Poveste de iarnă în Munții Baiului

când ai prieteni mulți, pierzi în viață mai puține 

Data: duminică 10 februarie 2013

Unde: Munții Baiului, Predeal – Azuga pe la Cabana Gârbova

Drumeți: Muha, Vali, Cătălin, Marti, eu și Nico (foto în tradiționalul 3001)

1/2 din trupa si cealalta 1/2

Traseul pe hartă desenat cu roșu deși marcajul a fost triunghi albastru:

Predeal - Pârtiile Clăbucet - Pârtia Cocoșul - Clăbucet Plecare - Cabana Gârbova - Clăbucetul Taurului - Plaiul lui Moș Mihai - Azuga

Predeal – Pârtiile Clăbucet – Pârtia Cocoșul – Clăbucet Plecare – Cabana Gârbova – Clăbucetul Taurului – Plaiul lui Șoș Mihai (greșit pe hartă Moș) – Azuga

Albumul foto: Seninătate (cu mult mai multe poze).

Povestea.

M-am gândit la tura asta ca la ultima înaintea plecării și am ținut ca ea să se întâmple indiferent de vreme, indiferent de cine poate sau nu veni. Am avut marea bucurie ca Nico, prietena mea bună, să mi se alăture, dar și mare parte din tot mai puținii pinguini rămași acasă… Vedeți voi, chiar și într-o gașcă mare de prieteni ca a noastră lipsa unuia se simte imediat. Dar să nu devenim sentimentali.

M-am gândit la tura asta ca la una în care voi spune Carpaților un pseudo-optimist adio, dar pe curând! și că fiecare privire va vrea să soarbă totul, să ia cu sine ceea ce rămâne acasă, căci nu-i așa, munții nu se mută din loc, oamenii însă da… Dar nu, n-am fost tristă, n-am simțit regretul plecării, ci am lăsat bucuria iernii și a muntelui să mă invadeze, am avut o zi minunată alături de prieteni, o zi nici prea lungă, nici prea scurtă, cu un traseu lejer și pe alocuri nedescris de frumos, o zi pe care mi-o voi aminti cu drag pentru seninătatea ei (cea sufletească firește căci cerul n-a avut nici o fereastră deschisă spre senin).

Am pornit din Predeal, din gara sa ninsă, unde viscolul datorat firului văii îi înfrunta drept în față pe cei șase drumeți ce, în lungul liniilor de cale ferată, se îndreptau spre pârtiile Clăbucet. Era prima oară când mă aflam iarna la o pârtie de schi din România și comparând (inevitabil) cu Austria am remarcat că diferențele sunt destul de mari. Și în Au se gătea, ba chiar industrial, însă fumul de mici sau fripturi nu te izbea de nicăieri, și în Au se auzea muzică în jurul restaurantelor de pe pârtie însă nu atât de tare și nu din toate cele șapte la un loc ca să iasă un adevărat balamuc. De pârtii nu zic nimic pentru că în acea zi era destul de liber, zăpada era bună, iar norocoșii care înfruntaseră vremea potrivnică pentru a fi pe pârtie păreau să aibă parte de niște coborâri frumoase.

Pentru început am urcat pe marginea pârtiei Cocoșul și de fapt, așa am urcat până sus comentând una-alta despre schiori, despre mulțimea copiilor mici și foarte mici care alături de monitori învățau tainele alunecării pe zăpadă, uneori rafale de vânt suflau zăpada la orizontal, alteori ningea liniștit și mărunt încât căldura te cuprindea ca strâmtorat de pereți imaginari.

Am uitat să vă spun că Vali și Muha și-au adus și schiurile de tură la plimbare, iar eu rachetele lui Andrei, scoase de la naftalină la sugestia lui Vali și având în minte două motive: voiam să văd cum e cu rachete și, în amintirea turei de anul trecut, tot februarie, tot traseul ăsta, dar e drept în sens invers, mă simțeam datoare să abordez înotul prin zăpadă și din altă perspectivă.

pe partia Cocosul se schiaza de zor, zapada pare sa fie foarte buna iar vremea a mai scutit din aglomeratie din cand in cand viscoleste urcam de zor cei mici invata

Când am ajuns la Clăbucet Plecare am lăsat în urmă pârtia și ne-am îndreptat spre Cabana Gârbova despre care indicatorul anunța că avem 15-20 minute de mers. Vara. Deși ne viscolea drept în ochi, iar faptul că eram pe culoarul dintre păduri nu ne ajuta deloc, poteca era foarte fain conturată de trecerea unor snowmobile. Nici zăpada nu măsura mai mult de 30 cm, astfel că am ajuns foarte repede la cabană. Îmi venea să alerg de parcă poienițe cu flori ar fi fost întinse la picioarele mele și nu albul dens al zăpezii, de parcă soarele m-ar fi încălzit blând și nu ace reci mi-ar fi înțepat obrazul, de parcă sufletul meu ignora complet acoperământul acesta al naturii și se hrănea doar cu ceea ce simțea că trăiește dedesubt.

...si mergem spre Cabana Garbova Muntii Baiului. iata si cabana! Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. ne ies in cale niste caini care am inteles ca le-au oferit ceva suprize schiorilor nostri Vali si Muha

Popasul pentru un ceai la Cabana Gârbova s-a transformat în prânz cu ciorbe de văcuță, salate de ghebe, ceaiuri, cafele și altele, iar cabana ne adăpostea aburind de umezeala hainelor noastre și a bunătățurilor de pe mese; la geam mușcatele roșii contrastau cu ninsoarea deasă și oblică de afară, iar timpul părea să curgă lent și prietenos cu mine. M-am întrebat de ce nu sunt tristă, mă credeam mult mai previzibilă de atât, însă nici un răspuns n-a venit. De parcă eram sigură de ceva, de parcă certitudinea mi-ar fi spus: nu-ți pierde vremea cu gândurile, doar bucură-te azi că sufletul ți-e ușor!

De aici traseul nostru presupunea o mică urcare spre Clăbucetul Taurului și apoi o lungă coborâre până în Azuga pe Plaiul lui Șoș Mihai (tare-mi place cum sună toponimul ăsta!). Mi-am montat rachetele, am făcut o poză de grup și ne-am pornit la drum.

Folosirea rachetelor de zăpadă e intuitivă și… simplă. Aduce însă multă bucurie purtătorului căci senzația de a rămâne la suprafață oricât de mare e zăpada e grozavă! Și chiar am putut testa pentru că în această porțiune a traseului nostru stratul era mare și afânat, iar eu puteam zburda în alergare. Nu vă gândiți că mi-am abandonat tovarășii de drum, poteca era destul de bătută. E greu să vă povestesc însă despre comportamentul meu din acea zi… să zicem că un copil descoperă o jucărie pe placul său și că se poate juca cu ea în voie 🙂

Muntii Baiului. zapada e foarte afanata, dar ma simt perfect inafara potecii stalpul de marcaj anunta cam cat de mare e zapada aici vom intra in padure si cam pana aici a fost urcusul nostru Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. Catalin se joaca :) Muntii Baiului. Muntii Baiului.

Cea mai frumoasă parte a traseului a fost după părăsirea golului alpin și intrarea în pădure. Aici vântul nu mai bătea, ninsoarea devenise măruntă și aproape neobservabilă, iar copacii erau îmbrăcați de la rădăcină până în vârful crenguțelor în straie dantelate de ace. Nu aveam cuvinte să descriu, nu am nici acum și până și imaginile luate cu aparatul foto sunt mute…

crengutele sunt ca rupte din povesti

Muntii Baiului. Marti si padurea de clestar e superb.... alerg, fac poze, ma minunez Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. Domnul G. se mai abureste, oricum a suferit intens de la umezeala de la care n-a fost deloc scutit Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului.

Muntii Baiului. Muntii Baiului.

Distracția (na! că am înțeles și eu ce înseamnă asta distracție!) a continuat datorită rachetelor cu ajutorul cărora alergam pe lângă potecă – pe poteca îngust săpată printre nămeți nu îmi intrau ambele rachete și mă tot călcam pe ele. Și alergarea asta îmi dădea aripi și nu oboseală. Și acum când îmi amintesc îmi vine să mă ridic de pe scaun și să alerg! Parcă mă făcusem și eu un fel de fulg, fiecare pas mă propulsa spre altul și cel mai greu îmi era să mă opresc ori să merg încet.

Bucuria se împărțea deopotrivă cu cea a prezenței prietenilor mei și faptul că era și Nico era un bonus la care nu sperasem 🙂 Coborârea prin pădure s-a lăsat cu multe trânte căci zăpada era mult mai mică, iar sub ea poteca veche și înghețată. Cu toate astea ritmul era unul rapid și parcă îmi părea și rău că se va termina așa repede tura noastră. N-am dat rachetele jos, o vreme am convins-o și pe Nico să le încerce și bag eu de seamă că i-au plăcut deși îi erau cam mari (că mi-a fost mie lene să le reglez cum trebuie… of!) apoi le-am repus în picioare până la gara și de se putea, mă urcam cu ele și în tren.

Din vreme în vreme viscolul revenea, fulgii călătoreau oblic sau orizontal de la est la vest, trebuia să-mi trag fularul ca să nu-mi simt obrazul înțepenind, însă vremea oricât de îndârjită ar fi fost, nu-mi mai putea lua ceea ce deja primisem: munte, prieteni, iarnă cu bune și rele, pădure de basm, alergare, bucurie.

Muntii Baiului.

Vali porneste la vale pe schiuri noi catinel pe poteca prin padure si Muha dar si eu, alergarea cu rachetele in picioare e noul meu hobby! coborarea prin padure nu e deloc simpla pentru ca zapada nu e foarte mare pe aici si schiurile se pot zgaria plus ca poteca are portiuni de gheata pe sub ceea ce ne va asigura niste trante Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. Muntii Baiului. o altfel de poza de grup
si inca o poza de grup Muntii Baiului. Muntii Baiului. joaca Muntii Baiului. Muntii Baiului.

cu Nico :) Muntii Baiului.

Traseul se termină brusc în DN1 unde mașinile încolonate ne-au făcut să zâmbim: ghici cine merge cu tre-nuuul??! Am observat că pe firul văii ninsoarea era foarte abundentă prin urmare ne-am crăciunit până-n gară.

iesim la DN1 in Azuga unde coloana de masini ne face sa zambim: noi suntem cu tree-nuul!!! ho! ho! dragii mosului :) gara arata ca bombardata de ninsoare Muntii Baiului.

uuu! uu! vine trenul fantomatic!

La gară am luat bilete, dar și o masă de amiază cu slană și ceapă (mulțam Martiii!) iar timpul a zburat așa cum îi place de obicei: repede. Trenului nu, că dumnealui a avut ceva întârziere, tot cum îi place de obicei.

Și asta a fost tura noastră, ultima mea tură din România înainte de plecare. Despre următoarea? Habar n-am, deja mi-e dor de munții mei… În ziua aceea senină fără de cer senin nu m-am gândit la turele pe care n-am apucat să le fac, la colțurile din Carpați unde n-am reușit să ajung, la traseele pe care le-aș revedea de oricâte ori doar pentru că-mi plac și pentru că îmi dau sentimentul de întoarcere acasă, la primăvara cu florile ei, în ziua aceea nu m-am gândit la toate acestea și bine am făcut pentru că am știut prea bine un lucru: o să am o grămadă de timp aici peste ocean să o fac…

poza de grup

Mulțumesc dragilor!

p.s. cum știam că are și Montrealul un cel mai înalt punct, un fel de muntișor de unde i se trage și numele, l-am și “escaladat” abia în a treia zi într-o tură în care pornisem în căutarea unui aprozar, dar asta desigur, într-un episod viitor 🙂

10 Comentarii

  • In sfarsit dorinta ne-a fost indeplinita si am vazut si jurnalul turei asteia scos la lumina…Ooo si mi s-a facut asa un dor de pinguini, acum!

  • Am aruncat o privire pe blog si am vazut ca Vali si Muha au fost si cu mine la datorie, in ultima tura inainte de a pleca in Germania…ce pot sa spun, niste pinguini pe cinste!

  • Chiar daca atunci sa zicem ca nu te-ai gandit…eu te banui ca in sufletul, undeva intr-un ungher lasat “spre indiferenta”…dorurile si deja amintirile mocneau la foc mic, si asta din clipa cand ai avut certitudinea plecarii.
    Poate gresesc, si te rog sa ma ierti ptr asta 🙂

    Nici eu n-am apucat sa-mi scriu jurnalul, sper sa reusesc s-o fac candva.

    Munti in Canada…:)) is tocmai spre pe coasta de vest, Rocky Mountains, si ar mai fi ceva de vazut dar de data asta in US, in statul Main, aproape de voi, e acolo un motz de varf la vreo doua mii si ceva de metri, din Mtii Appalachi. Sunt convinsa insa ca ai cautat informatii despre.

    Superbe fotografii!

    O zi frumoasa Sun!

  • @Mike: imi tot venea sa scriu si mare parte am scris pe aeroport in Londra, insa nu-mi venea sa public pentru ca acum traiesc senzatia lui “Incotro?”…
    Eh da, Vali si Muha, Vintila vad ca se sustrage formatiei – o fi urmatorul care pleaca??! 😀

    @Radu: Pana la muntii din Canada mai e, sunt unii pe-aproape rivalizand la inaltime cu cei in care ati fost voi de curand 🙂

    @Renutzu: mai, nu neg, caci ma suspectez de prea multa usurinta a sufletului si asta nu-s eu. A fost greu sa ma decid… tare greu… atunci s-a rupt ceva in mine decizandu-ma si apoi, n-a mai fost cale de intoarcere. Eu imi respect toate deciziile radicale ce implica multe sacrificii – o data facute, raman facute.

    Legat de ultimul tau jurnal, daca nu ma insel e acea tura cu prieteni foarte frumos si emotionant descrisa de tine pe picasa, un fel de RT foto si daca e acela, nu va fi usor sa scrii…

    Eh, stim ca muntii adevarati sunt in vest la mii de kilometri distanta, dar sunt cativa si pe aici de vreo 1000+ metri insa dupa cum zice Andrei ca pornesc de pe la 100m altitudine, apoi e ceva de urcat – macar efort sa fie, daca la capitolul privilesti mi s-au parut destul de saraci.

    Sa stii ca n-am cautat informatii despre munti, nu i-am vrut… nu-s Carpatii…

    Multumesc pentru cuvintele tale,

    O zi frumoasa Ren!

  • Cand eram in State, chiar intr-un fel de vacanta, intr-o zona de padure, eram cu gandul la “muntii nostrii” 🙂

  • “Sa stii ca n-am cautat informatii despre munti, nu i-am vrut… nu-s Carpatii…”

    Nu spune asta, ti-o spun ca am simtit la fel, am fost la inceput in perioada negarilor, gandeam ca “munti ca ai mei nu exista” pana am ajuns in Colorado….atunci, acolo, am realizat ca iubesc muntii oriunde s-ar afla! Am nevoie de ei!

    Ai tinut bine minte, despre acea tura e vorba, si of…chiar daca imi vine muza acasa mi-a fost greu sa scriu despre el…de doua ori am incercat si-am renuntat; prea multe de spus si greu sa transpun cat mai fidel ca sa se inteleaga….Cine stie, poate intr-o zi….

  • @Renutzu: imi doresc sa ai dreptate, sa stii!

    Stiu ce vrei sa spui, eu am avut un moment de ezitare cu acest ultim jurnal si stiam ca daca mai aman mult, nu-l voi mai scrie.
    N-ai ce face, suntem supusi propriilor noastre trairi…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *