Piatra Mare, pe Familiar în calea prietenilor

Iată că ajung și eu după doi ani în Piatra Mare, deși văd muntele ăsta aproape zilnic de pe strada mea. Plus prima tură a Mirunei în rucsac de drumeție.

Am tot vrut să mergem în Piatra Mare, însă drumețiile cu bebe ieșeau prea solicitante – traseele până la cabană au minim 6-7km dus și minim 1000m+ diferență de nivel – și nu știu de ce, dar chiar și în drumețiile acestea ușoare se simte nevoia unui „punct de interes”, un vârfuleț, o cabană, o cascadă, un punct de belvedere etc. Iată că de data asta am găsit o atracție: să urcăm până dăm de prieteni și să ne întoarcem cu ei.

Masivul Piatra Mare, duminică 7 ianuarie 2018
Traseu: Dâmbu Morii – Drumul Familiar, marcaj bandă roșie și retur
Date traseu: 8km, 470m+, 3h

Sezonul de drumeții cu Miruna fusese deschis oficial pe doi ianuarie când am urcat pe Tâmpa – previzibil, nu? – dar noutatea de data aceasta a fost trecerea de la sistemul de purtare (un Lenny Lamb Baby Size) la rucsac de drumeție (Deuter I) și de la mama la… tata. Un traseu care se desfășoară pe un drum forestier e numai bun pentru astfel de teste, dar am avut și Lenny-ul la noi, în caz de nevoie.

Impresii? Cum Miruna ne spune doar „dă dou dăăă”, noi zicem că a fost ok. Nu mi s-a părut prea confortabilă poziția somnului, o să încerc să folosesc o pernă de voiaj data viitoare. Iar picioarele atârnate devin cam reci, din când în când va trebui pusă jos pentru câțiva pași, să-i revină circulația periferică la normal. Avem și un rucsac Deuter III acasă (pe împrumut și pe alese de la prieteni ce s-au gândit la noi, mulțumim!), care e mai evoluat și pare mai confortabil, dar totodată este și mai mare, iar Miruna noastră fiind cam mărunțică se pierde prin el. Deocamdată.

A fost și prima oară când Miruna a stat integral la taică-su, iar eu am cărat rucsacul cu de toate pentru toți trei. Bănuiți că m-oi fi simțit liberă ca un fluturaș, nu? Eu sincer așa speram, însă nu te pui cu puterea obișnuinței: după un an de cărat copilul în față, m-au durut umerii de la rucsacul din spate, iar pe coborâre mi-am resimțit genunchii. Noroc că am povestit cu prietenii una-alta și n-am avut vreme să mă pleoștesc…

Însă ce mi-a plăcut mult de tot e că am avut mâinile libere să fac poze și nu știu de ce, dar pe traseul ăsta anost prin definiție, că-i spune Drum cu D mare, am văzut tot felul de cadre, de copaci fotogenici, de povești tăcute ale pădurii și cu toate că n-am ajuns la cabană, iar crestele abia le-am zărit când și când printre crengi, n-am simțit nevoia de mai mult. Pur și simplu. Probabil tot anul va fi la fel de plictisitor 😛

e bine și la tata

față-verso

alfabet

data viitoare poate dăm și de zăpadă, nu doar de prieteni 🙂

3 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.