Parâng. După 30 de ani de așteptare

motto: trăiesc de-atâtea ori cea mai frumoasă zi încât nu mai am timp să mi-o imaginez

Motivare.

De pe dealul Tehomirului – satul meu natal – în zilele de iarnă cu cer senin, se văd munții. Crestele lor albe, undeva la linia inimaginabilă a orizontului, au stârnit în mintea copilului ce alerga ca vrăjit să le vadă, doruri. Habar nu avea copilul din mine ce munți sunt, cât e până la ei, care e povestea lor, dar zăpezile iernii și claritatea cerului specifică anotimpului, îi făceau să se arate și astfel, să capete un sens nebunia părăsirii sobei celei calde și urcarea hai-hui, dar cu sufletul la gură a dealului – urcare deloc ușoară, mai ales că ritmul era pe măsura nerăbdării: oare s-or vedea azi??!...

M-am întrebat deseori cum e acolo sus și chiar și după aproape trei ani de mers constant pe munte, tot voiam a ști cum e să fii pe Acel munte, al copilăriei și adolescenței mele, un munte al curiozității, dar și al unui dor necunoscut ce parcă lega toate ipostazele mele ca om, de când am putut urca întâia oară dealul și până la reîntoarcerile pline de nostalgie ale adultului plecat în lume.

Și într-o dimineață frumoasă de decembrie, am părăsit Tehomirul în drum spre Munte. Avea să fie, după 30 de ani de așteptare, Parângul.

călătoriile pe munte încep acolo unde toate gândurile se opresc din mers…meet the sun @ Parang

Unde, când, cine şi cum

locul: Munţii Parâng

data: 28-29 decembrie 2011

drumeţi: eu și Andrei

traseu: Petroșani, Valea/Strada Măleia – stațiunea de schi Parâng (telescaunul e mană cerească!), bandă roșie spre Refugiul Cârja (2-3 ore), Vârful Cârja (2405m, la 30 min – 1 oră de refugiu) și retur prin Parângul Mic (2074m). Timpii variază în funcție de starea zăpezii.

albumul foto: Parâng, o tură mult visată

Costuri (de persoană) și altele:
– parcare cu plată: 20 lei pe zi de mașină (există și varianta parcării la marginea drumului pe unde se găsește loc)
– urcare/coborâre telescaun: 10 lei (durează cam 30 de minute și e bine să fie pe poziții căciula, geaca și mănușile)
– taxă de stațiune sau ceva de genul ăsta: 1.5 lei
– cazare: gratis la Refugiul Cârja cu amenajări din piatră și zăpadă sau “palatul de cleștar” după cum l-am alintat eu 🙂

Bucurie și emoții – în sfârșit, Parângul!

Am pornit la drum cu o singură dorință: să mă lase vremea măcar să-l văd! Semnele dimineții n-au fost prea optimiste căci totul era învăluit în ceață, dar cum am ieșit din sat în direcția Motru trecând dealul pe un drum de pământ, ne-am înălțat deasupra ceții și munții s-au și arătat. Abia puteam să-mi potolesc entuziasmul căci nu era doar încă un moment când vedeam astfel munții, de data aceasta chiar mergeam la ei! Apoi iarăși ceață, dar îndreptându-ne din Târgu-Jiu înspre Petroșani le-am zărit din nou crestele albe pe un cer senin fără pată.

de departe,

tot mai aproape,

De la Petroșani am mers vreo 5-6 km pe șoseaua de pe valea Măleia, înspre hotel Rusu, unde se află și baza telescaunului pe care speram să-l găsim funcționând. Drumul e superb, zăpadă peste tot, un soare puternic ce alături de chiciură îmbraca brazii și mestecenii în haine sclipitoare. Am găsit loc de parcare (am optat pentru varianta cu plată ca să nu ducem grija micuțului Jimny) și după ce ne-am echipat, am urcat plini de speranță în băncuța zburătoare, însă nu oricum, ci cu rucsacii cei mari în brațe.

Nici n-am început bine a urca că nu-mi mai puteam încape ochilor și inimii de uimire: ne înălțam deasupra mării de nori, Retezatul, Vâlcanul păreau peste drum, și toate se scăldau într-un soare cald ca de primăvară. Nu știam unde să mă uit mai întâi, așa că cele aproape 30 de minute de călătorie aeriană mi s-au părut scurte și deloc friguroase.

wow!

Pe o vreme absolut perfectă – exact cum îmi dorisem – am început să urcăm. La început pe marginea pârtiei, iar mai apoi am urmat banda roșie apărută pe un stâlp printre case și căsuțe de vacanță ce pun pariu că au apărut ca din senin în ultimii ani cum se întâmplă în mai toate zonele montane. Pe pârtie câțiva oameni improvizau datul cu sania sau cu schiurile, alții încercau să repare teleschiul printre înjurăruri cu accent ardelenesc: ‘tu-i mama ei de treabă! Dacă n-a ieșit astă-vară, acu’ nici atât!

una dintre cele trei pârtii – mai mult soare decât oameni (by Andrei),

Noi ne-am văzut de ale noastre și în baia de soare ce-mi invada chipul căutam departe în zări, creasta Parângului spre care plănuisem să ajungem: Cârja – Parângul Mare. La băncuță am făcut un mic popas și hotărând ca la întoarcere să luăm și Vârful Parângul Mic în calcul, am pornit pe curba de nivel ce se arăta lină și taman potrivită pentru mersul cu ochii mai mult la peisaj decât la potecă.

Retezatul ca un tort ornat cu frișcă – și ce tort!

Cârja în centru și Parângul Mare în dreapta,

timpi și trasee afișate la băncuță,

Spre Cârja cea aparent aproape

Rar am avut parte de astfel de zile la munte, mai ales în turele de iarnă. Mă așteptam cel puțin la vânt, dar nici măcar el nu mi-a știrbit această primă zi de întâlnire. Eram pur și simplu copleșită de primirea muntelui! Și ca să nu-mi lipsească cu adevărat nimic, Andrei îmi era alături.

Cerul era atât de senin și de un albastru intens, încât am renunțat la ochelari căci lentilele heliomate îi știrbeau adevărata culoare. Aerul iernii are marea calitate de a permite zărilor să fie mult mai clare, astfel că munții din jur se vedeau destul de clar, cu un zoom mare se pot identifica fără probleme vârfurile din Retezat de pildă, dar are și un preț de plătit: nu tot ce pare aproape e și aproape. Curba de nivel străbate generos două văi și cum nici noi nu ne grăbeam căci soarele era sus și cald, mi s-a părut a fi oarecum fără sfârșit – nu că mi-aș fi dorit să se sfârșească!

băncuța și Retezatul,

alți doi,

pe curba de nivel; versantul e uneori destul de înclinat însă deocamdată zăpada nu pune probleme,

fabrica de nori?!

depărtări,

corbii – tot doi,

După intersecția cu poteca ce vine dinspre Parângul Mic ajungem într-o șa de unde pleacă un traseu punct galben către Lacul Mija. Observăm că poteca începe pe un versant abrupt și nu prea îmbietor acum pe timp de iarnă. Noi continuăm însă pe banda roșie, zăpada de pe potecă fiind numai bună de mers, destul de umblată astfel că urmele sunt deja bătute. Deși vârful părea foarte aproape, am mai urcat și coborât de câteva ori până să ajungem cu adevărat la baza pantei ce iese în evidență cam de oriunde ai privi-o – nu degeaba am citit despre Vârful Cârja ca despre adevărata provocare a Parângului.

poteca ce coboară de pe Parângul Mic,

spre șaua de unde pleacă traseul spre Lacul Mija,

nori nebuni de frumoși,

ceață și raze de soare,

zborul…

pași la malul mării??!

Înserare în doi

La Refugiul Cârja am ajuns odată cu înserarea. O vreme am mers ceva mai repede căci ne temeam ca nu cumva să se ocupe refugiul până ajungem noi. La fața locului am descoperit că suntem primii și că nici ușa nu se clintește așa ușor. Înăuntru, ne aștepta un morman de zăpadă intrat printre golurile dintre pietre semn că viscolul a fost tare iscusit. Refugiul mi s-a părut a fi mai degrabă o cazemată din pietre, dar cu acoperiș, însă nici că mi-aș fi dorit ceva mai potrivit pentru o noapte pe munte.

Refugiul Cârja,

ușa e cam înțepenită,

refugiul… la interior,

patul,

masa (by Andrei),

L-am lăsat pe Andrei să aranjeze una-alta și-am plecat să asist la spectacolul apusului pentru care n-am plătit bilet, dar am suportat fără să cârtesc vântul acela aspru, iscat din senin, ce însoțește de obicei răsăritul sau apusul. Abia după ce s-a stins și ultima strălucire portocalie mi-am dat seama că degetele îmi amorțiseră pe aparat…

spectator la apus,

intens,

culori, vise, lumini de-o clipă, pași spre nicăieri și totuși…

Am început să ne aranjăm “patul” și masa. Mi-a părut rău că nu avem încă o lopată, astfel am fi putut da zăpada afară. Izoprenele le-am pus pe zăpadă și pentru ca să protejăm sacii de dormit, ne-a venit ideea să punem folia de supraviețuire sub izoprene. Nu e rea ideea, dar alunecăăă! Încercând să păcălim echilibrul, am considerat că loc mai bun nici nu se putea. Cu masa am rezolvat-o ușor căci e una deja construită. Singura ei hibă este că-i cam mare și pusă în centru ocupă destul de mult loc dintr-un refugiu nu prea mare de felul lui. Ne-am aranjat restul lucrurilor ca nu cumva să deranjăm eventualii drumeți ce puteau sosi de pe munte și ne-am culcat odată cu găinile (de munte), adică pe la un șase.

Somnul n-a venit prea ușor, frigul era suportabil, iar la lumina frontalei, pereții de piatră și zăpadă străluceau ca într-o poveste, așa că i-am spus: palatul de cleștar. Oricum, mi-a plăcut mult refugiul și în general ideea de refugiu – dacă ar fi după mine, locurile acestea ar trebui declarate pământ sacru.

De dimineață ne-a trezit vântul ce șuiera pe sub acoperiș. Eram singuri, nu mai poposise nimeni peste noapte.

Cârja, venim!

Fără să mai stăm la un ceai că doar ne-am trezit pe la un opt și ceva, am pornit la drum, de fapt, la urcat celebra pantă. Încă de la primii pași ne-am dat seama că zăpada e destul de aderentă și fără gheață, plus o grămadă de urme și deci, nu era nevoie de colțari, doar pioletul l-am pus la treabă. Cu un pic de vânt și un nor serios de gri la orizont, am început să ne luptăm cu serpentinele scurte. Îmi era foarte clar că vremea nu mai semăna cu cea din ziua precedentă, iar plafonul de nori ce venea dinspre sud nu-mi sugera nimic de bine. Urcarea nu mi s-a mai părut așa de dată naibii cum părea de jos și față de alte locuri, n-o pun pe lista urcărilor de evitat, ci dimpotrivă.

pornim la drum,

zăpada e numai bună, nu e nevoie încă de colțari,

De pe la jumătatea pantei, creasta se acoperise deja de ceața gri, iar vântul bătea rece dinspre ea. Am continuat să urcăm până pe Vârful Cârja unde soarele și Parângul îmi ofereau un ultim dar: crestele de jur împrejur, o mare spumoasă de nori și Parângul Mare la orizont. Am făcut o pauză în insula aceea de soare și fără vânt – dintr-o dată îmi era foarte cald după ce îmi înghețaseră picioarele, nasul, mâinile. Ne-am răsfățat din plin în clipa de repaos – nu degeaba trăiește clipa are atâta sens! dar ne-am și sfătuit legat de ce facem mai departe.

ne-au învăluit norii…

Parângul Mare văzut de pe Cârja,

norii curg,

încerc că-mi iau zborul??! (by Andrei)

Planul era să mergem până pe vârf. Pe zăpadă și cu rucsacii grei în spate ne cam lua câteva ore bune dus întors, iar Andrei nu se simțea deloc bine. Știam, de altfel, că urcarea pe Cârja a făcut-o mai mult pentru mine… Cum Andrei a hotărât să renunțe, eu mai aveam o soluție: să merg singură, fără rucsac, iar el să mă aștepte acolo la soare, pe Cârja. Chiar și în varianta ușoară tot mi-ar fi luat vreo două ore dus-întors. Prinsă între ce să fac, cum să fac și mai ales între a renunța și a-mi împlini visul până la capăt, m-a ajutat muntele să mă hotărăsc: în câteva minute norul cel negru s-a revărsat cu ceață și frig peste creste și peste noi. Cu inima îndoită și fără prea multe cuvinte pe buze, am început coborârea…

Avusesem o zi cum nu se poate mai frumoasă, dar două era deja prea mult. Ar fi fost o excepție de la regula nescrisă de a nu-mi merge totul din prima, ci trebuie să-mi dovedesc perseverența și răbdarea. Dacă am așteptat 30 de ani, n-o să mă grăbesc acum, doar că mi-aș fi dorit să merg până la capăt și dorințele mari se sting încet…

Să coborâm, inevitabil, muntele…

Ca întotdeauna, coborârile sunt ori mai scurte ori cu mai puține cuvinte mai ales dacă se fac pe același traseu. Cred că am privit înapoi de zeci de ori, dacă nu sute. De fiecare dată Cârja rămânea învăluit în nori de zici că era întâlnirea anuală. Într-un fel, nici nu mai putea să-mi fie ciudă, că de s-ar fi limpezit cerul aș fi avut și mustrări de conștiință nu doar păreri de rău. Dar nu s-a limpezit, ba mai mult, norii și vântul cel rece s-au ținut după noi.

efectul Gloria – se produce în general pe creste când umbra se proiectează pe ceață,

totu-i alb în cale și mai ales, la vale (by Andrei),

confruntarea norilor,

Coborârea de pe Cârja s-a făcut la piolet și cu grijă căci oprirea dintr-o astfel de alunecare e undeva la cinci-șase sute de metri spre nivelul pădurii. Am trecut pe lângă căsuța noastră și apoi mai departe pe poteca de venire. Căldura din ziua precedentă era înlocuită de acele frigului, pletele în vânt de cagulă, apa înghețase pe furtunul sistemului de hidratare (că termosul s-a inventat ca să stea acasă!…), iar Micuța șoma din greu căci nu prea erau multe de văzut: alb, urme pe alb, noi prin alb.

La bifurcația curbei de nivel cu urcarea pe Parângul Mic am optat pentru cea de-a doua (măcar unul dintre Parângi mi-am zis, fie și cel mic :D). Interesant traseul pentru mine căci nu mai văzusem cornișe, ce-i drept erau unele mici, în formare, dar totuși, plus că puteam observa în continuare cum stătea treaba acolo sus, la peste 2400m. Și nu stătea deloc bine, dacă ne-am fi continuat traseul am fi mers doar prin ceață și vânt, fără să se vadă mai nimic și asta însemna să ating un vârf doar de dragul de-al atinge… (eh, câteodată și asta ne dorim orbește și cine oare, ne poate condamna??!)

pictură de-a dreptul,

spre Parângul Mic – mici cornișe în formare,

Pe Parângul Mic sufla vântul cel mare. Prea multe nu sunt de spus. Ar mai fi ceva ce mi-a lăsat un gust amar, că doar așa se întâmplă în țara tuturor și-a nimănui. În apropiere de vârf, toți ienuperii și alți arbuști de pe versant fuseseră tăiați și-acum zăceau în niște grămezi maronii. N-am înțeles care ar fi putut fi scopul, dacă există unul… Nu cred că e vorba de vreo nouă pârtie, nici măcar nu s-ar preta zona aceea fiind cam abruptă și nici motive de umbră prea deasă nu cred că sunt.

grămezile de ienuperi și alți arbuști…

de pe Parângul Mic mai am doar o ultimă coborâre,

Impresii de final

Nici că puteam încheia anul mai frumos. Era o tură pe care mi-o doream de mult timp și care avea o grămadă de alte conotații decât muntele în sine, cu atât mai mult cu cât a fost încă una dintre frumusețile Carpaților pe care le-am văzut și cu ochii mei și nu doar din pozele și jurnalele altor iubitori de munte (într-adevăr, se poate ajunge să umbli prin o grămadă de locuri fără să apuci să pui piciorul căci după câteva lecturi și câteva seturi de fotografii, locurile îți devin cumva, cunoscute).

Și n-a fost doar Parâng. A fost încă o tură în doi, o tură de iarnă, o noapte dormită pe munte – cred că dezvolt obsesii pentru astfel de nopți cu toate că-s friguroasă de felul meu, au fost clipe puse deoparte sufletului, pline de bucurie și de liniște cum doar muntele poate aduce.

M-a întrebat la un moment dat Andrei dacă e cea mai frumoasă zi din viața mea. I-am răspuns sincer, că la felul meu de a fi și de a mă bucura de multe lucruri din jurul meu, am parte de multe zile frumoase, nu există una anume, cea mai frumoasă. Și nici nu le pot compara. Uneori, oamenii frumoși din viața mea îmi dăruiesc astfel de zile, alteori muntele sau miracolul simplu al naturii, alteori doar eu prin mine însumi. Sunt o norocoasă că am atâtea zile frumoase încât le-am pierdut numărul, poate și de aceea vârful acoperit azi de nori mă va aștepta mâine, într-o altă cea mai frumoasă zi.

noi doi, Parângul, soarele, marea de nori, noi doi…

14 Comentarii

  • As vrea sa scriu un comentariu dar nu am idei sau nu am cuvinte. Nici La multi ani nu pot sa spun ca deja ne-am urat asta live…cred ca impresia generala dupa rt si dupa revelion e ” sa te intorci mai repede acasa, sa ai alte zile luminoase alaturi de ceea ce pretuiesti cu adevarat” (locuri si oameni).

  • Citind si uitandu-ma la poze ma intreb cu ciuda cand o sa ajung si eu intr-o astfel de drumetie. Te invidiez, cu drag, bineinteles.

    La multi ani, la multe, multe drumetii.

  • @Mike: exact asta imi doresc si eu 🙂

    @Dunia: parca vad ca va veni o vreme cand tu vei merge in drumetii, iar eu la teatru si spectacole de jazz 🙂

  • Exceptionale fotografii si o relatare care m-a facut sa simt parca magia acelor locuri si a acelor clipe. Nu am cuvinte pentru pozele cu apusul sau pentru cele cu mareea de nori ce parea sa învaluie muntii… Ireal de frumos…

  • @Adrian: multumesc. Ma bucur ca am reusit sa redau o parte din frumusetea de acolo. E imposibil insa sa fie reprodusa intru-totul….

    @Alin: La multi ani! De cand asteptam Parangul!… Acum ca s-a intamplat Marea Intalnire, sper sa mai apara si altele, de iarna sanatoasa sau de primavara incarcata cu flori 🙂

  • foarte frumoase fotografii! Mai ales cele cu marea de nori 🙂 La multi ani si la cat mai multe ture frumoase!

  • @all: multumesc, a fost o tura pe sufletul meu – nu vreau sa spun din aceea care ti-e data o data in viata ca sper eu, ma mai asteapta multe ture macar la fel de frumoase, ceea ce va doresc si voua!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *