MPC, Maratonul Pietrei Craiului 2014

Cristinei, lui Radu – pentru voi fiecare zi e un maraton

MPC-9_r_w.jpg

După o pauză de doi ani mi-am dorit tare mult să particip la un maraton montan, iar întoarcerea din Canada și hazardul vieții a făcut ca Maratonul Pietrei Craiului să fie alesul. Cel mai vechi maraton montan de la noi (ajuns la ediția a noua), tehnic, provocator, iubit, MPC-ul este o experiență completă și atât de intensă încât participarea este marele câștig, trecerea liniei de finiș medalia, iar mulțumirea de sine o poveste lungă pe care fiecare și-o va rememora de câte ori va fi nevoie până o va înțelege pe deplin – și fiind la final de sezon e timp destul până la primăvară!

În hora Craiului

4 octombrie 2014
41 km, 2150m+/2150m- diferență de nivel
630+ concurenți (110 fete)
3h42min primul băiat, 4h21min prima fată, 10h eroii cursei
voluntarii, organizatorii, suporterii – mulțumiri!

Pentru mulți alergători MPC-ul încununează poate un an de antrenamente, de ture pe munte, de concursuri montane, un barometru al condiției fizice, o provocare sportivă și de ce nu, un debut curajos/nebunesc, pentru alții a ajuns o tradiție, o reîntâlnire cu prietenii și cunoscuții din tot mai larga lume a trail running-ului românesc, iar pentru mine a presupus puțin din toate acestea la un loc fiind însă primul și singurul concurs al acestui sucit 2014, un fel de dorință împlinită.

Iar cum un maraton montan e mai întâi montan și mai apoi maraton, experiența a fost cât se poate de intensă și de cuprinzătoare cu toate cele: emoții, munte, oameni, efort, bucurie, străduință, socoteli, delăsări, mulțumire, acceptare, limite atinse, neatinse, zâmbet, finiș, cel mai râvnit finiș.

MPC-ul are stilul lui pentru că oamenii din spatele acestui concurs, Lucian Clinciu și ai săi (mulțumirile sigur le împarte Luci deopotrivă), ne amintesc constant că nu suntem acolo doar pentru alergare, ci pentru comunitate – cea locală, adică Zărneștiul și cea a alergătorilor care nu doar aleargă, ci iubesc și respectă muntele. Nu e simplu să transmiți constant acest mesaj, nu e simplu să rămâi pe aceste baricade idealiste când ritmul cotidian de a face cât mai multe într-un timp cât mai scurt se transmite ca răceala prin strănut până și în mediul montan.

Poate de aceea la MPC nu te simți răsfățat, ba chiar ți se cere și altceva în plus față de regulament: atenția. Să fii atent, să observi, să asimilezi, să realizezi că învingător la acest maraton nu este primul sosit ci caracterul, nu este condiția fizică ci fair-play-ul, nu este timpul ci sentimentul de a face o cursă frumoasă.

După cum a spus domnul Mititeanu la primirea unuia dintre cele șase titluri de carpathian man acordate, că a încurajat mai tare segmentul de mijloc și pe cei din urmă pentru că aceia nu aleargă pentru podium, ci pentru ei, pentru sănătate și mai ales, pentru bucurie, exact acesta e mesajul eliberator pe care alergătorii ferice ar trebui să-l simtă. Încrâncenarea și ambiția nu-și au locul, iar dacă le simți înseamnă că mai ai nevoie de încă un MPC și poate încă unul…

Tocmai de aceea la premierea ce începe cu înserarea și se întinde spre miez de noapte, medalia de finisher se înmânează personal pe scenă după strigarea numelui, iar concurenții, neseparați pe verticală de vreun podium, se transformă într-un grup omogen de oameni pe care timpii îi separă în clasament, dar aplauzele îi răsplătesc în mod egal – la un anumit nivel de contemplare a lucrurilor, munca primului devine egală cu a ultimului.

MPC-12_r_w.jpg

podium masculin 30-39 – „noroc” că plecaseră mare parte din ei…

Despre Maratonul Pietrei Craiului aș mai spune că este unul al simbolurilor (start cu Ora-hora a celor de la Phoenix, hora alergătorilor din prima linie, înconjurul Craiului e ca o horă), al mesajelor, al oamenilor. Amintind cu recunoștință de oamenii de valoare ai Zărneștiului, de alergătorii și oamenii de munte care au inspirat și inspiră generații întregi, lansând cărți și vizionând filme, acordând mai mult timp evenimentului în sine decât rezultatelor imediate ale concursului, am realizat că MPC-ul e un plus cultural enorm adus comunității montane – și care prilej e mai potrivit decât o adunare de peste 600 de oameni??!

MPC-ul meu

6h 44min
locul 7 categoria 30-39 (50 fete)
locul 21 open feminin (110 fete)
pinguini maratoniști: Claudia, Mike, Cristi, Vali și Octavian
pinguini suporteri: Vio, Ralu, Dana, Călina, Andrei
pinguin voluntar: Muha
albumul foto: autorii sunt menționați pe poze, mulțumesc tuturor!

cgi-viorica-1_w.jpg

A fost greu așa cum îi stă bine oricărui concurs montan, dar nu mi-am forțat limitele așa cum nici nu mi-am conservat forțele, ci am alergat și-am mers și iar am alergat și iar am mers după cum m-a tras inima, singura pretenție fiind aceea de a mă simți bine.

După o săptămână de răceală consecventă și după cele doar trei ture de câte o zi în Carpați din vara asta nici că puteam să sper că voi urca în Șaua Funduri sau la Refugiul Diana fără să simt arzimea gambelor sau că voi zburda lesne peste grohotișuri și rădăcini. Cu toate astea, având în vedere că anul acesta am adunat aproape 200km de alergare pe plat, cel mai bun an vreodată la acest capitol, am fost dezamăgită de cum n-am alergat pe poțiunile de drum, dar se pare că sunt alergătorul toanelor și mai puțin al ambițiilor – câteodată toanele mă duc mai departe decât ambițiile, mai rămâne să aștept ziua revanșei.

Concluzia?

Sunt cât se poate de mulțumită.

Nu mi-aș fi dorit pentru nimic în lume să fiu în altă parte pe 4 octombrie!

Filmul traseului

Dimineața m-am trezit emoționată. Mi-am tot spus: concentrează-te! în timp ce mă mișcam în reluare, iar lucrurile pregătite cu grijă îmi păreau cât se poate de încurcate. Afară se ridica ceața și se dezveleau pădurile Craiului.

MPC-1_r_w.jpg

Ne strângem toți pinguinii în curtea pensiunii și după o scurtă sesiune de poze ne îndreptăm spre zona de start.

cgi-cristivideanu-1_w.jpg cgi-viorica-4_w.jpg cgi-cristivideanu-3_w.jpg

Vremea se anunță foarte bună pentru alergat, nici cald, nici prea frig, sunt mulțumită de echipamentul ales. Salomonii trebuiesc însă scoși la pensie pentru subțierea tălpii și pierderea aderenței, găurile din pânza superioară fiind doar dovada că n-au prea stat în dulap.

Se dă startul la 9:25 pe ritmuri de Horă, simt emoțiile cum coboară în genunchi pe asfaltul ușor în pantă al ieșirii din Zărnești spre Gura Râului. Sunt în a doua jumătate a celor peste 600 de alergători.

MPC-3_r_w.jpg

Pornesc cam tare și nu-mi dau seama ce greșesc: e muzica din căști, e prea tare și nu-mi aud respirația ca să-mi reglez pasul cum trebuie. Ideea asta cu muzica a fost bună, dar avea cu totul altă menire – să nu stau prea mult de vorbă pe traseu ca în 2012(sic!). Când am realizat faza cu muzica deja mergeam la pas și abia trecuseră doi kilometri. Jalnică impresie oi fi oferit la început unei curse montane de 41km.

cgi-mihaiConstantin-2_w.jpg

la cum mergeam din primii doi km nu s-ar fi zis că termin…

Mă târâi cu pași mari până la urcarea spre Măgura unde mă simt eliberată de povara alergării încolonându-mă pe potecă prin pădure. Nu sunt atentă la cei din jurul meu, e drept că nu sunt prea mulți cunoscuți, iar faptul că sunt departe de plutonul fruntaș e unul confortabil: dacă trag o fac pentru că am chef și trag cât pot.

Ies în Măgura, la fel de pitoresc pe cât îmi amintesc, brândușe, vaci priponite, șirul lung de concurenți, undeva în spate sunt ceilalți pinguini, ritmul meu e de drumeție alertă cu excepția că mă supun dinamicii grupului: când cei din față aleargă alerg și eu, altfel las pasul mare să măsoare poteca și sprijinându-mă în bețe realizez că nu le-am prea folosit demult și mă dor omoplații de la ele.

Magura-12_r_w.jpg

liniștea de a doua zi pe poteca ce urcă în Măgura

Magura-4_r_w.jpg Magura-14_r_w.jpg

Răceala de-o săptămână se revoltă, nasul e tot mai înfundat, respir doar pe gură și durerea din piept se acutizează. Așa mă prinde Mike din urmă. Mă dor toate, îi spun, enumerându-le.

Mă aștept ca Mike să treacă înainte, dar nu o face, nici nu-mi dau seama când rămâne în urmă. Se pare că încep să mă adaptez la noile condiții și înaintez într-un ritm care mă solicită acceptabil. Merg, alerg, depășesc pe urcări, sunt depășită pe coborâri. Peisajul e atât de frumos încât m-aș tolăni lângă cele două vaci care se piaptănă una pe alta cu limbile lor lungi și aspre… simt că aș putea să le privesc cu orele fără să mă plictisesc mai ales că pe fundal e creasta Pietrei Craiului dincolo de despicătura verde a Prăpăstiilor.

Magura-19_r_w.jpg

Drumul se scurge sus-jos, deal-vale și intrăm în pădure mult mai devreme decât știam din 2012 – e varianta nouă din câte am aflat introdusă încă de anul trecut. În pădure e un cor de respirații de toate felurile și mărimile. Încep să mă simt bine, să mai scot capul din pământ, să mă relaxez și să fac ce știu mai bine: să merg. Nu cunosc pe nimeni din jur (lunile departe de România se cunosc deja?!), dar o ajung din urmă pe Silvia, o salut și trec mai departe păstrând ritmul pe principiul cât ține, ține! Mă cam sperie cum se aude respirația Silviei, mai sonor ca oricare alte cinci la un loc, dar din ce aud vorbind e ok, așa respiră ea mă gândesc și-mi văd de urcarea mea… vai ce urcare!

Urcarea e criminală pe o poieniță înierbată, nici la pas de drumeție nu mi s-ar părea o pantă oarecare, îmi privesc plutonul răsfirat în marșul mușchilor arzând, aburii se ridică de pe unii din noi formând un soi de ceață (cred că mai era un pic era și de la mama natură) și de la un punct încolo prefer să nu privesc în sus să văd cât mai e, ci doar să urc.

Reintrăm în pădure, mă ajunge din urmă și mă salută o fată blondă, mă știe pe nume, iar eu mă uit la ea și nu știu de unde s-o iau. O întreb, Teodora îi e numele, ne știm de pe facebook spune ea, și de la RTR. După vreo cinci minute îmi revine și mie memoria și cred că de rușine mi s-au pus cârceii și mai și că tot începuseră să dea târcoale gambei drepte. Mă opresc de vreo două ori să-mi întind mușchii – un plic de anticârcel deja îl băusem, dar așa se întâmplă când nu e destul antrenament și da, nu am destule urcări pe munte în vara asta.

Profit de coborârea ce urmează și alerg o vreme, nu prea tare că mi se plimbă un cârcel prin tot piciorul neștiind unde să se așeze astfel că alerg cu frică, dar și cu drag că am timp să savurez o parte din peisaj – atât cât lasă norul să se vadă.

Un domn și o doamnă se află anume pe traseu să încurajeze. Mi se pare extraordinar asta! Ca de altfel și restul oamenilor ce ne încurajează. Au energie ca pentru un maraton!
– Ia uite ce zâmbet frumos ai! Și ce păr lung!
– De la alergare a crescut atât, mă trezesc eu răspunzând.

Până la La Table (km 10) mai schimb câte o vorbă cu Teo, mai alerg, mai merg, mă opresc la punctul de alimentare pentru apă și struguri, repornesc în alergare ușoară și-mi dau seama că iar am pierdut șirul plutonului în care sunt.

În prima poieniță domnul Dinu Mititeanu ne încurajează frenetic, Marlene Mititeanu ne fotografiază și văd cum se scurge pe potecă lanțul uman întins pe probabil doi-trei kilometri.

Cât timp urc prin pădure mă gândesc numai la orhideea verde văzută aici acum doi ani și pe care n-o mai văd – o fi răsărit în altă parte. Ieșim în câmpul de iarbă înaltă și galbenă și creasta se arată în splendoarea ei cu urcarea spre Șaua Funduri tăind pajiștea ca o brazdă spre sud și spre sus. Lanțul uman e colorat și neîntrerupt în voința sa.

O voce familiară îmi rostește numele: Claudia! E Clara și mă bucur s-o revăd, se pare că n-am fost chiar așa de mult timp plecată… Întâlnirea funcționează ca un energizant și urc mai abitir tot depășind în încercarea de a-mi păstra ritmul propriu.

cgi-claraungurean-1_w.jpg

cu Teo urcând spre Șaua Funduri

În realitate îmi e cam jenă să spun de fiecare dată „pardon”, mă bucur sincer când unii concurenți îmi fac loc și le mulțumesc la fel de sincer, nu e vorba de avansat ci doar de urcat în ritmul în care mi-e cel mai ușor. Sunt la rândul meu depășită de câteva fete care urcă excelent, fără bețe, cu o lejeritate de admirat.

Spiritul meu combativ lipsește uneori cu desăvârșire și singurele momente în care încerc să mă țin după cineva sunt acelea în care mă gândesc că altfel o s-o lălăi și mai e mult până la capăt.

În Șaua Funduri (km 15) am parte de o priveliște ce mă face, pentru a doua oară, să regret că n-am luat aparatul foto cu mine: mare de nori de la poale de Crai până la poale de Iezer și-un pic mai sus. Arată în așa fel încât nu mă mir că mai toată lumea exclamă bucuria, iar mulți scot telefoanele pentru poze. De ciudă că n-am aparatul nu mai caut telefonul, iar acum când scriu, mi-e și mai ciudă că mi-a fost ciudă.

mpc-cosminandrei_w.jpg

Din punctul de control începe coborârea, încep porțiunile cu corzi, se mai așteaptă câte un pic, e un moment bun pentru a mai mânca sau bea câte ceva și deranjez și eu niște batoane luate din Decathlon. Îmi dau seama că am băut deja toată apa din camelbagul din rucsăcel (un litru plus trei pahare de apă la La Table) și chestia asta nu-mi place deloc – deja simt setea cum îmi dă, mârșavă, târcoale.

E coadă la coborârea pe cele două corzi amenajate de salvamont. Suntem vreo șapte-opt când apare și Silvia și trece pe lângă noi și coboară pe un vâlcel din stânga – deh, alpiniștii. Se vociferează legat de regulament, nimeni altcineva nu mai rupe coloana (îmi amintesc de o fată care în 2012 găsindu-ne vreo zece la corzi a zis „v-ați găsit aici de vorbă” și s-a băgat în față și-a trecut…), coborâm când ne vine rândul, unii mai repede, alții mai încet, reîntâlnindu-ne de-altfel prin toate următoarele porțiuni unde se gâtuie poteca pe porțiuni de descățărare. Până la urmă, sub costumațiile de „alergători”, suntem oameni cu diferite experiențe montane, fiecare cu autoevaluările și puterile sale, dar mai ales, caractere scoase la iveală de spiritul cursei.

Mie îmi tot spune un tip că o să mă încurce bețele, îl asigur că nu e prima oară când le folosesc și chiar mă descurc mai bine cu ele în condițiile în care tălpile s-au uzat, iar articulațiile mele n-au prea muncit vara asta. Apropo de articulații, genunchiul stâng începe să doară pe lateral exterior și chiar mă întrebam când și unde apare următoarea durere, că de apărut nu exista îndoială!

Pe zona de grohotiș alerg când și când, nu forțez, nu exagerez, singura miză e de a scoate un timp cât mai bun mișcându-mă în zona de siguranță. Poteca, deja lustruită de sute de picioare, îmi cere însă mai multă atenție decât mi-aș dori și-mi petrec timpul mai mult în raza ei vizuală, rareori mă pot bucura de pereții de stâncă din dreapta mea. Chiar și cu ochii prin grohotiș mă bucur de floricelele lui octombrie, în special de gențiane (gentiana ciliata).

Cu cât mă apropii de Șpirlea (km 20) cu atât mi-e mai sete și-mi stă gândul doar la pârâiașul acela ce curge un pic mai jos și unde în 2012 mi-am spălat fața și mâinile și-am băut cu nesaț! Prin urmare sunt mai atentă la pietre și rădăcini și grăbesc pasul ca să ajung la apă. Pe Teo o zăresc cum dispare la vale și dusă a fost, e specialitatea ei.

De la o vreme sunt singură, minute bune nu e nimeni în față sau în spate. Mă bucur de inedita solitudine pe un traseu cu încă 600 de oameni  sigur n-o să durez prea mult.

Cum s-a apropiat poteca de pârâu cum m-am afundat cu palmele în apa rece. Nu știu de câte ori am sorbit… m-am oprit cu greu din băut la gândul că poate nu-mi cade bine atâta apă deodată mai ales că era și rece și eu, cum vă tot spusei, de-o săptămână buha-buha trăgeam de răceala-cobză-contrabas.

Și cum alergam eu la vale pe pietricele de râu, nici prea tare nici prea încet ca să nu deranjez apa din stomac și genunchiul scârțâitor, iaca Andrei! M-am bucurat tare mult să-l văd acolo, bănuiam eu că va apărea undeva pe traseu să mă încurajeze, la Plaiul Foii cel mai probabil, însă cum are darul să mă surprindă era cât pe ce să trec pe lângă el fără să-l văd. Am schimbat două vorbe și-am plecat mai departe că așa e la concurs.

cgi-andrei-1_r_w.jpg

cgi-raducristi-1_w.jpg

Ultima sută de metri spre Plaiul Foii avea să mă pună față în față cu un drum și eu când vine vorba de drum mă tai și trec pe modul mers-alergat-mers-alergat, noroc că mersul e soldățesc din fire, cu pasul mare și hotărât și-mi dă senzația că cel puțin înaintez cu spor. Sunt depășită de câțiva băieți și cred că și fete, deja mă simt deconectată de la ce ar trebui să însemne spirit competițional.

Mă uit la ceas din vreme în vreme (ceas de-ăsta cu gps, pace și alte drăcenii mai puțin picioare) ca să văd dacă realitatea e totuna cu senzația – pe la concursuri ai deseori părerea că mergi grozav de bine și când-colo abia te târâi.

cgi-fisheye-1.jpg

Mi se face sete din nou, iar de cum zăresc punctul de alimentare (km 24) realizez chinul de-a ajunge până la el: timpul și spațiul sigur au alte legi în astfel de momente! Dar iată că mă așteaptă pinguinii suporteri, mai bine zis fetele, iar asaltul cu aplauze, încurajări și logistică funcționează nemaipomenit: eu le spun că nu mai pot, ele felicitări, bravo, dăi, dăi! Data viitoare tot așa să faceți fetelor, să nu lăsați sportivul să se moleșească, să-l țineți în priză!

cgi-cristivideanu-7_w.jpg
cgi-cristivideanu-8_w.jpg

Mă urnesc de la punctul de alimentare cu destul de multă lejeritate având în vedere că era de băut și de mâncat cât să pui tabără vreo oră plus cele trei pahare de apă pe care le-am dat peste cap cu toate că îmi mai surprindeam câte un gând: mai ușor că-i rece! Mi-am pus și în rezervorul din rucsac și ați zice că sigur am exagerat cu apa, dar nu, 4 octombrie a fost ziua-mea-burete.

Alerg puțin pe secțiunea de forestier și mă bucur tare când se termină și reintru pe pajiște. Profit că sunt relativ singură, doar în față văd pe cineva, pornesc muzica tare în căști, încep să alerg cât pot de tare și execut un salt al bucuriei de parcă acolo ar fi fost finișul, de parcă am vrut să agăț o panglică imaginară și s-o cobor pe pământ. Depun enorm de multă energie în saltul ăla, dar nu-mi pasă, mi-l doream, mai alerg vreo câțiva metri la ritm de sprint ca apoi să mă domolesc instant. Reiau mersul, nimic nu s-a întâmplat, zâmbesc fericită și lăcrimez puțin în timp ce depășesc ușor perechi de picioare, unele mai obosite ca altele.

Cineva s-a așezat pe pajiște – bine face! Brândușele au înflorit, mă aplec și ating una, scot activatorul (amestec de cofeină, energizant și altele) și-l beau alungând naibii toată reveria! Are un gust de parcă aș fi amestecat cel puțin o cafea, un expresso și-un ness cu o săptămână în urmă și le-aș fi lăsat la fermentat… Geaba dau cu apă, gustul s-a cuibărit într-o măsea cumva că prea izvorăște iar și iar…

Muzica a intrat pe ceva gen house și o las să-mi spele creierul căci intru în pădure și începe Marea Urcare la Refugiul Diana. Nu trebuie să gândești pe urcarea asta, nu când ești la MPC după 26 km de concurs.

Ajung la Refugiu în cam o oră, gambele ard și le dau comanda s-o ia la vale, chestie care nu le convine. Bine că nu mai am cârcei gândesc, dar șșșș! mai bine să nu cobesc, continui. Tot ce-am depășit pe urcare mă depășește acum că asta-i dinamica lucrurilor la munte: ce urci trebuie să și cobori și ambele sunt la fel de importante. Îmi țin ritmul meu de siguranță și mă bucur că o vreme sunt singură prin pădure.

Apa s-a terminat astfel că ajungerea la punctul de alimentare de la Punctul Chiliilor (km 33) e binevenită. Genunchiul mă supără cam tare, nu știu ce l-a apucat sau, mai bine zis, el știe, eu nu vreau să știu. Îmi dau seama că faza cu 33 km se joacă cu mintea mea căci anul acesta, organizându-mi propria cursă 33 pentru 33, am fixat un prag la distanța asta și mai încolo de ea n-am trecut. Ei bine, de-acum mai am vreo 8km până la finiș, toți la vale pe o potecă frumoasă, tare frumoasă!

Și ca paranteză, nu-i așa că sunt un personaj??! Alerg eu 33 km pe plat cu o medie de 5:40 min/km, iar la concursul de față abia am legat câte un km, a trebuit să fac pauze de mers… Omul toanelor sau poate răceala și lipsa de antrenament montan au avut un cuvânt de spus. Sau două. Sau trei.

– Ți-a mai crescut părul de când alergi de-azi dimineață!
Sunt domnul și doamna din Șaua Joaca, acum aflați pentru încurajări pe partea aceasta de Crai. Faini oameni trebuie să fie. Și ei și alții, dar parcă cel mai mult mă impresionează copiii: și noi ăstia de alergăm „de nebuni” tot copii suntem, nu mai avem șansa unui sport de performanță, dar putem visa – alergând visăm, copilărim, ne bucurăm, îndrăznim, ne sustragem pentru câteva ore vieții de adult cu serviciu și griji, ne dăruim câteva ore de introspecție pură.

Alerg mai tot timpul, alerg zâmbind, pe porțiunea asta cred că toată lumea zâmbește căci ce-a fost mai greu a trecut. Mă gândesc la oameni, la mine, la toți și la toate. Uneori îmi vine să plâng, alteori mă pierd cu privirea prin brândușele din iarbă. Nu mă uit o clipă înapoi, zâmbesc, genunchiul mă ține de la noi salturi ale bucuriei. Nici măcar când m-am împiedicat și-am zburat până la aterizarea pe burtă nu mi-a dispărut zâmbetul. Era iarbă, norocul meu că era iarbă! Nu-mi venea să mă mișc, ceva ceva mă durea, dar ce? Genunchiul ăla cu probleme deja? Glezna? Mă ridic ușor, cu teama constantă că am făcut-o de oaie, să văd unde crapă, unde doare și fac un pas, doi, hai că merge și reîncep să alerg.

cgi-mihai-benea-0_r_w.jpg

Când terenul se aplatizează complet știu că urmează bomboana de pe colivă: asfaltul. Mi-e sută la sută clar că o să mă tai, energia mea se pune pe zero exact când trebuie să încununez o muncă de zeci de kilometri. Nici măcar asta nu mă deranjează, știu cum sunt. Și intru în Zărnești așa cum am ieșit: merg-alerg-merg-alerg. Mă încurajează lumea, mă salută, îi salut la rândul meu, le mulțumesc.

cgi-oanagrigore-1_w.jpg

Finișul mă așteaptă la fiecare colț pe dreapta, dar nu apare așa cu una cu două, panta crește, genunchii mi se apropie de asfalt, mă las, mă înmoi, aș zburda fir-ar dacă aș mai avea cu ce! cu sufletul sunt deja trecută de finiș și uite-l cum apare și e atâta bucurie în aer încât… încât ce? Nu vă povestesc un final de maraton, trebuie să vi-l trăiți măcar o dată în viață.

cgi-andrei-2_r_w.jpg

cgi-VarzariGabriela-2_w.jpg

cgi-cristivideanu-10_w.jpg

Chiar pe ultimii zece metri doi cârcei mi-au săgetat picioarele, coapsele mai bine zis, am alergat cu ele ca legate în atele, iar cum m-am oprit n-am mai putut mișca. Am stat cumințică acolo în mijlocul mulțimii, știu eu cum e când se întâmplă din-astea după concurs, mi-a luat secunde bune până m-am deblocat, dar cu primii pași cârceii au dispărut complet și am putut să dau o tură pe la masa cu apă și mâncare.

pinguinii-sosire_r_w.jpg

finiș pinguinesc: Mike, Cristi, Octavian și Vali

cgi-cristivideanu-11_w.jpg

impresii la cald

cgi-cristivideanu-12_w.jpg

Cam acesta a fost MPC-ul meu. Sau nu, după cum v-am spus la început, concursul acesta e o stare, e o atmosferă, e o experiență mult mai largă. În curând a apărut și Mike și am început amândouă să dăm ture: să ne luăm tricourile tehnice prevăzute în kit de la casa de cultură, apoi să mâncăm paste pregătite de organizatori exemplar la sala de sport – ocazie cu care am mai descoperit și eu Zărneștiul.

Cum în 2012 am ratat o parte din festivitatea de premiere (ciudă ce mi-a fost atunci mai rar!), anul acesta m-am înființat cu Mike cu o oră mai devreme. Iar când mi-a venit rândul la strigare, chiar și pentru locul 6 (în final 7 am văzut pe liste), tot am dus cu mine mândria și bucuria de a fi acolo.

MPC-11_r_w.jpg

A treia din dreapta mi-s 🙂 Bravo fetelor!

A doua zi m-am trezit surprinzător de bine. Nu aveam febră musculară, genunchiul durea pe cât mă așteptam să doară, răceala în cote normale, doar tusea venea din niște zone din mine care sunau dubios de adânci și înfundate… Pinguinii în jur ca de obicei, cu zâmbete, impresii și cu chef de o mică plimbare ca după MPC. Alegem Măgura că prea e frumos satul!

cgi-cristivideanu-16_w.jpg

pinguinii – mulțumesc dragilor

Magura-22_r_w.jpg Magura-23_r_w.jpg Magura-24_r_w.jpg Magura-21_r_w.jpg

Ar trebui să urmeze o încheiere, dar MPC-ul nu s-a încheiat. Desigur, s-au scris deja impresii, s-au dăruit poze, s-au afișat rezultatele, a trecut febra musculară (care a apărut ca dovadă că sunt și eu om, da??!), s-a înfoiat răceala la mine de încă n-a trecut, dar ghici ce, mă țin și eu tare la ea, am scris până și jurnalul de față și tot simt că MPC-ul nu s-a încheiat.

Țin medalia de finisher în mână și e doar o medalie, o linie de sosire peste care mi-au trecut tălpile obosite în timp ce sufletul abia și-a făcut încălzirea și de-atunci tot aleargă, ca o prelungire intenționată și reușită a unui vis, pe potecile muntelui. Aleargă. Liber.

mpc-medalia_w.jpg

în palma unui copile bolnave medalia maratonului meu de-o clipă s-a scufundat în ultra maratonul ei de zi cu zi…

17 Comentarii

  • Frumoasa mea prietena, esti una din cele mai tenace persoane cu care ma pot mandri ca o stiu, fie si doar de aici, de pe blog. Esti o invingatoare, nici nu stii cat de mult poti servi drept exemplu unora ca mine. Sunt mandra de tine!

  • Subscriu la ambele comentarii si da-mi voie sa-ti marturisesc ca citirea jurnalului mi-a facut pielea gaina si dupa terminarea lui sentimentul de prea frumos si de prea “om si prea cu suflet” n-a trecut 🙂
    Nici nu stiu ce sa admir mai repede, ce sa pun pe primul loc: omul-om din tine, sensibilitatea si gingasia mintii si sufletului….si ma gandesc ca toate merita sa fie in top, fie el doar imaginar, pentru ca esti un pui de om ce stie sa zboare si sa alerge deopotriva intr-o lume in care majoritatea aripilor sunt frante…
    Felicitari ptr maratonul din tine, ptr locul din clasament si ptr minunatia asta de jurnal!

  • Felicitari Claudia si nu numai pentru medalie, dar si pentru perseverenta si pasiune. Sunt convinsă ca este o experiența interesantă, dar nu pot decât sa îmi închipui, n-am participat la niciun maraton niciodată.

  • @Irina: multumesc, am multe temeri, uneori prea multe griji si cred ca invingatoare sunt atunci cand decid sa fac pasul. Dupa e o poveste, una dintre povestile celor care alearga in felul lor, in ritmul lor, dar o fac! Am avut indoieli logice daca sa particip sau nu, insa sufleteste vorbind trebuia sa-mi ofer darul asta: startul. Finisul e alt capitol 🙂

    @Radu: Poza aia e un fel de culise dinainte de maraton… ma tot uitam pe geam, cu emotie, sa vad cum ma asteapta Craiul…

    @Ren, Larisa: eu multumesc fetelor pentru alergatura pe randurile astui jurnal, am incercat sa nu ma lungesc… grea treaba! Si va incurajez la alergari usoare (pe cat va permite locul), e un bun moment de introspectie – la concursuri e si mai direct dialogul cu sine 😀

    @Miky: multumesc, ne tinem tari; cand am inteles metafora din pura intamplare – i-am dus medalia s-o vada, m-am facut mica-mica…

    @Ioana: am incercat sa redau mai mult MPC si mai putin “eu”, dar cam greu sa faci asta cand te incarci emotional aproape de maxim, iar in final am scris asa cum au navalit impresiile…
    Multumesc, te mai astept pe aici cu toate ca jurnalele tale sunt mult mai de interes – da, iti urmaresc blogul cand si cand 🙂

    @Alin: dupa doi ani si pentru mine a fost o poezie sa ma reintorc…
    Detalii nu-ti dau, esti tata, iar de ajutat deocamdata suntem “bine”, sper sa nu fie cazul de mai mult decat pot duce…
    M-am bucurat tare sa te revad aici.

  • Felicitări pentru revenirea placută pe meleagurile Carpaților!
    Mi-a plăcut jurnalul, descrierea trăirilor din timpul maratonului fiind inedită. Mult succes în continuare! 🙂

    • Multam Catalin, bine ca am apucat sa merg de vreo trei ori la munte inainte si sa le-aduc aminte muschilor cum e sa urci mai mult de 3-4 sute de metri diferenta de nivel ca incepusera sa uite…

    • Daca va referiti la Mos Martin, nici nu ne-am masura fortele cu dumnealui, dar probabil cu „ajutorul” lui am fi trecut mult mai repede linia de sosire 🙂

  • Am gasit articolul, cautand prin internet.

    Noi, descoperim muntii prin drumetie si alergare, e o placere sa citesc feed back-ul de pe cineva care are deja experienta, daca nu mai aveam destul de mult chief sa iesim la aer, acum avem 🙂

    O zi frumoasa,

    Cyril

  • Foarte frumos articolul, m-am regasit in multe trairi despre care povestesti 🙂 Tocmai m-am inscris la editia de anul asta si parca am si mai mari emotii citind jurnalul tau de maraton. Iar emotiile sunt semn bun!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *