Făgăraş. Cu trupa AMC la Suru

Ziua şi luna: 31 martie – 1 aprilie

Drumeţi: eu, singura fată, apoi vreo 11 băieţi plus Vasilica (un căţel “botezat” Vasile şi re-devenit femelă în urma examinărilor, racolată de mine cu un sandviş plin de E-uri), noi 12 membri ai Asociaţiei Montane Carpaţi (AMC), de patruped încă nu suntem singuri 😀

Ca să fiu riguroasă: Claudia, Andrei, Florin, Tata Oleg, Marius, Dragoş, Sorin, Cătălin, Vasi, Laurenţiu, Ianoş şi Dan.

şi Vasilica, desigur

Traseu: triunghi roşu din Sebeşul de Sus până la Refugiul Suru (noua Cabană Suru aflată în construcţie) pe Culmea Moaşei şi retur pe acelaşi traseu; 4-5 ore la urcare (cu zăpadă în ultima parte) şi 2 ore la coborâre.

Mărturiile foto cu mai multe explicaţii în link.

Am pornit la drum cu primăvara de jur-împrejur ştiind însă că în Făgăraş vom găsi iarna ca la ea acasă, ba încă şi anunţată de prognoză. Nu mai fusesem de ceva vreme la munte, aşa că aşteptarea era din cea mai vie cu atât mai mult cu cât muntele era Făgăraş.

Până acolo însă, ţara poartă însemnele negre ale incendierilor… păşuni, pădurea Munţilor Căpăţâni de pe Valea Oltului, terenuri agricole sau pur şi simplu şanţul din faţa porţii, toate arse din lipsă de discernământ şi lene crasă de a face munca cum trebuie. Să arunci un chibrit şi să pleci de la locul faptei (asta în loc să supraveghezi măcar focul!) trădează ticăloşia unui fel de român de care încep a mă teme în România ăstor vremuri (ce poate fi mai rău decât lipsa minţii combinată cu reaua-voinţă sau lenea?!!).

(poza e făcută la întoarcere)

Ajunşi în Sebeşul de Sus am mers o vreme cu Andrei cu maşina pe drumul forestier marcat cu punct roşu pentru a vedea în ce stare se prezintă. După 5.5 kilometri am ajuns la zăpadă şi ne-am întors. Concluzia a fost că drumul e practicabil, valea e foarte pitorească şi destul de curată, lucru de mirare după ce văzusem cursul superior al Oltului sluţit de tonele de pet-uri…

Întorşi am fost întâmpinaţi de Dragoş şi Tata Oleg, dar şi de un căţel incredibil de agitat şi cum foamea era un indiciu clar, am zis să-i dau nişte resturi de la micul-dejun cu aromă de benzinărie. Patrupedul cu picioare scurte a început să facă salturi de un metru şi mai bine, aşa că n-am putut să-i limitez porţia la nişte resturi. A înghiţit totul fără să mestece şi ne-a luat de stăpâni imediat mai ales după ce Tata Oleg i-a servit şi biscuiţi la desert.

Când a apărut şi restul trupei, ne-am echipat şi pornit la drum. Era un 11 trecut, dar după arăta sus, nu aveam alte planuri decât să ajungem la refugiu / cabană.

La pod unde punct roşu şi triunghi roşu se despart, am ţinut stânga pe cel din urmă. Urcuşul începe destul de serios prinzând muchia chiar de la capătul ei. La început e un fel de plai golaş, apoi se intră într-un crîng de arini, aluni şi mesteceni, crâng brăzdat de o serie de poteci adânci ca nişte şleauri ce în principiu duc în acelaşi punct. Poteca e marcată, există şi nişte săgeţi de lemn, însă şi şansa de-a o lua-o puţin pe lângă.

Eu una m-am oprit la pozat brânduşe şi încercând să prind băieţii din urmă, am urcat pe un şleau la întâmplare. Poteca e astfel formată şi din pricină de exploatări mici, dar dese, ale celor care, din motive nebănuite de mine, taie lăstarii de arini de pe versant cam o dată la doi ani după cum arătau cioturile retezate de securi sau drujbe.

brânduşele de primăvară şi Sebeşul de Sus

prima parte a potecii nu e aşa atrăgătoare

Urcuşul nu se lasă până nu intrăm bine pe firul culmii. Acolo ne tragem sufletul şi cu ajutorul falsului plat, iar vizual ne lăsăm purtaţi cu ochii în zări de culmile vecine, creasta Făgăraşului, Valea Moaşei din dreapta sau chiar poteca lină de pământ printre tulpinile albe de mesteceni. Ce-i drept, poteca era moale, dar şi eu eram în bocancii de iarnă, lucru destul de sensibil pentru tălpi.

urcăm undeva la limita între primăvară şi iarnă

găinuşele

mesteceni

Destul de inedit acest început de traseu pentru Făgăraş, însă după arini şi mesteceni am ajuns la etajul foioaselor şi pădurii cu exemplare maiestoase de fagi, dar şi al zăpezii tot mai prezentă. Eu cu Andrei şi Tata Oleg am rămas mai la urmă, băieţii au luat-o înainte, cu trădătoarea de Vasilica după ei, dovadă că nu întotdeauna se verifică treaba cu “din bucata mea de pâine”.

un pic de pauză

Poteca e destul de bine marcată, e oarecum şi greu de ratat căci urmează firul culmii, iar urcuşurile nu sunt foarte susţinute şi alternează cu mici coborâri după cum pornesc firele văilor. Fără să ne grăbim, ne-am bucurat de liniştea pădurii, de aerul curat şi plăcut şi de temperatura numai bună de drumeţit cu toate că mai răzbătea câte-un vânt rece pe porţiunile mai golaşe ale potecii.

Andrei a desenat un zâmbăreţ, sau un cap de schelet după cum bine a observat Tata Oleg

Zăpada creştea cu fiecare sută de metri de diferenţă de nivel şi deja începea să se simtă aportul adus la săparea potecii de colegii amc-işti de dinainte. Odată cu apariţia tot mai deasă a coniferelor şi poteca îşi schimbă specificul aducând tot mai mult a munte, astfel că ajungem la o curbă de nivel ce taie versantul drept şi unde panta e sezizabilă şi judecând după bulgării de zăpadă ce se desprind de pe cetini sau din marginea potecii şi alunecă la vale.

Zona e cunoscută şi după numele “Balustradelor” ce acum lipsesc (doar un cablu sugrumând un brad, un par şi două cuie mai amintesc de fostele amenajări), denumirea fiind de fapt “La Galendru” ceea ce conform dex ar fi de fapt “calendru” şi ar însemna balustradă în limba polonă / rutenească. E drept că-i un cuvânt interesant şi mi-ar plăcea să aflu mai multe în acest sens.

La Balustrade sau La Galendru

zăpada curge de zor pe panta înclinată

De la o bună bucată de vreme zăpada e tot mai mare, Andrei şi Tata Oleg nu scapă de surprizele potecii intrând şi până peste genunchi în stratul moale al zăpezii recente, dar şi în cel îngheţat al zăpezilor trecute. Eu mă bucur de cele 48 de kg ca nu-i întotdeauna un cine ştie ce avantaj.

Dăm şi de izvorul semnalizat de un jgheab de cauciuc, e pe stânga potecii, dar nu şi de apă (la vară!) şi continuă urcuşul un pic mai sever de dinaintea ajungerii la cabană. Poteca iese brusc din pădurea deasă în mijlocul unei poieni ca ruptă din cărţi, unde cabana în construcţie ne aşteaptă albă printre nămeţii mari de zăpadă ce-i străjuiesc ferestrele.

priveliştea de la cabană

îl găsim pe Vasi dezăpezind la lopăţică 😀

Făgăraşul…

După ce ne dumirim pe unde se intră (există desigur şi un anunţ care îndrumă spre refugiul din spatele cabanei, lucru valabil pentru când nu e nimeni de-ai casei pe-acolo), îi găsim pe-ai noştri într-una din camere pe lângă focul ce abia prinde putere în godinul de tablă de lângă uşă. Sala de mese e destul de încăpătoare ca să ne întindem lucrurile şi să facem ture de colo-colo, ca tot omul ajuns la adăpost. Vasilica e deja de-a casei şi noi cu ochii pe ea căci la cât e de atletă şi ce apetit are, masa o atrage irezistibil.

Afară e destul de rece, vântul anunţat de prognoze e la datorie, dar cum nu e timp de urcat spre Şaua Suru, nici nu simt că mi-ar face în ciudă. La puţin timp după noi a sosit şi trupa numărul trei şi după calculele noastre în 4 ore de mers întins şi picioare odihnite se ajunge la cabană chiar şi pe zăpadă măricică.

Cu atâţia băieţi, n-am dus grija lemnelor şi a focului şi îmi plănuisem deja o seară cu normă de part-time şi o noapte cu cel puţin 12 ore de somn în ideea că şi băieţii s-or simţi mai relaxaţi dacă-i las la un pahar de vorbă ca-ntre bărbaţi.

Pe când se făcea c-apune soarele am ieşit la o tură prin curtea cabanei şi ce să vezi: vremea a luat pentru câteva zeci de minute o turnură blândă, lumina era caldă, cerul albastru, verdele brazilor răzbătea din decorul gri de până atunci, creasta Făgăraşului se întindea măreaţă undeva sus incitând dorurile amorţite la trezire, doar norii care se succedeau cu viteză ne făceau să intuim cam cum bate vântul pe-acolo pe sus. Am făcut o serie de poze, am stat de vorbă, am pus la cale una-alta ca o trupă de AMC-işti ce suntem, iar odată cu soarele dus după brazi, ne-am retras şi noi în cabană.

în “curtea” cabanei sunt tot felul de obstacole cu mese (ea era cea vizibilă)

uof, cum să nu oftezi…

aparatul e pe trepied, îşi face de cap

apus de soare

A urmat o seară simplă cu foc, discuţii, vin şi altele, iar întâmplarea a făcut ca mersul meu devreme la culcare să se facă pe la un 12. Până dimineaţa am dormit neîntoarsă, mi-era dor de-un somn bun…

o ultimă raită pe-afară la ceas de seară

Sibiul şi valea, merită stat cu un trepied la poze (era in seara cu Ora Pământului…)

De cu seară am tot încercat să racolez doritori de urcat în Şaua Suru dimineaţa devreme. Dacă mai era o fată în tură sigur îmi creşteau şansele, dar aşa nici unul nu părea convins de iniţiativă. Dacă era vară, mă găseau orele opt sus, dar fiind încă regim de iarnă, am stat în banca mea. Şi cum încercam eu să mă trezesc şi auzeam ca prin vis vocile băieţilor, am înţeles că afară-i cam prăpăd, că ninge, că lapoviţă, că vânt, aşa că m-am liniştit de tot în confortul sacului de dormit.

Când am ieşit eu pe la zece afară, ningea şi viscolea când şi când, cert e că stratul proaspăt nins avea cel puţin o palmă. Eh, asta e, Făgăraşul are obrazul cam aspru de felul său :)

ningeee, iar!

şi nu doar aici sus,

Sibiul se vede destul de clar

Până să ne urnim din loc s-a făcut 11, ninsoarea s-a oprit, iar ziua a început să prindă un contur mai luminos. Cu toate astea era un pui de ger şi un vânticel ce parcă răzbătea în ciudă prin toate fibrele hainelor. Cu greu ne-am dat plecaţi, ce-i drept nici uşa nu ne-a lăsat că din pricină de zăpadă şi forţări, nu mai voia să fie închisă (uşile cabanelor ar trebui să fie mai mereu deschise…)

aliniati de plecare (by Vasi)

Ne-am înşirat pe potecă la vale şi coborârea a mers strună. În total să fi fost vreo două ore dacă e să măsurăm după cei din urmă care din motive de fotografiat bondari au ţinut pasul pe loc, printre care şi subsemnata. A fost interesant să vedem cum ninsoarea cobora de pe munte până în vale unde se pierdea dintr-o dată de parcă se terminase norul. Stratul alb acoperise florile şi cât de cât şi partea de potecă cu şleauri pe unde iar mi-am amintit că am bocancii de iarnă în picioare.

un mic hei-rup

florilor nu le-a priit ninsoarea… Brebenei

Creasta Cocosului

de undeva de acolo de sus venim şi noi…

combinatie inedita: matisori cu zapada si bondar

branduşe

a prins-o iarna…

Înainte de a ne despărţi fiecare spre colţul lui de ţară am făcut un mic popas la Tălmaciu unde am descoperit că ciolanul de porc cu fasole sau varză chiar există şi trebuie să fie voinic tare să-l dai gata. Eu n-am fost, dovadă că Dragoş şi Cătălin s-au amuzat teribil pe seama grimaselor mele de neputinţă 😀

În loc de concluzii, locul, traseul şi priveliştea de la cabană mi-au plăcut foarte mult, cât şi specificul turei AMC-iste, deci bag seamă şi nu-s singura că experienţa trebuie musai repetată.

În alte două-trei vorbe tura s-ar rezuma la “mult a fost, mult a rămas” şi aici mă refer la dorul de munte, de cabană, de Făgăraş, la dorul de mine fiind puternică, voioasă, luminoasă la suflet şi chip, uneori plină de energie şi idei, alteori tăcută şi ascunsă ca să pot auzi pe deplin simţirea muntelui şi oricât aş încerca a descoperi aste lucruri şi în alte părţi, autenticitatea trăilor de pe munte e inegalabilă.

__________________________
Asociaţia Montană Carpaţi participă cu proiectul legat de Munţii Făgăraş şi de viitoarea Cabană Suru:

FII OM ŞI PE MUNTE în Ţara lui Andrei

la concursul lunar organizat de Petrom şi unde fiecare vot contează. Vezi în link cum poţi vota.

Mai multe informaţii, la noi acasă unde poţi întreba mai multe sau lăsa sugestiile tale.

Ca AMC-ist şi iubitor de munte, mulţumesc.

4 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *