Pe poteci de munte canadian, Mont-Tremblant

18 Mai, Parcul Natural Mont-Tremblant

În sfârșit, am fost la munte! Aveam atâtea emoții în privința asta că nici nu vă puteți imagina! Motive sunt multe și cu ocazia aceasta o să vă enumăr și câteva dintre lucrurile specifice de pe aici ca un fel de introducere a acestui prim traseu în munții canadieni:

– în primul rând pentru că îmi era dor de muntele de acasă, că abia mai puteam urmări turele și pozele prietenilor, că Eco Maratonul m-a ținut în priză și l-am urmărit cu interesul celui care ar fi participat efectiv, în sfârșit, îmi potoleam dorul de munte cu aceeași ardoare cu care mi-l provocam la loc…

– în al doilea rând pentru că aici munții nu dau pe dinafara înălțimilor (cei din zonă mă refer, rar depășind 1000m și evident nu pun la socoteală Stâncoșii de la cel puțin 4000km depărtare… ) și în plus de asta mai sunt și împăduriți, adică nu tu traseu de creastă, de culme…

– în al treilea rând pentru că aici orice mogâldeață cu pretenție de munte (și care se și numește Mont Ceva) e inclusă într-un parc natural cu reguli destul de clare unde traseele sunt marcate și recomandate a fi urmate în limitele potecii, iar asta poate fi o chestie foarte bună pentru amatorii de trei plimbări duminicale pe an, dar pentru un iubitor de drumeții montane e cam frustrant…

ilegalitate oare? pe lângă potecă atingând o floare :)

– în al patrulea rând pentru că habar nu aveam de câtă sălbăticie o să avem parte și câtă simulare antropică, asta și pentru că dintre puținele păreri găsite pe bloguri mi-a reieșit concluzia că aici percepția despre munte are cu totul alt chip: pentru firile sportive e loc de antrenament, pentru restul e motiv de plimbăreli ușoare, foarte puțini aventurându-se pe traseele dificile… (pentru mulți dintre ei o urcare în Cozia ar fi o muncă herculiană de-a dreptul).

Și dacă tot am amintit de traseu de drumeție, aici poartă două nume: hiking (engl.) sau randonnée pédestre (franc.) și sunt de trei tipuri: ușoare, intermediare, dificile. Marcajul nu e dat de vopsitul copacilor ci de mici plăcuțe de plastic bătute în cuie care au niște săgetuțe ce indică direcția de urmat. Pe de altă parte poteca e foarte clară și cum mai nimeni nu pășește înafara ei cu excepția punctelor de belvedere, nu există alte poteci care să te inducă în eroare. Stâlpii de marcaj sunt de obicei din lemn și indică nu doar numele traseului ci și kilometrajul intermediar.

Ca să închei introducerea, în munții-parcuri naturale predomină pădurea și lacurile, iar activitatea de drumeție nu e nicidecum pe primul plan, ci mai degrabă altele precum: pescuitul, datul cu barca/caiac/canoe, ciclism, pentru amatorii de senzații tari sunt ceva trasee de via-ferrata pe care mergi însă doar cu ghid și nu în cele din urmă, la mare căutare sunt activitățile de iarnă: schi de pârtie/tură/fond, trasee cu rachetele de zăpadă sau pescuit la copcă.

Sentier du Centenaire / Poteca Centenarului

Mont Tremblant face parte din Munții Laurentini (Laurentides în franceză și Laurentian în engleză) și are înălțimea maximă de 968m.
Poteca Centenarului a fost deschisă în 1995 când Parcul Natural Mont-Tremblant a împlinit 100 de ani de existență. Evident e cel mai vechi parc din Quebec (pe aici fiecare ceva e cel mai cel dintr-o categorie bine aleasă).

Intrarea e 6.5$ de adult, există punct de informare turistică la intrare în parc și parcări berechet la fiecare intrare în traseu.

Caracteristici ale traseului:
– se găsește în sectorul Diable al parcului
– lungime 9.2km, devine circuit dacă mai faci pe jos și cei 3.5km de șosea care leagă cele două intrări
– 400m diferență pozitivă de nivel
– timp de parcurgere: 5-6h
– grad de dificultate: dificilă (mult mai ușoară decât cele mai multe trasee marcate de la noi, trageți și singuri concluzia…)
– muntele pe care se desfășoară cea mai mare parte a traseului se numește Vaca Neagră (La Vache Noire), iar priveliștile sunt către Valea Diable (un râu cu meadre, întortocheat) și spre Muntele Tremblant ușor de recunoscut după pârtiile sale de schi ce încă mai au urme de zăpadă.

Cum ne-a rezultat nouă traseul înregistrat de gps?

14km, 4h 50min, ~1000m diferență de nivel, înălțimea maximă atinsă 744m, iar cea minimă 340m.

Concluzia? Încă suntem nedumiriți de unele informații, bașca faptul că ne-au trimis în parc fără hartă, neexistând una nici pe site unde te trimit s-o cumperi/ceri de la punctul de informații al parcului, punct unde ne-au dat o broșură pe care sunt menționate doar locurile de intrare în traseu și cifra lui. Singura harta a fost cea de pe panou de la intrare efectivă în traseu pe care am fotografiat-o și noi ca s-o avem de backup.

Să pornim la drum (via Montreal)

Am avut încă o dată confirmarea, dacă mai era nevoie, că fără mașină nu poți ajunge prea departe în jurul casei. Cumva acesta a fost și motivul pentru care am cumpărat una, ca să ne putem mișca în weekend-uri și-n concedii. Cum sistemul de autostrăzi te ia din oraș și te scoate înafară, singura sarcină mai grea a șoferului e să știe pe ce bandă trebuie să se poziționeze când baleiază de pe una pe alta. Dacă gps-ul zice într-un fel și indicatoarele de drum altfel, atunci te mai poți baza și pe fler (noi aveam și niște foi printate cu informații din google maps care evident, erau cu totul altele).

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Cu multe benzi…

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Cu ”bărcile” spre munte

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Peisajul aproape comun din zonă

Cu toate astea am fost pe direcția bună căci ne apropiam de parc și cum mă documentasem până mă plictisisem, am evitat și orașul și stațiunea de la poalele muntelui și am intrat direct de pe Transcanadian pe Chemin du Lac Superior care ne-a dus exact la Diable Sector (160km din Montreal). Sunt tare multe de făcut în zonă, dar noi ne-am oprit la prima variantă și cea mai apropiată de ce ne doream să facem de luni bune: o drumeție pe munte.

Cu informațiile pe jumătate completate de la punctul de informare turistică (eu tot sperând să primesc o hartă) ne-am îndreptat spre parcarea bine pitită de stradă, doar cu indicatoare semnalată. Acolo a urmat echiparea, noi și alții care tot mai soseau între timp.

Și-am pornit pe traseu cu emoții mari căci aveam să aflăm, în sfârșit, cum e pe-aici un traseu montan. Drumul forestier ne-a cam speriat însă poteca avea să intre curând prin pădure. Aici, altă sperietură, crengi de brad erau tăiate și aruncate peste potecă ca și cum ar fi simulat trecerea unei tornade și care te făceau să te simți ca la o cursă cu obstacole intenționate. Noroc că a trecut și zona asta și am început să ne simțim ca la munte: potecă, stânci, urcușuri, liniște.

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Cu voie bună

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Așa arată marcajele, săgețile indică direcția

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Altfel de mușchi – diferențele sunt subtile, dar în ansamblu devin majore

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Altfel de flori de primăvară: Trillium erectum.

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Varianta galbenă de Iarba Ciutei (Erythronium americanum)

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Trillium undulatum – după cum se vede nu-s viorele și flori ca pe la noi

Mont-Tremblant. La Centenaire.

În fiecare mică vale e un lac.

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Traseul e foarte vălurit.

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Toporași albi – Viola Alba.

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Licheni.

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Un arbust parfumat: Viburnum alnifolia

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Un buchețel de toporași: Viola sp.

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Se anunță un punct de belvedere.

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Veverița dungată (Tamias striatus)

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Vârful Mont-Tremblant și pârtiile de schi – avem ce face la iarnă

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Punctul ”culminant”: pasajul La Diable

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Diable – un râu întortocheat

Mont-Tremblant. La Centenaire.

Amenajări cu pietre bine încadrate în peisaj

Cu toate că nu existau stâncării sau zone care să te uimească, existau totuși puncte interesante pe traseu date și de tăieturile drepte ale stâncilor de parcă natura le-ar fi tăiat ca pe scânduri pentru mobilă. Pădurea nu are specificul grandios de la noi (și am în minte fagii din Ciucaș) ci este un fel de lăstăriș un pic mai matur în care brazi, pini, mesteceni și alte câteva foioase se amestecă dând un colorit variat toamna, anotimp pe care canadienii îl adoră de-a dreptul. Printre ele, câteva specii de plante și flori plus alte câteva de arbuști și interesanții mușchi și licheni completează peisajul. La capitolul cântări, păsările ciripesc de zor, iar la capitolul animale sunt și urși și lupi, însă se încearcă prin tot felul de metode să fie ținuți departe de poteca turistică (ultima găselniță este prinderea unor panglici roșii sau portocalii de-a curmezișul potecilor animalelor pentru a le devia direcția și cică ar funcționa, animalele evitând panglicile ca pe niște garduri).

Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire.

Din seria ”cultul personalității” (sau de ce aproape toate pozele cu mine-s verticale), am strâns o mini colecție de final din care reiese foarte bine starea de spirit și concluziile: e munte și pe aici, nu cum mi-aș fi dorit eu, nu munte care să-mi treacă dorul de Crai sau Bucegi, de Ciucaș sau Cozia, de Fărăgaș sau Retezat, dar este și sper să găsesc și pe viitor trasee minim ca acesta, poate chiar ”très difficile”.

A fost o zi faină în care, așa cum spunea și Andrei, Mont-Tremblant-ul ne-a depășit așteptările ce erau, de drept, mici și în care măcar pentru o vreme dorul de munte a căpătat un alean. Evident, suntem deschiși descoperirilor și de aceea o să încerc să nu mai compar ce văd aici cu munții de acasă cu toate că simțămintele trezite de turele în Carpați au ceva aparte. Nu e vorba de frumusețea muntelui în ansamblul lui sau de atracția stâncăriilor, a pădurilor ci de faptul că locurile acelea îmi sunt dragi sufletului nu doar privirii și mi-au fost din prima clipă a întâlnirii noastre. Aici privesc muntele ca pe o parte din natură, acea parte care îmi place mai mult decât câmpia de pildă. De fapt, îmi dau prea bine seama că dragostea mea de munte are legătură cu Carpații mai întâi și cu restul munților mai pe urmă, iar ăsta e un lucru pe care l-am aflat mai demult însă faptul că acum sunt departe de casă îmi dă legitimitatea s-o afirm fără rezerve.

Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire. Mont-Tremblant. La Centenaire.

până data viitoare: bucurați-vă de munte și de fiecare clipă în care puteți urca

Link-uri:

Jurnalul lui Andrei
Albumul foto cu fotografiile în ordine (în postare le-am amestecat ca pe cărțile de joc)
Despre parcul Mont-Tremblant – exemplu de cum e și ce oferă un astfel de parc

15 Comentarii

    • Iti dai seama! Era un pasaj mai abruptel si trebuie sa le creasca si lor adrenalina din ceva. Tot cautand bloguri am dat peste unele descrieri din care reiese ca s-au chinuit ceva pe traseul asta… Pe de alta parte cica prin 2009 lucrau cei de la parc la el sa-l mai scurteze 😐

      • Să-l scurteze? :)) Dacă sfoara era pusă pe o pantă ceva mai mare, oare cum s-or simţi pe lanţuri, în Crai?

      • Pai cred ca da, cred ca ii ia cu ameteala doar cand vad sfoara aia care apropo, e pusa si prost ca nu e ancorata decat sus si ai sanse sa te balangani inutil pe-acolo daca te tii de ea.

        Sunt curioasa sa vad si cum e prin alte parcuri, alti munti, cum o fi pe alte trasee ”dificile”, sunt curioasa, dar in sinea mea sper sa fie destul munte si pentru mine…

  • frumoase pozele de munte.e de explorat pe aici.imi place tinovul din mijlocul padurii.cred ca la coordonatele geografice ale Canadei nu exista mustele alea disperate care sunt pe la noi,cand vin caldurile mari.marcaje de genul celor vazute in pozele tale am observat si in Ungaria,in muntii lor cei mici.

    • e de explorat, Ciprian, asta sigur. Sunt si muste si tantari, dar pana acum nu pot spune ca am vazut vreo invazie, ci in limite normale. Cand o sa merg in alte parcuri o sa vad si daca genul asta de marcaj se pastreaza sau e ceva ce tine de fiecare parc in parte.

  • Cum la turele pe munte eu nu prea ma pricep, cred ca pot doar sa-ti spun ca sunt moarta dupa pozele tale si, hai că îți spun aici și că, ador contul tău de picasa (odată pentru că sunt fan picasa si nu cred sa o bata cineva in curand la cat de frumos organizata e si al doilea rand ma bucur cand omul are multe albume si ai ce vedea, iar la tine chiar am si mai am cateva albume de recuperat, daca e dupa mine cred ca pot sta o zi intreaga pe un cont de picasa și să călătoresc cu cel ce a făcut pozele)… La cat mai multe ture cu poze grăitoare 😉

    • @Bia: si mie-mi place mult Picasa si ma gandesc cu groaza la ce s-ar intampla daca google ar trimite-o la plimbare ca pe Reader… In privinta albumelor, s-au strans tare multe, uneori si eu zabovesc pe acolo si ma uit si pe la altii, dar cum spui si tu, poti sta cate o zi intreaga…

  • Hai sa-i spunem munte, ma distreaza denumirea dar na…altii nu-s prin preajma!
    Si nici nu-ti stric placerea si tura! Ca punctele de belvedere is generoase, diferenta de altitudine ce sa mai…..Frumos totusi! Flori, verde nebun de incantator, padure….multe de care sa te legi si sa vrei sa revii.

    Acilea in State am gasit multe situatii legat de marcaje, poteci si alte alea. Ah…de s-ar inventa ceva sa pot scrie despre toate…ca merita….In fine, in NC (Carolina de Nord) am gasit trasee cu lant, inchise iarna cand zapada nu era mai mare de 1 cm pe poteca.

    Nu poti face un trease inchis ca ti-o iei la amenda rau! In kentucky am gasit cele mai bine trasee marcate! In Arkansas a fost jale mare…un weekend stricat ca pe-acolo aia de se ocupa cu marcajele nu si-au dat deloc silinta, deci lipsa la inventar iar c-o mare coada intre picioare ne-am intors, 12 ore cu masina dus/intors ptr 5 ore de “hiking”!

    Colorado, manca-l-ar mama de stat frumos, drag inimii…vara poteca e vizibila, marcaje hm…nu prea…cand si cand! Iarna o pui daca nu cunosti traseul. In linii mari: nu se da timpul in ore, doar milele la inceput de traseu. Nu e generala chestia. Ptr Colorado am gasit un super sait, in genul carpati.org, cu jurnale de tura si-o abundenta de informatii cat sa-ti faci o idee, eu recunosc ca mi-am facut mai multe si e locul de unde ma inspir. E drept ca acum am vreo 3 carti despre Colorado 😀

    Ma opresc ca iar scriu ditai replay-ul!

    Pup! Excelente pozele, care dincolo de peisaj dezvaluie suflete iubitoare de natura in cautare permanenta de frumos si liniste! Cat mai multe carari cu zambete :)

    • Vorba ta: hai sa-i spunem munte. Acum nu e vina muntilor de aici ca noi am cunoscut mai intai Carpatii…
      E bine ca ai sondat un pic terenul si ai idee in ce parte s-o apuci cand e de apucat. Eu deocamdata doar imi construiesc o parere si o plaja de locuri si chiar sper sa gasesc un munte care nu e parc (o fi oare?) pentru a vedea cum sta treaba.

      Legat de poteci inchise, in Montreal e un deal ”munte” de 200 si un pic de metri (pornind de la nivelul apei) unde iarna erau poteci inchise… nu-ti imagina ca-s stancarii sau ceva ci doar poteci prin padure acoperite de zapada care da, poate fi si de un metru insa nu e ca si cum ai avea unde sa te pierzi ca daca mergi legat la ochi in orice directie tot in oras iesi…
      Ma rog, e trist, dar m-am gandit ca fiind oras poate se trezeste vreun destept de-asta de merge o juma de ora si zice ca a facut un super traseu si moare pe-acolo de frig (si bautura) si pica vina pe autoritati ca banuiesc ca aici asa e: cineva trebuie sa plateasca cand vine vorba de prostie….

      Pozele au iesit dragut pentru ca era dragut. Chiar mi-a placut plimbarea.

      • :))) D-aia s-a ajuns aici, ca un tampit nu si-a asumat consecintele si s-a gandit sa traga pe altcineva la raspundere. Si din libertate am dat-o in retsrictii si paranoia. Si-o afacere avocateasca 😀 Cel putin in State cam asta-i mersul. Munte fara sa fie declarat parc nu exista. Drept ptr care muntii cu ale sale poteci sunt inchisi daca vremea pune in pericol drumetii.

        I-as aduce pe micuti prin Carpati, sa simta cu adevarat salbaticia si libertatea unei reale poteci montane.

        Nu, nu, nu…pozele nu-s dragute, is frumoase! Te rog!

  • Hello!

    …foarte frumoasa drumetie!…am vazut albumul si preferatele mele sunt:18, 24, 40, 44, 45, 54, 57, 61, 72, 78 si 79…mi-a placut in mod special si partea de final a articolului!…nu am drumetit prin alti munti decat Carpatii..pe altii i-am vazut doar in poze…dar tot ei sunt cei care conteaza cel mai mult si pentru mine!…si sa stii ca te-am vazut la volan… inseamna ca te-ai obisnuit cu masinul… conduci bine!Ciao!

    • @Mihai: pozele cu natura nu au de ce sa nu iasa bine, cam de oriunde ar fi de pe planeta… Eu inafara de Carpati am mai vazut Alpii la schi si Pirineii din masina. Concluzia: sunt impresionanti, dar atat, nici o traire inalta, nici o chestie care sa-ti miste sufletul. Pentru minte si pentru ochi e o incantare, pentru suflet aduce o oarecare liniste si cam atat.
      Conduc, incerc sa o fac zilnic chit ca doar pentru cinci minute, insa la capitolul parcari sunt blonda :((

  • Ce conteaza altitudinea?! Conteaza ca ti-ai potolit dorul de munte.

    Citind articolul tau si mai ales incheierea mi s-a facut un dor nebun de Crai, de Bucegi…de Carpati in general. De fiecare data cand vad pe facebook o poza, sau citesc vreun jurnal pe la cineva, ma trece un fior de dor. Si asta pentru ca muntii din Romania nu inseamna doar munte sau drumetie, ci, asa cum simti si tu, Carpatii inseamna amintiri, emotii, prieteni, momente.

    Eu aici sunt in mijlocul campiei. Cel mai aproape munte este Masivul Central, insa pana si ala este la vre 450 de km. Am fost iarna asta vreo cateva zile.

    Apoi sunt, desigur, Alpii, dar nu sunt nici ei chiar la o aruncatura de bat, deci clar nu merg pentru iesiri de weekend, asa cum eram eu obisnuita sa fac in Romania. Tocmai de aceea abia astept vacanta :)!

    • Un pic sa stii ca s-a potolit, mai mult s-a diminuat teama ca aici nu-i munte… E drept ca unii cauta muntele pentru inaltimi si trairile intense pe care le da ascensiunea in sine, ca sport, eu caut muntele pentru tot felul de motive. Carpatii ii iubesc pentru ca am tanjit la ei mult timp si pentru ca atunci cand i-am cunoscut nu mi-au inselat asteptarile.

      Uf… bine ca ai satele alea dragute in jur si castelele ca altfel e destul de trist la campie desi cineva care a crescut la campie m-ar contrazice. Eu am crescut la deal si am considerat mereu campia ca fiind plictisitoare. Doar cand am citit Ciulinii Baraganului mi-a placut :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *