Singura pe Culmile Ciucasului

Aurei, de la Cabana Muntele Roşu

În prima dimineaţă de sâmbătă din octombrie aveam rucsacul deja făcut. Oboseala a dispărut brusc când trezirea de la ora 5 după doar câteva ore de somn m-a găsit cu o listă în faţă. Trebuia să-mi fac ceaiul – termosul aştepta şi să nu uit sandwish-urile din frigider. Am ieşit din scara blocului şi ploaia m-a lovit torenţial.

Pisica neagră de la scară mi-a tăiat calea pentru prima oară după 11 luni de când ne cunoaştem. Eh, nu-i bai, era şi ea sărăcuţa nemulţumită de obrăznicia vremii. Am luat un taxi până la Autogara Basarab de unde la ora 6.30 aveam microbus spre Cheia(Prahova). Deşi am ajuns cu aproape 20 de minute mai devreme… am prins ultimul loc. Măi să fie!

Drumul spre Cheia a fost unul plin de aşteptare şi de ploaie care nu înceta de nici un fel. Mă gândeam că e prima oara când urc singură pe munte şi că traseul trebuie revăzut cu siguranţă în condiţiile acestea. Anunţasem pe mai multă lume unde plec şi le dădusem şi harta cu traseele marcate pe unde aveam de gând să merg şi unde voi rămâne peste noapte.

traseele: verde – prima zi, pe Vârful Ciucaș; roz – a doua zi, pe Culmea Gropșoarele-Zăganu

Şi pentru că am început deja, acesta va fi povestea unei ture de două zile, 3-4 octombrie 2009, în Munţii Ciucaş pe care am facut-o de una singură în condiţii meteo anunţate oarecum nefavorabile cel puţin pentru prima zi. M-am pregătit pentru orice, inclusiv pentru abandonarea turei, dar oricum ar fi fost vremea tot aş fi ramas peste noapte, în munţi, la Cabana Muntele Roşu. În munti, acolo-i casa mea…

Am ajuns în Cheia la 9.45. Ploaia era cam ploicică aşa că urcuşul la Cabana Muntele Roşu nu putea să fie o problemă nicidecum mai ales că e cumva comun cu drumul pseudo-astfaltat până acolo. Drumul are o lungime de 3km, iar traseul BG (bandă galbenă) îl scurtează ici-colea. Pădurea era superbă, chiar şi aşa îngreunată de apa pe care vântul, cu furie, o scutura şi asupra mea.

Mergeam, mă opream, ajustam echipamentul de câte ori era nevoie, lucru pe care l-am făcut în tot timpul de-altfel, cât am mers pe trasee. E una dintre regulile de bază, printre primele care mi s-au spus şi pe care am băgat-o la cap. Fiind şi singură trebuia să fac mai mult decât ceea ce trebuie. Dar să mă şi bucur în voie după bunul plac şi după propriul program de toate frumuseţile ce mi-au ieşit în cale.

radacini…

frumusetea toamnei ce ramane dincolo de ploaie si de vant…

Pe la 10.30 eram la cabană deja. Ploaia era măruntă şi deasă, dar potolită. Din când în când se oprea. Mi-am luat camera sau mai bine zis – un singur pat, m-am echipat pentru traseu golind cele inutile din rucsac. Am coborât, am cerut o cafea, am anunţat că plec spre Vârful Ciucaş, m-am împrietenit cu Aura, recepţioniera de la cabană, care era mai mult decât hotărâtă să trimită Salvamontul după mine dacă aş fi îndrăznit să întârzii prea mult. Mi-am verificat telefoanele, am mai luat nişte numere de la cabană, informaţii despre semnal şi am ieşit afară!

*** Vârful Ciucaş, întâlnirea cu ursul şi înnămolirea ***

Traseul spre Vârful Ciucaş(BG) trece pe la fosta Cabană Ciucaş aşa că dacă vremea s-ar fi înrăutăţit, acela ar fi fost un punct de întoarcere. Până în Valea Berii m-am bucurat de pădure şi de urcuşul şi coborâşul a două văi prietenoase. Mă obişnuisem cu apa ce se scutura din copaci în rafale rare, dar consistente când vântul se trezea hoinărind.

culori…

Intersectând Valea Berii a pârâului cu acelaşi nume, am făcut traseu comun cu banda albastră (BA) care urca din Cheia. De aici până la Cabana Ciucaş (sper eu că ea se află în present în reconstrucţie!) e drum forestier. Da ce drum! Proaspăt amenajat şi plouat zdravăn era o chestie în care te afundai şi de o palmă în noroi.

În dreapta era lăsat abrupt malul pârâului, în stânga se ridica un zid de pământ de vreun metru şi ceva din care se tăiase firul drumului şi de pe care şi pădurea părea că se prăbuşeste. Aşă că, Miţo, mi-am zis, drumul e tot numai al tău! Şi l-am urcat ca melcul ăla care după doi metri înainte, alunecă unul la vale. Atâta timp cât nu mai ploua prea tare era bine.

Valea Berii,

Pe la 12 eram la Cabana Ciucaş unde utilajele lucrau de zor. Am trecut pe lângă, aş fi salutat cum se face, dar zgomotul era mare, vântul începuse a-şi da în petec că doar ieşisem în golul alpin, aşa că mi-am văzut de drum. Mai sus de cabană unde erau marcajele am făcut popas. Era frig.

M-am gândit ce să fac şi am hotărât să continui pe traseul hotărât de acasă: ajungerea la vârf pe traseul BR şi întoarcerea parţială pe CR, adică pe deasupra şi pe sub Tigăile Mari. Am băut ceai cald din termos, mi-am pus pelerina, am mâncat ceva dulce, mi-am păstrat un măr într-un buzunar uşor accesibil, am verificat harta mea cu indicatoarele de marcaje şi am pornit.

Era bine singură. Multă linişte, multă ceaţă, din când în când vânt, dar mi se părea normal să fie aşa. Pe potecuţă nici o altă urmă. Asta mă făcea să mă simt şi mai bine. Pentru o zi, chiar şi aşa urâtă, muntele era doar al meu. Un sentiment de seninătate şi fericire mă invada şi rămânea!

Asta iarăşi imi plăcea, că rămânea! cu fiecare cotitură în care descopeream turnurile de piatră golaşe ale Tigăilor, chiar dacă norii mi le arătau când şi când, cu zgârcenie, dar şi cu blândeţea de care parcă numai Ciucaşul e în stare.

Tigaile Mari,

Şi pentru că m-am pregătit în multe privinţe pentru tura aceasta, am avut la mine inclusiv cântece printate pentru momentele când liniştea nu mi-ar mai fi plăcut la fel de mult. În realitate, imi place mie să fredonez şi singurătatea muntelui imi asigura confidenţialitate totală. Am scos foile, dar stropii răzleţi nu mă ajutau să mă desfăşor în voie aşa că m-am limitat la un singur cântec, pe care l-am transformat, după obicei, in imn. Şi l-am cântat şi răscântat…

Aşa mergând şi cântând am ajuns la o porţiune cu ceva ascensine şi care normal ca m-a bucurat, dar unde am avut parte de una dintre sperieturile clasice şi zdravene totodată. Mă opresc să fac nişte poze – procedura asta fiind mai mult decât greoaie căci una-două obiectivul era pus la zid de stropii de apa – şi în timp ce încadram de zor, nişte paşi micuţi şi repezi chiar lângă mine, în spatele meu, boc-boc-troc-poc!.

M-am albit, m-am facut ca genţienele apoi, cred, şi iaraşi albă şi tot aşa în fracţiunile alea de secundă care au durat cât un veac până m-am întors şi am văzut că marul îmi căzuse din buzunarul ăla… accesibil! Ufff! am zis un fuck! cât tot muntele şi am coborât după măr care-o luase la vale. L-am ridicat, l-am şters puţin şi am muşcat din el cu… pofta : )

aici m-o speriat marul,

muntele asta e bland si golas – sa-i tot ti-i de urat si de cald,

Şi drumul mi-a continuat urmând BR pe blândele poteci şerpuite printre turnuri de piatră, am recunoscut “Babele la Sfat” şi după ce le-am atenţionat ca ăla nu mai e sfat demult, ci bârfă, am mers mai departe.

“Babele la Sfat”,

Era 13.15 şi eu ajungeam pe Vârful Ciucaş(1954m). Eram mulţumită, fericită, singură acolo sus, mai sus decât orice altceva de pe tot muntele ăla. Să fii pe un vârf e o stare, dar să fii Singurul de pe vârf! Nu pot descrie…

pe Varful Ciucas, „vedere” spre nord,

pe Varful Ciucas, „vedere” spre sud,

autopoza pe Varful Ciucas,

Am făcut poze, am verificat harta cu indicatoarele, Micuţa – aparatul meu foto – mi-a făcut câteva cadre la 10 secunde, am schimbat nişte haine, am trimis câteva sms-uri oamenilor dragi că sunt acolo şi sunt bine (semnal Orange ok, semnal Vodafone foarte slab deşi oficial trebuia să fie bun), am mai baut ceai şi am continuat drumul.

Trebuia să urmez BR până în Şaua Tigăilor de unde pe CR mă întorceam spre Cabana Ciucaş pe sub Tigăi. Mai că ploaia se oprise şi din când în când un soare plăpând rău se arăta timid şi bleg. Eh, asta e, nu-i nimic, data viitoare străluceşti tu! Am vorbit la telefon cu o prietenă M., eram aşa fericită că ajunsesem pe vârf şi că mă simt atât de bine şi de natural singură pe munte.

coborand spre Saua Tigailor,

se mai luminase un pic,

si vantul se oprise,

ploaia venea iar,

În amintirea unei ture pe care o făcusem nu de mult cu M. pe un Bucşoiu tot numai ploaie şi ceaţă mi-a trecut prin cap să scot telefonul, să-mi montez căştile şi să ascult Who wants to live forever… dar m-am răzgândit căci muntele devenise puţin senin şi câteva păsărele se agitau înaintea mea pe potecă.

Am zis că e timp să ascult muzică când vreau să reduc Bucureştiul la tăcere. Ma apropiam de creastă. Se lăsa domoală în dreapta mea, dar şi cu norii ce-i fumegau coama. M-am oprit apoi să pozez brânduşe, aveam timp destul. Cam asta ar fi ultima poză înainte de…

„Întâlnirea” cu ursul

Mor-mor sau mormăiala-grohăiala cum îi zic eu. Când a început să se audă, parcă prinsese şi văzduhul ecou. Mă simţise venind şi acum, râzând, îi răspund unui prieten care întrebat fiind dacă sunt urşi în Ciucaş mi-a răspuns printre altele că nici nu m-ar simţi dacă ar fi la cât sunt eu de mică. Eh, uite că m-a simţit şi chiar s-a simţit de s-a făcut anunţat, altfel… cine ştie.

M-am oprit în loc, am privit spre culme, de unde venea zgomotul. Norii fumegau formând o perdea densă prin care se distingeau mogâldeţe, însă puteau fi molizi pitici sau ienuperi cum de-altfel mai văzusem.

Nu ştiu ce aţi face voi, ce-aş fi crezut eu înainte că aş face, vă voi spune însă ce am făcut. Şi în ce ordine. V-am zis că m-am oprit. În şa se vedeau indicatoarele. Eu nu mai aveam cum să mai ajung la ele. Regula mea de bază era: nici un pas înafara traseului. Eram singură acolo şi nu voiam să greşesc nimic.

Fluierul cumpărat cu o seară înainte, fluierul meu roz de 2 lei(chiar 2 ron am dat pe el şi a fost singurul găsit în tot magazinul…) era prins deja pe exterior de rucsac. Mai fluierasem răzleţ până atunci. L-am luat şi l-am prins între dinţi, dar n-am scos nici un sunet. Trebuia să fiu gata cu toate. Apoi mi-am atârnat camera de gât, am băgat-o sub windstopper, încă deschisă.

În timpul asta zgomotele erau… greu de descris că nu mă pricep la onomatopee, dar erau cât se poate de puternice şi de continue. Harta mi-era într-un buzunar. Am scos-o repede, am întors-o invers citirii literelor şi am orientat-o corect spre Vârful Ciucaş pe care îl aveam în spate de la coborâre şi spre care mai aveam încă vizibilitate. Nu de alta, dar eu mereu am ceva cu stânga-dreapta pe care le încurc.

Deşi ştiam că trebuie să fac stânga din Şa pe CR am vrut să fiu foarte sigură. Nu-mi permiteam să greşesc. BR continua înainte, dar eu tot trebuia să ştiu sigur. Conform hărţii, indicatorul din valea din stânga mea indica traseul corect. Ca să fiu şi mai sigură am scos camera, am facut o poză cu zoom maxim, căci nu mai văd la distanţă, dar slava Domnului! că Micuţa da.

Am primit ultima confirmare şi am trecut la pasul următor. Am pus camera la loc în sân, am pus harta într-un buzunar interior, am închis pe rând fermoarele şi am ochit ca direcţie indicatorul. Am hotărât să merg drept spre el prin ienuperii pitici şi prin tufişurile de afine. Dacă ar fi fost jnepeni, varianta asta cădea din start. Sunele se auzeau la fel de puternice.

Priveam spre culme, spre el, nu vedeam nimic, decat norii albi si grei, contururi, dar el rămânea ascuns. Am hotărât să pornesc încet, fără mişcări bruşte, cu paşi constanţi şi negrăbiţi ca să nu sugerez fuga. Mi-am dezvelit capul de gluga neagră a pelerinei şi am păstrat gluga roz ca măcar să nu-i semăn a ceva cunoscut.

Primul pas a însemnat şi primul fluierat ieşit cu toată forţa cu care am putut sufla. Singurul gând care mă umbrise fusese acela al coşmarelor când vrem striga şi nu putem. Dar eu am putut şuiera şi de aici încolo nu mai puteam fi oprită decât de un al doilea gând: dacă mărgeaua de plastic ar sări? Un fluier ieftin de doi lei până la urmă şi viaţa mea depindea de o mărgea.

Ar fi putut sări şi pica în ienupărişul des şi de acolo… ar fi rămas muntelui căci cine ar mai fi putut-o culege? Fluieram încontinuu şi n-am mai auzit ursul. Între timp mi-am scos uşor telefonul din buzunar şi-l pregatisem sa pornesc oricând muzica. Rammstein – Amour. Ironic, dar cu bas bun. Cam o dată la 10 paşi mă întorceam uşor uitându-mă în urmă, continuând însă mersul.

Aşa am ajuns la indicator şi m-am încadrat pe potecă. Încet-încet m-am îndepartat de şa şi am intrat pe Valea Tigăilor. Soarele se mai arăta, se mai ascundea, am început să fluier mai rar şi am continuat să mai fac câte o poză. Realizam că nu mi-a fost deloc frică şi că nici mai departe nu-mi era.

Aşteptam cumva să mă apuce frisoanele, panica, ceva, orice! Parcă aş fi făcut asta de sute de ori înainte. Eram sigură pe mine ca un soldat din trupele de commando. Îndepărtându-mă îmi pusesem la punct soluţii pentru cazul în care ar fi venit după mine: aruncarea treptată a mâncării, ceva haine şi apoi ghemuirea într-un loc strâmpt, cu faţa în jos, chiar şi o variantă curajoasă în care urma să strâng la maxim băţul de trekking şi ghemuită jos fiind, să-l proptesc în pământ şi să i-l servesc drept printre dinţi când ar fi deschis gura să mă… înhaţe.

Fuga nu e o soluţie şi nici vreuna din soluţiile mele în general, deşi mă pricep la… alergat. Poate că organizarea mea venită din conştientizarea faptului că sunt singură acolo sus şi că am o singură alternativa – să scap, n-a mai lăsat loc de frică sau panică, ci, dimpotrivă, a dat creierului o comandă lucidă şi sigură: scoate-mă de-aici!

Zoom-ul… (dupa cate se vede nu prea mi-a tremurat mana 😀 )

traseul trebuie sa fie superb intr-o zi cu soare,

Întâlnirea cu ursul a fost pe la 14.03. Traseul meu a părăsit Valea Tigăilor şi a urcat înapoi spre vârful şi ansamblul Tigăilor Mari, întâlnindu-se într-o mică şa cu traseul BR pe care venisem. În sfârşit am dat de nişte urme pe potecă: ale mele de la dus. Era linişte, păsărele mă însoţeau fidele cu zboruri scurte şi zbârnâite. Fluieram o dată la câteva minute.

La Cabana Ciucaş am ajuns pe la 15. Muncitorii încetaseră munca, pe platou se lăsase ceaţa şi din cabană ieşea fum. Am făcut din nou popas, am mâncat puţină ciocolată şi am băut ultima cănuţă de ceai cald. De aici încolo mă aştepta iarăşi drumul forestier şi urmele proaspete de utilaje care coborâseră ma înfiorau. Aveau şi de ce. Mă afundam cu tot cu băţ de cel puţin o palmă şi nu din cea mică ca a mea. Am ieşit de-acolo ca un porcuşor şi m-am oprit ţintă la Fântâna Nicolae Ioan unde m-am băgat direct sub ţeavă şi am lăsat văii tot noroiul, că doar al ei şi era.

Fantana cu pricina,

Curăţică şi în continuare, în vervă, căci nici ursul, nici ceaţa sau ploaia nu-mi luaseră bucuria şi entuziasmul pe care muntele mi-l dă, am admirat culorile toamnei şi am mers la pas uşor şi calm spre Cabana Muntele Roşu unde mă aştepta o seară caldă (aici mulţi m-ar contrazice că aş putea măcar merge uşor şi calm, dar recunosc că m-am straduit…).

pe Valea Berii,

prin padure, spre cabana,

La 16 era la cabană, foarte aşteptată de-altfel, dar nici chiar aşa devreme. Aura, mă privea cu ochi mari şi sinceri. Citeam admiraţia şi respectul ei. Mai târziu aveam să înţeleg şi de ce. Am urcat în cameră, am făcut un duş fierbinte, m-am schimbat şi-am coborât să mănânc şi să beau ceva cald.

De la cabană mi-au confirmat ca ar fi urs prin zona aia, că şi altora le tăiase calea cu vreo două săptămâni înainte. Mi se spune ca arăt altfel, întreb cum asta şi până la urmă, cică aşa echipată cum am plecat pe traseu păream un roboţel, dar că acum aranjată… sunt altfel. Normal ca da, muntele mi-a luminat chipul şi m-a înviorat teribil.

Oamenii de pe munte

Un episod de care trebuie să amintesc este cel al discuţiei cu Aura. Are 22 de ani si e recepţionieră aici de un an, timp în care a lucrat zilnic de la 8 la 11 şi n-a văzut muntele decât ce se vede de la cabană. E veselă şi râde uşor, ştie mereu ce să spuna, dar sufletul ei e închis într-o nucă şi stă acolo pitit de-atâta suferinţă care a precedat venirea ei aici, dar şi izolarea ce-a urmat.

Nu are prieteni, nu are familia aproape în nici un fel, nu are viaţă socială, iubit, nimic. E un om şi jumătate, din aceia pe care îi întâlneşti rar şi în cele mai neaşteptate locuri şi ipostaze. Viaţa ei înseamnă discriminare, adevăruri furate, un accident grav de maşină care i-a tăiat elanul adolescenţei, multă singurătate, multă dezamăgire. Ne-am împrietenit imediat, ne-am schimbat telefoanele, vorbim. Eu am atât de mult, am de unde da…

Am adormit gândindu-mă că decizia legată de traseul al doilea va aparţine dimineţii şi nu nopţii deşi se spune că e un sfetnic bun. Şi astfel, a fost prima zi.

*** Gropşoarele – Zăganu sau o baie de soare şi lumină ***

Ehee, ce privelişte m-a întâmpinat de dimineaţă! Cerul limpede, albastru, norisori mici, pufoşi si albi pe văi şi un soare ce se ascundea încă după Muntele Roşu. Cu alte cuvinte, încep să mă îmbrac direct de traseu şi să-mi pregătesc rucsacul de drum. Fericirea… e pe chipul meu. Cobor, comand cafea pentru mine şi ceaiuri pentru termos, mănânc o omletă mare, mă îmbrăţişez cu Aura şi-mi iau rămas bun de la toată lumea de la cabană.

dimineata devreme, vedere de la Cabana Muntele Rosu

plecand pe traseu lasam in urma cabana,

Plec pe traseu la 9.15 de la Cabana Muntele Roşu pe triunghiul roşu (TR). Îi văd pe unii urcând pe sub cablul de funicular ce se ridică pieptiş spre coama muntelui. Îi prind din urmă, sunt nişte băieţi din Braşov. Descopăr cu ciudă că traseul făcea frumuşel dreapta şi urca cuminţel, iar poteca de sub funicular ne atrăsese în mod greşit atenţia şi lor şi mie.

M-am mustrat pentru această greşeală de a pierde marcajul din vedere chiar şi acolo la doi paşi de cabană. Trebuie să te asiguri chiar şi în grup fiind, altfel se risipesc resurse de care poţi avea nevoie mai târziu. Nu mai zic că ăla s-ar putea numi cu uşurinţă – urcuşul prostului.

Ei merg spre Vârful Ciucaş, dar până în punctul “La Răscruce” avem traseu comun. Vorbim, schimbăm impresii, mi-ar fi plăcut să mergem împreună, dar eu am un alt drum de urmat. Greu îmi schimb deciziile. Urcăm Muntele Roşu, le spun că merişoarele sunt comestibile şi ne oprim cu toţii să mâncam.

Din când în când privesc spre Vârful Ciucaş căci de-abia acum îl pot vedea în toată splendoarea lui. Văd şi Bucegii, însoriţi, cu zoom văd şi Crucea Caraiman şi dinspre nord o splendoare de nori despre care aud de la baieti – păreau că se pricep la nori – că sunt dintre cei de vreme bună.

Ciucasul vazut mai in… clar,

in plan departat Bucegii – insoriti si ei, apoi Muntii Grohotisului si Ciucasul de sub talpile mele

Cabana Ciucas – in reconstructie? – vedere de pe Muntele Rosu

“La Răscruce” ne despărţim după o mică pauză şi trocuri cu ciocolată amară, portocală şi smochine. Când ajung mai sus puţin le trag un fluierat, ne facem iaraşi la revedere cu mâinile. Faine-s tare întâlnirile pe munte!

rascrucea,

eu, pozata de baieti, in timp ce ne indepartam cu totii pe cararile noastre,

O zi frumoasă, frumoasă doar pentru mine! Înaintez pe culmea Gropşoarelor şi nu ştiu în care parte să mă uit mai întâi. Nu mă grăbesc aşa că mă opresc, fac poze, privesc. Din când în când mai fluier, preventiv, mai ales când trec prin mici şei. La un moment dat pe potecă sunt urme mari şi rotunde de cerb, dar la fel ca şi în ziua trecută… paşii mei sunt singurii de om.

Am înţeles cu amărăciune din gunoaiele găsite ici-cole că urmele acelor nesimţiţi au fost spălate de ploi de pe poteci, însă urmele nesimţirii lor au rămas. Nu pot înţelege cum poţi căra un pet plin, dar nu-l mai poţi căra gol înapoi? Cum să-ţi laşi resturile cu indiferenţă în asemenea locuri?

de pe Culmea Gropsoarelor – vedere spre nord,

vedere spre sud-vest, spre Cheia,

cica asta ar fi Culmea Suvitelor (nord-est),

La 11.30 eram pe Vârful Gropşoarele (1883m). Vremea superbă, linişte, păsărele, brânduşe, afine mai rar, merişoare din plin. Culmea e întinsă şi curbată blând, dar eu mă gândesc la straturile de roci, unele peste altele de sub. Şi în curând partea sud-vestică a traseului devenine mărginită de hăuri şi abrupturi.

Vârful Gropşoarele,

si, iaca, si Zaganul!

da si spre Ciucas mai trageam ocheade,

norii astia…

ma apropiam de Zaganu asta ce-apare prin toate pozele :D… o fi vreo vedeta??!

Trec printr-o şa mai accentuată şi simt că se apropie Zăganu. De fapt, ştiu. Mai întâi zona “La Lanţuri”, o zona puţin expusă, prevăzută cu cablu, util însă pentru zilele ploioase sau de iarnă când stânca e umedă sau îngheţată. Mă opresc, fac poze, face şi Micuţa şi merg mai departe.

Şeuţele sunt foarte drăguţe, potecile sunt ca rupte din poveste, când iarbă mică şi arbuşti, când iarbă înaltă şi galbenă, peisajul mă încarcă cu o energie frumoasă, pozitivă, calmă. E un soare cald de toamnă, prietenos.

la cablul cu lanturile,

Turnu de Arama,

Conform hărţii şi realităţii de pe traseu sunt lângă Vârful Zăganu (1817m). Traseul îl ocoleşte frumuşel, prin stânga şi apoi coboară. Hotărăsc să fac popas, las rucsacul pe-o stâncă şi urc pe vârf. Pe o parte se poate urca, pe cealaltă e abruptul. Găsesc intrarea, un fel de potecuţă şi mă caţăr cu grijă. Am doar camera de gât şi fluierul. Atât. Si eu, da – şi eu! Ajung pe vârf – vad totul cât văd cu ochii şi e atât de cald şi de bine. Acolo sus e un petec de iarbă, mă aşez, mă intind.

Cum pot zice mă că-s singură pe munte??! Sunt cu el, cu muntele şi simt o senzaţie de ruşine şi de nerecunoştinţă din partea mea. Parcă e mai bine după şi rămân acolo sus o vreme. De jur-împrejur văi şi turnuri de piatră. Tăcere şi totodată atâta viaţă. Simt sufletul cum mi se întoarce acasă. Firav, leşinat, speriat, privindu-mă să-l iert.

Îmi trece prin cap că de-asta nu mi-a fost frică, că n-am avut nici suflet în mine, dar nu e timpul acum pentru din-astea! Sunt aici sus şi mă bucur de toată splendoarea asta şi toată îmi aparţine azi, pentru o clipă. Acum sunt aici şi bucata de cer de deasupra mea mă acoperă cu-o dragoste infinită.

Varful Zaganu – rucsacul m-astepta jos – vedere de pe o stanca opusa varfului,

are un pic de abrupt, nu-i asa de bland pe cat se-arata,

Varful Zaganu – vedere spre nord-vest,

Varful Zaganu – vedere spre sud-est,

Varful Zaganu – autopoza – cu nori si soare

Cobor de pe vârf, mănânc merişoare şi trebuie să menţionez că aici au fost cele mai bune. Multe, mari şi dulci. M-am reechipat şi-am continuat drumul, după Zăganu începând coborârea. Ştiam că se apropie o stână şi cum mai aveam un sandwish l-am pus preventiv în buzunar. Am găsit o câmpie de brânduşe şi… m-am mai oprit o vreme.

merisoarele,

Stâna era părăsită, dar tot am păstrat momeala pentru câini la îndemâna. Din poiana stânii începea pădurea de fag de pe Culmea Buzăianu. Pozele o să vorbească pentru mine…

stana,

incepeam sa las in urma muntele,

intrarea in padure,

fagul,

La 13.30 eram în Cheia. M-am oprit la placintă cu brânză dulce şi stafide şi cafea. Am fost întrebată de unde vin şi i-am arătat omului Muntele Zăganu, stralucind frumos în soare. Am vorbit cu oamenii, poate că se uitau la mine ca la o ciudăţenie sau ca la o smintită, dar nu mi-a păsat, ci dimpotrivă continuam să mă uit la munţii mei cu drag, chiar şi aşa, de jos. Pe vremuri, îi priveam mult aşa, doar de jos şi cu un fel de dor pe care nu îl înţelegeam. A fost de-ajuns să-i urc şi să-i simt.

Zaganu – vedere din Cheia,

Ciucasul – vedere din Cheia,

Din când în când mă mai gândeam la frică. Lipsa ei m-a marcat, ştiu asta acum după ce a trecut un timp. Dacă aş fi fost cu cineva mi-ar fi fost frică, m-aş fi temut pentru celălalt, pentru reacţia şi siguranţa lui. Tot sperietura cu mărul rămâne specialitatea mea. Din păcate. Adică lucruri mărunte şi fără importanţă, dar care pot fi mâncate într-un final.

fluierul si norocul,

În curând microbuzul de 4.45 m-a îmbarcat spre Bucureşti. Statusem câteva ore bune într-o localitate de munte şi eram singura în bocanci. M-a mâhnit asta, ca şi grupul de adolecenţi care veniseră aici doar ca să bea. Restu’ lumii era la fel ca în Oraş. Doar un localnic, doi, păreau că mai au habar de munţii ce se înalţă acolo lângă ei, de cărările şi de urşii lor, şi unul chiar m-a analizat o vreme si mi-a zis “Dumneata, copilă, se vede ca iubeşti muntele. Te uiţi la el într-un fel anume…” şi da, chiar mă simţeam ca o copilă, cu toată fiinţa mea cât un munte.

Toate pozele pe-aici.

Va felicit, daca ati ajuns cu cititul pana aici.

E ca pe munte, multi se uita, cativa indraznesc, putini il urca.

Multumiri:

– ursului ca m-a atentionat ca e acolo. Eu eram intrusul.

– lui Dan pentru poze, in special pentru cele de la Varful Ciucas, ca sa vad ce n-am vazut.

– Aurei pentru ca exista si lupta mai departe.

– margelei roz care-a rezistat eroic desi fluierul a cedat pana la urma si s-a spart.