ratez momentul și am continuat să alerg. Pe porțiunea în ușoară alergare am preferat să merg cu pasul mare, chestie care m-a ajutat cumva că mă puteam ține mai bine cu mâna de „ficat” – nu avea nici un efect, doar simbolic. Cum nici respiratul adânc sau expirația la pășitul cu piciorul opus, adică stângul. Însă eu am încercat toate metodele citite la un moment dat pe net, ce altceva aveam de făcut??!

La fiecare kilometru o pancartă anunța descrescător câți mai sunt. Între patru și trei jur că am sperat din tot sufletul să numere din doi în doi, așa de lung mi s-a părut! Pe de altă parte se simțea un val de satisfacție că am reușit, că mai am puțin. N-a fost nici pe departe o cursă grozavă, răcoarea vremii a ținut cu sportivul din mine (și din alții), dar nu și cu privitorul de munte, iar durerea a anihilat bucuria alergării pe care picioarele ar mai fi dus-o dacă era doar după ele…

Un băiat cu care „m-am intersectat de patru ori” m-a întrebat dacă sunt ok, i-am răspuns că da, doar că uite, doare-n dreapta… „m-am luptat douăzeci de ani cu durerea asta” mi-a spus el, respiră adânc și expiră tot aerul, „ține-te după mine” mi-a mai zis și m-am ținut cât am putut. Parcă a ajutat puțin respirația profundă (cât am putut eu de profund), dar tot nu m-a lăsat.

Am trecut și de poiana La Fânețe, arăta altfel de cum o știam, însă cu aceeași emoție a apropierii de sosire: mai urma doar pădurea de sub. Și cum alergam eu așa, în față erau două fete, desigur de la traseul Buta că cele de la Custura zburaseră de mult pe-aici, însă am avut imboldul să alerg să le întrec și nu doar atât, să alerg acest ultim kilometru până la sosire așa cum 27 de kilometri n-am putut…

RSR-CristianMan-2

Încrâncenare – dacă n-am spirit competitiv, măcar am destulă ciudă pe mine, foto: Cristian Man

Sosirea. Am strâns din dinți și am pornit, mintea era în extaz, picioarele și ele, durerea se ținea pe poziție, dar la naiba! deja făcea parte din programul artistic…

Ca și cum abia am luat startul m-am trezit în pădurea întunecată, cu poteca „curățată” de sute de pași și cu mine sărind cu pași mari peste rădăcini, depășind, evitând copaci și anticipând salturi și atât de mult mi-a plăcut că mi-a fost ciudă că s-a terminat la ieșirea într-o mică poiană, unde supriză! pământul umed, dar sfărâmicios al pădurii a fost înlocuit de o spumă de noroi peste pietre și rădăcini. Am pus brusc frână și-am reconfigurat viteza de deplasare, ar fi fost culmea să mă accidentez tocmai aici.

RSR-media-4

Se auzeau anunțurile dj-ului din zona de sosire și nu mi-a trebuit mult să ajung și eu la „covorul roșu” și să trec pe sub poartă în același timp cu un băiat de la traseul Custura și alte două fete de la traseul Buta astfel că, dacă în 2012 am dat sprintul de final printre niște oameni care se plimbau pe acolo, acum m-am strecurat printre alergători – noroc că au fost vigilenți cei de la cronometrare.

După sosire… medalie, cam mare și cam grea pentru gâtul meu, dar frumoasă, și o întrebare: încotro? O clipă am stat în loc să văd dacă mi se pun clasicii cârcei de după finish, la MPC am stat nemișcată câteva minute până mi s-au relaxat coapsele: acum, niciunul. Compresia și-a făcut treaba în combinație cu flaconul de magneziu băut cum a început coborârea de pe Custura și cu faptul că picioarele n-au tras la maxim.

Fotograf Louis Penel www.penellouis.ro

Sosirea, foto: www.penellouis.ro

RSR-cgi-1

Socializare. Iată o parte tare faină a concursurilor de alergare! Oameni cu care împărtășești aceleași lucruri, plăceri, oameni entuziaști sau oameni cu experiență, oameni cu care ai despre ce să vorbești chiar dacă te știi doar din vedere. Astfel că am avut cu cine să stau de vorbă, e drept că eram puțin abătută și „nervoasă” pe „ghinionul” avut și parcă nu mă puteam deconecta. M-au ajutat oamenii, e incredibil cât ajută, altfel m-aș fi ascuns undeva și-aș fi stat acolo tăcută până…

Un ingredient al mâhnirii a fost și faptul că voiam să fac poze pe traseu și am renunțat să mă iau aparatul foto când am văzut cum plouă și bănuind că toată ziua va fi așa. Sigur, ar fi fost bietul aparat ud la început, dar sus pe creastă ar fi mers câteva poze. Cu telefonul meu – mai mult o carcasă temporară până mă hotărăsc ce-mi cumpăr – nici nu m-am sinchisit să fac.

Am vorbit la telefon cu Andrei și Mike, apoi m-am bucurat de compania lui Teo și am continuat să stau de vorbă cu oamenii în ciuda stării de nemulțumire. Ca deținător de blog am avut și surpriza plăcută, dar destul de rușinoasă și copleșitoare, de a fi recunoscută de oameni care citesc pe aici și care mă știu după nume și isprăvi. E un sentiment de bine că am ajutat cândva, că am inspirat prin ceea ce am scris sau prin poze, e o mulțumire de durată ce a venit ca un antidot la nemulțumirea de moment că n-a mers totul cum am vrut eu la RSR.

RSR-TeoCurta-2

Felicitări Teo pentru premiul adus în Vale! Data viitoare promit să te prind și să te alerg ca să urci și mai sus pe podium ;)

Pentru cititorii curioși de cum a fost RSR – Custura, în puține cuvinte: când nu e foarte greu, e greu și când nu e greu… ai terminat :)

Un concurs de alergare montană este… despre rumegatul de după

N-am găsit altă expresie mai bună, mai neaoșă. Am o săptămână de când tot rumeg, meditez, analizez ce a însemnat RSR 2015. E un concurs școală pentru mine, am pus în balanță tot ce am făcut, bun sau rău, și am ajuns la mai multe concluzii:

  • îmi place să alerg pe munte și voi continua să fac asta, să văd cât de bună pot deveni, mai ales că mă voi muta în Brașov și măcar schimb pantele din Tineretului cu Tâmpa;
  • îmi place să merg pe munte, să fiu pe munte și ca să nu mai fiu la mijloc între aceste pasiuni conflictuale voi încerca să le separ – la RSR le-am vrut pe amândouă și a rezultat câte ceva din ambele…
  • mai am mult de lucrat la tehnicile de urcare, de coborâre plus ceea ce se numește cross-training (alte activități sportive în zilele în care nu alerg) că degeaba trag picioarele dacă mâinile, spatele, abdomenul și cine știe ce alți mușchi suferă;
  • alimentația de dinainte, în timpul și după concurs e foarte importantă, însă nu oricum, dacă ar fi să definesc printr-o expresie la ce mă gândesc, atunci aceasta este „apă chioară” (fără energizanți, prafuri, geluri etc.)
  • cum aveam să aflu de la doctor plus documentare, NU se mănâncă cu două ore înainte de cursă (eu am mâncat un baton, niște cireșe și m-am umflat cu apă, chiar la start am luat jumătate de gel, iar pe traseu jumătatea rămasă și încă unul…)
  • poziția corpului când alerg e cel puțin defectuoasă (aplecată, cu genunchii lăsați) și va fi greu să o schimb pentru că e deja un obicei, un nărav.

Epilog. 

După premiere și tombola generoasă (unde numărul 104 a fost premiant la nenoroc) am simțit brusc nevoia să plec spre pensiune. În alergare. Doi kilometri am alergat și dacă pensiunea era la cinci probabil că atâția alergam. Nici urmă de durere.

Nu m-am întors la focul de tabără, aveam nevoie să îmi „ling rănile” în singurătate. Am citit câteva pagini din motivanta carte „Alpinistul fără mâini și fără picioare” și m-a luat somnul. Clasicele 12 ore de somn pe care le dorm la munte au fost bifate, cine mă știe, știe ce spun :)

Duminică am plecat spre casă lăsând în urmă munții în care îmi doresc să revin. La drumeție.

Luni dimineața am ieșit cu Andrei la alergat în Tineretului, tare fain mai e dimineața, liniște și răcoare. 11km în ritm ușor, dar continuu și nici o durere (nu mâncasem, nu băusem nimic înainte). Aveam totuși o senzație de oboseală în mușchi, dar nu febră musculară, ceea ce încă mă uimește.

Miercuri am fost să fac o ecografie, organele sunt toate ok și la locul lor, fără pietre la fiere (cică am totuși o fiere leneșă), fără să fie umflate, iar „ficatul” care oficial nu doare, în parametrii. Ce-a durut atunci? Mâncatul înainte, apa prea multă, oboseala acumulată.

Miercuri seară am alergat vreo șapte kilometrii cu prietenii, unul din scopuri fiind să testez apariția durerii. Ultima masă a fost cu câteva ore înainte, iar apă băusem cu jumătate de oră și aceea cu înghițituri mici. Nici o durere nici de data asta, mai degrabă mă supărau mușchii umerilor – alerg aplecat, a observat-o și Radu fără să-i vorbesc despre.

Azi, la fix o săptămână după ce am trecut linia de sosire, închei acest jurnal cu încrederea că tot ce am făcut are un sens, iar dacă sunt lucruri de care nu sunt mândră e pentru că mai am de muncit. Fie doar și pentru aceasta, îi felicit sincer pe cei care au urcat pe podium, dar și pe cei care dincolo de timpii realizați, au simțit că au avut parte de o experiență extraordinară pe munte! Știu și eu cum ar fi trebuit să fie, tocmai de aceea…

RSR-BogdanPopa-7

Pentru Ea am scris. Foto: Popa Bogdan, felicitări pentru munca și răbdarea depusă în condițiile neprietenoase de după Custura ca și pentru acel: „hai aleargă!” credeam că nu mai pot și-am mai putut…

11 Comentarii

  • Imi place noul tau stil de abordare al alergarii – “sa vad cat de buna pot deveni” , ce poate deveni inspirational pentru unii. Jurnalul, scris meticulos, reprezinta o lectura ce nu trebuie sa lipseasca din lista obligatorie. Felicitari pentru cursa si rezultat! ☺

    • Vezi măi Cătălin, de-aia mă umflu eu în pene :”> de la aprecierile cititorilor mi se trage… și ca să-ți spun adevărul, eu mă mir câteodată de cât de organizate îmi ies unele jurnale, pur și simplu scriu la rând și nu pot controla lungimea nici când sunt sub presiunea timpului – ori scriu tot ce vine ori inspirația îmi taie sursa 😀
      Mulțumesc, am scos un rezultat bun, sunt conștientă de asta și totodată recunoscătoare, probabil că dacă mă simțeam bine și scoteam relativ același timp eram în stări mai bune. Dacă mai făceam și minim zece poze pe traseu eram happy 😀

  • Felicitari pentru rezultat, dar si pentru pasiune si perseverenta!
    Acum inteleg mai bine nelinistea si dorul tau acut de munte de pe vremea cand erai in Canada. Se vede de la o posta ca in Carpati esti acasa :).
    Spor in continuare! Brasov zici? Ce fain!

  • Mi sa pare ca ai “depasit” un cap, un varf sau mai multe de data asta :)
    Bravo pentru concursul!
    Mutare la Brasov, miroase UTMB poate in curand…

  • @Larisa: multumesc! Stii, cand spui, oamenii te cred sau poate nu, dar eu chiar ma imbolnaveam daca mai statea mult fara Carpati…

    @Alin: azi, 29 iunie, a fost prima zi :)

    @Cyril: Mulțumesc! UTMB… nu știu, un ultra pe aici pe acasă mai întâi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *