Morar-Omu-Cerb sau O fugă la munte

cine fuge-n doi de-acasă, fuge mai bine
la mulți ani, Mike!

Data: sâmbătă, 23 august 2014

Unde & Ce: Munții Bucegi, Cabana Gura Diham (9:50) – Valea Morarului – Vf. Omu (12:50) – (13:20)Valea Cerbului – Bușteni (15:30). Dovada: albumul foto 🙂

Drumețe-alergătoare: eu și Mike

Ar trebui să încep cu explicația motto-ului. Sau nu. Dar să zicem că uneori ai sentimentul ăsta de fugit de-acasă și nu-i rău deloc. De ce fugă? Păi… fugă din mijlocul unei realități bine înfiptă în rutina lui „a face ce trebuie” sau fugă la propriu pe coclauri bucegene sau pur și simplu, o nevoie de evadare în doi alături de cineva la fel de entuziasmat în fața prognozei (aparent) nefavorabile.

Eu și Mike avem deja o istorie a ieșirilor în două, asta ca să nu mai punem cele două 7500 (pentru cine nu știe, un ultra maraton menit să apropie oamenii pentru totdeauna), astfel că telefonul ei în seara de vineri a picat în mintea mea ca o invitație adolescentină „hai s-o facem… plouă mai pe seară!”. Nu zâmbiți până nu vă imaginați zâmbetul de „cum ar fi?!!” că nici nu sfârșise Mike de vorbit și deja mă luase pe dinainte rânjetul de „munte, munte, munte”, îl simțeam în obraji, în sângele care-mi iriga creierul sau picioarele deopotrivă, în stomacul cel sensibil ca o inimă…

Și uite așa celebrul tren 3001 pornea la 6.23 dimineața cu mine pe unul din scaunele lui. După o săptămână în care m-am trezit o dată cu răsăritul, nu întotdeauna ușor, trezirea și mai devreme, pe întuneric, a fost una vie și entuziasmată ca mai toate cele în care merg la munte. Până și drumul până în stația de autobuz a fost o călătorie în sine: noapte urbană cu greieri cântând (de când nu mai sunt câini, nopțile și diminețile sunt chiar o bucurie), oraș amorțit cu navetiști rari pășind apăsat, miros de trandafir atârnător…

Tot meritul turei îi aparține lui Mike, eu am urmat-o cu încrederea prieteniei și mult dincolo. Cum s-o las singură într-o tură parcă anume făcută pentru noi două?! Cum să nu-i împărtășesc această posibilă ploaie?! Cum să ratez o izbucnire în munte de pe azi pe mâine când zilele mele lipsite de planuri îmi oferă atâtea lecții de viață?!

Cristina, 12 ani: „…abia de la 18 ani voi începe viața… dar stai! viața e acum!”

La gara din Bușteni aștepta trenulețul care să ne ducă la Cabana Gura Diham scutind astfel o parte din drumul lung și plictisitor și e drept că pentru 5 lei priveliștea taberei de corturi e chiar mai plăcută din mersul hurducăit –  alternativa marșului hei-rup-ist. Apropo de tabără, chiar nu e o idee deloc rea ca oamenii să aibă un astfel de loc doar pentru ei, gratis și la îndemână. Am remarcat cu plăcere curățenia și uneori, inventivitatea oamenilor, asta ca să nu mai zic că prefer să văd vârsta a treia la o intrare de cort decât la una de bloc…

Trecem pe lemne-punte un pârâu puțin umflat în maluri și urmăm o potecă ce ne-aruncă în pădurea verde și umedă. Pârâul se mai vrea trecut o dată și de data asta lemnele lipsesc, pietrele sunt prea rare. Desculțarea! și-n apa rece picioarele mi se avântă cu poftă! Secunde de pietre alunecoase sub tălpi, secunde de apă rece și clară, secunde de stat pe iarbă pe mal în care frigul subit e înlocuit de căldura aerului și-a pământului…

Mergem mai departe, poteca urcă după cum Mike o știe și iată-ne ajunse la cantonul Colții Morarului. De aici ieșim în unduiosul plai – Munticelul, nepășit încă în astă dimineață și pe care îl părăsim curând pentru firul Văii Morarului. N-am mai fost pe aici, e din categoria nemarcatelor pentru care cel mai frumos este să existe prieteni care să te ducă.

Sub încă adăpostul pădurii și-al ceții Valea îmi place, Plaiul e sărăcăcios în detalii, Valea nu, dintr-o dată e altă lume, una care-mi fură ochii și care mă încântă, iar picăturile de apă ce se scurg de pe iarbă, de pe crengile de brad și de zade se preling firesc pe mine, căci nu plouă, doar ceața mă amestecă cu cerul și pământul într-un decor de grădină cu flori și păsări, e doar ceața care îmi ascunde priveliștea muntelui, același munte ce mi se oferă spre descoperire simțurilor.

Poteca e uneori clară, alteori intuitivă, iar Valea Morarului îmi tot aduce aminte de o poiană pe care nu mi-o amintesc, dar în care pot jura că am fost cândva… Mike știe câteva esențiale stânga-dreapta pe care eu încerc să le memorez printre contururile fantomatice de stânci și artistice broderii cu stropi de apă. Drumul cel bun mi-e asigurat intuitiv de prezența trecerii turmelor de oi însoțite de măgari al vreunei stâni din jur (care oare, n-am habar…)

Valea îmi pare că se îngustează, simt pereții pe care nu-i văd dincolo de un soi de canion pe care îl fentăm mai mereu pe stânga, apoi simt largul pe care iarăși nu-l văd, iar când soarele străbate ceața, aerul alb îmi arde privirea ca o învăluire tot mai strânsă menită să explodeze… Sub ea câmpul devine tot mai verde, florile strălucesc, o mângâiere nevăzută de aer cald usucă hainele umede, iar pata de cer albastru sprijinită pe un umăr de stâncă îmi depășește cu mult orice așteptare posibilă: acolo sus e creasta??! Atât de sus…

Muntele-mi pare cocoțat în cer, suflul meu greu căpătat pe urcarea susținută și deloc exersată în ultimele luni se sperie puțin la gândul că taman acolo trebuie să ajung… Dar ce e suflul, ce mai sunt gambele arzând când stânca aia albă ridicată din verdele pajiștii și agățată în cerul albastru îmi alină tot dorul de care sunt în stare??! Să-mi vină să fug pe munte în sus nu alta! Ca să nu mai zic ce rai înflorat și proaspăt e la fiecare pas și cum mă înfrupt hulpav din el încât neîmpiedicarea picioarelor devine un noroc constant!

De pe firul ca un canion al văii ne lăsăm spre stânga, dar nu înainte de a admira prin ceață câteva capre negre – norocul meu că le-a văzut Mike, eu le tot căutam pe versantul însorit. Caprele au stat generos la poză, noi la un baton cu susan că așa-i uneori pe munte: pace deplină.

Ajungem într-un soi de căldare din câte îmi dau seama și urcușul pe iarbă e greoi, dar stimulativ cu atât mai mult cu cât ceața se lasă și se ridică suficient cât să ne ghideze, norul se prelinge teatral pe pereții văii ca mai apoi să năvălească ca un zmeu-paraleu pus pe șotii, dar creasta e parcă tot acolo sus în cer, măreață ca o fortificație-castel, amintindu-mi încă o dată de ce Bucegii îmi plac atât de tare în partea lor nord-vestică și vestică.

După un urcuș înierbat care ne gâfâie de nu ne vedem întru încăpățânarea noastră de a păstra ritmul constant, se întrezărește șaua prin care vom trece într-o căldare superioară și din buza căreia Cabana Omu își descrie conturul pătrățos pe linia unui orizont circular. Aproape că-mi pare cocoțată în cer, dar nu mai abitir ca impresia îngrozit-uimită când am văzut-o prima oară urcând pe Valea Gaura, atunci chiar am zis că-i urcată în cer cu furca într-un vârf de șură…

Altitudinea își spune cuvântul, iarba înaltă și înflorat legănată de vânt se transformă într-un covoraș cu firul scurt pe care în anul ăsta ploios se poartă buchețelul de garofiță pitică. Pășesc deja cu încântarea apropierii de destinație, ceața e tot mai în urmă, iar răcoarea celor peste două mii de metri îmi e firească și dragă, doar i-am tot dus dorul… Gambele ard tot mai tare semn că urcușul le scoate din minți și simt că s-ar dezlănțui oricând și ceva crampe musculare dacă vântul interior n-ar fi cu mult peste orice posibil disconfort.

Ieșim în marcajul de pe Bucșoiul Mare și deja simt că aș putea să zburd când dau de priveliștea înspre Țigănești, când zăresc Cabana Mălăiești mică și clară, scăldată de soare pe fundul Căldării, pusă în ramă de umbre și nori, când revăd locuri atât de dragi și desigur, încă prea puțin umblate pentru câtă bucurie îmi aduc de fiecare dată.

Ajungem la Omu, dăm binețe și ne oprim la o gustare cât să simt în vârful degetelor neobositul vânt rece și să grăbesc înfulecarea mărului cu biscuiți… Mai și e trenul Regiotrans de la 16:47 care se potrivește de minune planului și munte și devreme acasă, motiv pentru care coborâm pe Valea Cerbului pe care ar trebui s-o sfârșim cu bine pe la trei ore și-un pic ca să urcăm fără emoții în tren.

Prima parte cu serpentinele ei pietruite mi-amintește de „pietricica” de la 7500 ce mă gâdila în pantof (o bășică de pomină), dar și de tot maratonul de-altfel, dovadă că asemenea experiențe intense se întipăresc o dată pentru totdeauna și nu se amestecă cu nimic altceva în fluxul amintirilor.

Coborâm în pas alergător la un ritm care ne permite să și vorbim și astfel recuperăm tot mai mult din subiectele pentru care altfel greu s-ar fi găsit timp. Vremea e perfectă, nici prea cald, nici prea frig, norii sunt pe jumătate ridicați, iar Cerbul se scurge parcă mai repede ca niciodată. Tot ce trebuie să fac este să nu mă împiedic căci ochii îmi sunt mai mult pe lângă potecă, dar recunosc că savurez din plin vioiciunea pe care trupul încă o are, mă simt tânără și zglobie ca un copil de 33 de ani ce aleargă la vale pe poteci accidentate unde fiecare pas contează, unde reflexele sunt în alertă, unde mintea e vie și prezentă, iar bucuria simplă și pură așa cum mai rar își poate îngădui adultul.

Ne apropiem de pădure, de data asta ferim rădăcini umede și pietre în așteptarea boemului Plai Munticelul cu poteca sa de pământ moale, cea mai alergabilă dintre poteci dacă e să mă întrebați pe mine. Și cum ajungem la ea cum ne dedăm ritmului ce permite și vorbelor să iasă lejer, dar mai ales, picioarelor să se simtă ca la ele acasă. Până la ieșirea în Bușteni la Căminul Alpin am alergat aproape încontinuu și mi-a plăcut atât de mult încât mă gândesc să includ Plaiul și în următoarea incursiune rapidă: se pare că e încheierea perfectă a neplănuitei ture perfecte 🙂

*

Toate mulțumirile merg către Mike, mereu are idei grozave care parcă îmi intuiesc lipsurile căci pe Valea Morarului nu mai fusesem, iar dor de alergare și de munte strânsesem destul în ultimele săptămâni. Asta pe lângă tovărășia în sine și sentimentul de fugă, de evadare, de copilărie, de fericire.

După tura pe Jepi cu Vali rămăsesem cu impresia că m-am cam ramolit și că o să am nevoie de multe ture pe munte ca să revin la forma de odinioară. E drept că a fost un adevărat tur de forță atunci, marcat de o oboseală: alergasem aniversara de 33 de ani, următoarea zi mă găsea în avionul spre România cu prelungirile ei cu tot, cu nesomnul ei cu tot și a treia zi mă găsea pe Jepi după doar trei ore de somn în patul meu de-acasă. Altă amintire care mi-a ieșit pe sufletul firii mele și care are o încărcătură emoțională pe măsură.

Cum zice și Mike, se pare că totuși alergarea pe platul (canadian) m-a ținut în formă, dar m-am simțit relativ bine și pe urcare, coborâre, vorbind totuși de 1600m diferență de nivel. Nu același lucru simt mușchii mei acum care acuză de două zile o febră ca-n vremurile bune, o febră care mă face să par de-a dreptul invalidă în încercarea de-a prinde autobuzul sau metroul pe ultima sută de metri, chestie ce face parte din antrenamentul zilnic și necontorizat al alergăturii urbane 🙂

Vremea? de-a dreptul cumsecade având în vedere că nu ne-a plouat, iar lungimea traseului ne-a scos deseori din ceață. Valea Morarului mi s-a părut spectaculoasă (ah, Bucegiul și cotloanele sale!) și nu mi-ar părea rău dacă următoare tură ar fi tot acolo, ca s-o văd mai bine.

Timp va fi, nu cum și cât vreau eu, însă ceva s-a schimbat în felul cum înarmez cu răbdare copilul din mine: Carpații vor fi mereu aproape de-acum și chiar dacă se întâmplă să-i privesc de peste șapte dealuri, tot mi se umple sufletul de spiritul lor și nu mai simt că e nevoie să alerg impulsiv spre ei: sunt deja acolo. Dar până la așa maturitate deplină ne vedem în episodul următor 🙂

p.s. uitai să vă spui, prinsărăm și trenu’, cu o oră mai devreme dară, timp berechet de o bere cu lămâie în buza gării.

p.s. tradiționalul selfie de încheiere (pe vremea mea se numea autoportret sau autopoză) – tot cu garofițe că prea e sezonul lor 🙂