Prin Bucegi, printre anotimpuri

M-am întins în cele de urmă cu totul pe iarbă. Era aspră, am simțit-o intrând în pielea capului, dar știu că dacă insiști îți cuibărești locul și-ntre pietre darămite pe iarbă. Peste mine, Miruna, râdea și încerca să culeagă câteva fire. Mâna îi pleca cu hotărâre din strânsoarea marsupiului, dar smulgerea se transforma într-o atingere fină, un soi de salut pe care numai bebelușii ar putea să-l explice. Soarele se juca de-a mai rămâi puțin pe muchia Doamnele. Se juca cu dorința mea de-a ne uita timpul, de-a trăi clipa aceea într-o lungă apăsare a tastei spațiu. Îl simțeam pe obraji, pe tâmple, pe pleoapele întredeschise, îl simțeam în tot corpul radiind din iarba caldă. Era atât de bine, atât de atât de atât… Apoi muchia s-a înălțat și-n umbra ei ne-am reluat coborârea cu soarele luminând aurit culmile dinainte-ne.

Munții Bucegi, vineri 20 octombrie 2017
Drumeți: Claudia & bebe Miruna & Andrei
Traseu: Telecabină Babele – cruce roșie – Crucea Eroilor Neamului – Vârful Caraiman (2384m) – Șaua Șugărilor – bandă galbenă pe traseul de iarnă – (aproape de) Șaua Văii Cerbului – bandă albastră – Valea Obârșiei (Ialomiței) – Telecabina/ Salvamont Peștera
Date traseu: 14.5km, 550m+, 1055m-, 5:30h

Au trecut doar cinci zile de la ultima drumeție și deja pădurea s-a transformat, nebunia culorilor s-a redus acum la arămiul foioaselor, galbenul zadelor și, desigur, verdele matur al coniferelor. Cum toamna iese pe ușa din dos căci la cea din față iarna deja bate, trebuia să ne bucurăm de aceste ultime zile de soare și culoare.

Toată vara am așteptat, împreună cu Andrei, ziua potrivită pentru a merge prin Bucegi, la Omu, dar timpul a trecut cu alte alegeri mai potrivite. Am urmat, în mare, traseul făcut și anul trecut (iarna nu-i ca vara), cu diferența că Făptura din burtă era acum în sistemul de purtare, tot mai curioasă și mai… grea 🙂

Nu cred că s-a prins care-i treaba cu telecabina, dar mie mi-a prins bine că am ajuns de la Peștera la Babele în zece minute și mi-am pus deoparte, deocamdată, energia. Muntele nu era chiar pustiu pentru o zi de octombrie, vineri, astfel că nu ne-am putut pozat doar cu Sfinx-ul, erau câțiva ce nu puteau sta la soare decât acolo pe piatra Nevorbitului. Erau multe alte pietre mai însorite, dar egoismul se manifestă în multe forme, una din ele fiind nevoia de acaparare temporară a ceva măreț pentru a compensa diverse lipsuri neconștientizate.

Și mergând spre Omu ne-am gândit că un ocol pe la Crucea Eroilor ne-ar oferi mai multă priveliște spre Valea Prahovei și spre culorile toamnei. Nici nu mai fusesem demult. Am încercat să văd monumentul cu alți ochi, dar tot ce mi-a trecut prin minte a fost: de ce naiba se cocoță unii pe Cruce? Că sunt destui și apoi se laudă cu pozele sau „performanța” pe grupurile de munte. Aceeași nevoie de acaparare, de posesie? O am și eu? și dacă da, când și cum?!?

Poate atunci când nu mă pot abține și exclam, pueril, despre cum poate să arate stânca asta sau abruptul cela și mă repet la următoarea stâncă și următorul abrupt de parcă e prima oară când le văd sau mi s-a înțepenit acul vocabularului pe placa câtorva cuvinte. Căci da, când te uiți de la Cruce și apoi de pe Caraiman spre Coștila te încearcă o grămadă de sentimente și de gânduri pe cât e hăul dintre ele (Valea Albă) să cuprindă.

Și-am pornit mai departe spre Vârful Omu, pe o zi senină cu nori mici și rari, doar cât să nu te simți pierdut în spațiu. Platoul Bucegilor, nu-i deloc platou, gândeam, e ca o pâine bine coaptă cu crestături adâncite, e suficientă o ceață densă pentru a pierde direcția și a fi indus în eroare de vreo coborâre sau urcare, apoi, solul e atât de predispus eroziunii încât ai toate șansele să ajungi în vreo văiugă și să înoți în zăpadă până la brâu. La fel a gândit și salvamontul de a montat stâlpii de marcaj atât de des de simți că ești pe bulevard.

Știu cum sunt unii-alții și știu cum sunt eu, iar muntele acesta atât de hulit uneori, îmi e drag în minimalismul lui de toamnă-iarnă, cu pete răzlețe de zăpadă pe covorul ars al asprei ierbi, unde doar verde-palizi licheni de piatră și minuscule gențiene mov mai îndrăznesc să coloreze, în ochiul avizat, cafeniul anotimpului. Atât de antropizat și totuși atât de senin în sihăstria lui, Bucegiul nu e sectorul șapte și nu va fi niciodată, e cu mult deasupra noastră oricât l-am distruge sau l-am admira totodată, oricât de dornici de acaparare sau de exclusivitate am fi.

În Șaua Șugărilor am stat puțin în cumpănă pe unde s-o apucăm: pe traseul de vară – pe sub Cerdac sau pe cel de iarnă, pe deasupra Cerdacului (pe cel de vară timpul e mai scurt cu 15 minute). Pe măsură ce am mers de la Babele spre Omu zăpada a fost mai prezentă, iar petele răzlețe s-au transformat în limbi lungi ce descriau scheletic versanții nordici – interesant și plăcut vederii, dar nu de traversat.

Puținii drumeți cu care ne-am întâlnit au venit pe poteca de vară, astfel că ne-am încumetat și noi, însă nu ne-a luat mult să ne întoarcem: zăpada era înghețată, iar urmele săpate superficial nu-mi inspirau siguranță. N-aș fi trecut nici dacă eram fără copil, mai ales că știu din alte dăți că pe sub Cerdac se formează gheață de la apa ce picură din pereți chiar și în zilele caniculare, astfel că în condiții de iarnă se cere echipament de iarnă, adică colțari. Nu zic, ceilalți s-au descurcat, dar eu prefer să fiu fricoasă.

Pe poteca de iarnă lucrurile păreau mult mai sigure și Găvanul mult mai prietenos. Dar chiar și așa au fost surprize după, negăsind o continuare fără traversări de zăpadă. Vârful Omu a fost privit și de data asta de la distanță și amânat pe anul viitor (anul trecut era prea multă lume și prea cald și nu țineam să fac poză gravidă la Omu, așa că nici anul ăsta nu am ținut să o pozez pe Miruna acolo). Mai mult, aveam de coborât lunga Vale a Obârșiei și deja lungisem tura cu ocolul pe la Cruce. Mai era și vântul care se întețise și care o baricadase pe cea mică de tot sub protecția suplimentară.

Și cum ne uitam noi așa jos la stâlpii de marcaj de pe vale și apoi sus la Șaua Văii Cerbului de unde se ramifică traseele, și iar jos și iar sus, și pentru că aveam de traversat câteva limbi de zăpadă cam expuse și zăpada cam moale de nu știai cât te afunzi, câteva fâșii de iarbă continue invitau la coborâre directă. După primii metri am avut certitudinea că e mult mai bine, treptele zvântate și potrivit înierbate fiind cu mult mai sigure piciorului.

Iată-ne din nou în poteca marcată. Un pic de relaxare pe pământul moale, bătătorit și nici vânt nu mai e. Trecem cu grijă niște insule de zăpadă în care Andrei, fiind primul, se afundă uneori și peste genunchi. Eu mai uit de capcane și de rolul meu de purtător de bebe și trec înainte, el mă ceartă, dar recunosc că e destul de greu să mă strunesc după niște ani de mers pe munte când nu eram în ipostaza (momentană) de doi într-unu.

inconfundabilul Mecet Turcesc (chiar acolo la baza lui am făcut picnic anul trecut)

Coborârea ne mai rezervă ceva surprize cu zăpadă, tot mai rare ce-i drept, și cumva avem certitudinea că n-a mai trecut nimeni de curând pe aici. Am trecut de zece kilometri și încep să mă resimt – cam de-atât m-am antrenat vara aceasta, iar traseul are mai multă coborâre ca de obicei.

Devin melancolică, poate e de la soarele cald ce ne însoțește pe Culmea din dreapta, a Doamnelor. Îmi era dor de munți înalți, de câmp alpin, de hăuri, de umilință, de măreție, îmi era dorul unic de Bucegi, căci fiecare munte și-l are pe al lui.

posibil un exemplar de zâmbru (Pinus cembra) sau doar un pin obișnuit?

Vacile au fost coborâte, stâna e goala, iar pământul din jur trădează încă din plin agitația de peste vară. Nu mai sunt mugete, nu mai sunt tălăngi, nici strigăte neinteligibile de ciobani și cu toate astea ecoul lor e în aer. Încet și sigur, pustietatea coboară dinspre versanții abrupți și așteaptă în umbrele tot mai lungi să se așeze și în urma noastră…

4 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *