Maratonul 7500. Povestea locului doi la Hobby Feminin

eu… o floricică
mai mult cu entuziasmul…
şi o voinţă pe care nu ştiu de unde o scot…

entuziasmul e de-ajuns pentru a termina un maraton ca 7500-le,
dar nu e de-ajuns pentru a-l câştiga

“antrenamentul” (mă refer doar la părţile alergabile) înseamnă însă muncă,
dar munca mi-ar dizolva entuziasmul
şi n-aş mai fi eu…

“eşti omul cu cea mai mare toleranţă la durere pe care-l ştiu” mi-a spus Radu…
poate că aşa e, însă mă sperie şi pe mine cum pot face selecţie printre dureri…
dacă pun cârceii pe o scară de la 1 la 5, doar la aia de la 5 scot sunete…

cine sunt după acest maraton?
pentru voi, tot eu
pentru mine, sunt propriul meu campion.

Impresii neordonate

Îmi vine să plâng. Chiar merge treaba asta să scrii plângând. Nu ştiu de ce.
E greu să fii mândru de tine şi în acelaşi timp să-ţi accepţi limita de sus. Să ştii că ai dat cu totul de ea şi că mai sus de atât nu vrei să mergi. Mi-a ajuns şi sunt mândră că mi-a ajuns.
Cum i-am spus şi lui Mike la un moment dat, am făcut tot ce puteam face cu tot ce aveam în momentul ăla.
Şi da, încă mi-e ciudă şi n-o să-mi treacă în veci ciuda aia că ceva a clacat, că ceva din mine m-a sabotat.
Bine că n-a fost sufletul, ăla încă zburda prin trupul măcinat de crampe musculare şi ars cu ură de soare.
Poate că de mila lui lăcrimez, un suflet ce-a ajuns mereu pe locul II după ambiţii… şi pe care îl rog sincer: iartă-mă!

Înainte de a începe povestea pe care n-aş putea să n-o scriu fir-a-păr, vreau să-mi spăl păcatele şi să le felicit din toată inima pe fetele de pe primul loc! Alina şi Cosmina, dacă veţi citi vreodată pe-aici, am avut momentele mele de ciudă că aţi ajuns primele şi apoi dintr-o ciudă pe mine n-am reuşit să scot mai multe vorbe aşa cum mi-ar fi plăcut… Acolo sus pe podium, aş fi vrut însă să ştiţi că m-am bucurat sincer pentru voi ca pentru nişte prietene, deşi nu vă stiu decât numele…

De fapt, pentru cei mai mulţi dintre concurenţi, mai ales pentru cei de la tura lungă (adevăratul maraton!), am simţit o adevărată admiraţie şi prietenie. Traseul maratonului nu e deloc unul uşor şi tocmai de aceea nu pot să nu empatizez cu greul fiecărui trup de om oricât de antrenat sau flower-power a luat startul.

sunt o mare norocoasă
am participat la două maratoane (de fapt la ediţii diferite ale aceluiaşi ultramaraton) şi la ambele am sfârşit pe podium…
* 2010 la Elită Feminin locul III. 90 km, 7500m diferenţă de nivel, 41 de ore 35 de minute…
* 2011 la Hobby Feminin locul II. 45 km, 3200m diferenţă de nivel, 10 de ore 23 de minute…
nu sunt timpi ieşiţi din comun de buni, dar pentru mine sunt cei mai buni!
de fiecare dată alături de Mike, de o prietenă de la care am învăţat multe şi care sper că a învăţat câte ceva şi de la mine

Cu o lună înainte

Mergeam spre deltă cu Mike în maşină.
– Ştii Mike, eu nu cred că sunt în stare de 7500 cu genunchiul meu… mai bine îţi găseşti pe altcineva…
Dar pe Mike o aşteaptă un concediu intens peste vreo două săptămâni aşa că voia să se protejeze şi să nu participe la tura lungă. Şi nici nu pare să vrea o altă coechipieră… Radu (re)formează cu Dani echipa de anul trecut Picioare Zburătoare.
– A, daa? Păăi… (nu pot să o las singură sau să nu participe, la naiba, vreau eu să particip! la naiba de trei ori!) păăăi mergem!
Zâmbim. Facem deja planuri.
Din când în când îmi amintesc de genunchiul stâng şi de lunga recuperare. God, cât voi risca! Dar nu, nu pot să mai dau înapoi! Care înapoi? E aşa bine să-ţi faci planuri!
Entuziasmul îmi încordează obrajii de atâta zâmbet. Ei bine, asta-s eu.

Cu trei săptămâni înainte…

… genunchiul stâng a început să mă doară din senin deşi îşi cam revenise. Dă-i cu griji, dă-i cu nervi, cu exerciţii, cu alifii, nimic! El durea, eu strângeam din dinţi. Care pe care frăţioare! Până aici ţi-a fost! Mă gândesc evident să-l protejez cât oi putea că mă aşteaptă şi pe mine un concediu promiţător pe care nu aş vrea să-l amân din motive de cuţu-şchiop. Nico, prietena şi kinoterapeuta mea 😀 e îngrijorată. Are şi de ce, ştie că o să fortez chiar dacă o să mă doară. Şi mai ştie că eu joc cu durerea un fel de ruletă rusească.

Cu patru zile înainte

Entuziasm, anxietate, trac, speranţe. Vineri seară ajungem la timp pentru şedinţa tehnică. Iau numerele, tricoul maratonului şi îl pun deoparte “pentru premiere”. Mike se amuză de grija mea pentru “ce ne facem dacă prindem podiumul” 😀
Ieşim în recunoaşterea părţii finale a traseului şi repetăm obiectivele: sănătatea pe locul unu, apoi să terminăm şi dacă terminăm să fie măcar în prima jumătatea a clasamentului şi dacă e să terminăm în prima parte măcar să fie cât mai sus, eventual de-un podium.
După o oră ajungem la corturi şi realizez că genunchiul nu mă mai doare deloc. S-o fi speriat sărăcuţul!

În noaptea de dinainte

Am dormit aproape bine după ce mi-am aranjat toate cele pentru dimineaţa. Cam frig, m-am felicitat pentru sacul de dormit de iarnă. La 5:25 sună alarma, o opresc şi mai stau în sac. Mike se duce să vadă cine soşeste de la tura lungă. Are un feeling că e Radu şi aşa a şi fost. Sub 24 de ore cum îşi propuseseră!
La 5:37 sună Andrei să mă încurajeze… Asta da moment, somnul sare, încep îmbrăcarea, împletesc părul, pun orteza pe genunchiul stâng şi o genunchieră simplă pe cel drept. Nu mai am emoţii, momentul startului pe care îl tot aşteptam a sosit.

Startul

Nu-mi prea aduc aminte mare lucru. Cu puţin înainte de ora 6 sosesc Hoinarii, Alex şi Elena, în 24 de ore iată de la plecare. O nouă performanţă şi pentru ei şi pentru maraton, dar şi pentru noi cei care luăm parte la ea măcar ca spectatori. Peste noapte sosiseră şi primele patru echipe de băieţi, primii terminând traseul în 18 ore. Timpii par ireali, dar oamenii sunt reali, există în carne şi oase. Şi n-ai cum să nu vibrezi când eşti la faţa locului printre ei.

10, 9, 8 începe dintr-o dată numărătoarea, mă uit după Mike şi mă poziţionez lângă ea, 3, 2, 1 şi pornim deocamdată la pas că puhoiul e mare! Anul ăsta traseul de la Hobby începe cu o urcare, slavă Domnului! că mie nu-mi place să alerg aşa dis-de-dimineaţă.

Meniul include:
– urcare de la Salvamont Peştera la Vârful Omu pe Valea Obârşiei sau a Ialomiţei +
– coborâre de la Vârful Omu pe Valea Cerbului la Gura Diham +
– urcare la Vârful Omu pe Bucşoiu +
– coborâre în Şaua Bătrâna pe Culmea Doamnelor + coborâre în Poiana Guţanu +
– urcare în Şaua Strunga +
– coborâre la Cabana Padina şi revenire la Salvamont Peştera.

Salvamont Peştera – Vârful Omu

Urcăm de zor, e răcoare, plăcut, lume multă, aştept să ne mai disipăm, dar ştiu că mai durează până atunci. Mă simt bine, respiraţia începe să se regleze, alergăm uşor pe unele porţiuni de fals plat, mie nu-mi plac foarte tare alergările astea, dar recunosc că sunt utile aşa că nu mă dau în lături de la ele. Ne-am propus să urcăm într-o oră jumătate, dar nu avem niciuna ceas la (înde)mână şi parcă e mai bine aşa.

Realizez cu adevărat că a început maratonul. Un tip se opreşte, are un cârcel, parcă mă doare pe mine, ştiu cum e, soarele aprinde deja vârful crestelor, oamenii urcă de zor, Omu e la naiba în praznic, realizez ca şi anul trecut că Omu ăsta e cocoţat în cer şi urci de behăi până acolo, dar ştiu eu că se poate urca şi deci, nu mă mai impresionează el!

Mai fac poze din mers, dar Micuţul, un aparat mai micuţ decât Micuţa, face poze de câţi bani am dat pe el, adică slabe şi asta mă cam demoralizează. Da, ştiu, am venit la maraton nu la făcut poze, dar asta-s eu şi gata!

Bucegi. Pe Valea Ialomitei. Proba Hobby la Ultamaratonul 7500

hobby-iştii ultramaratonului (=maratonişti în fond)

ieşim la lumină - nu avem nici o îndoială că va fi cald...

amfiteatrul, Coştila...

Omu e acolo sus, urcarea e un fleac

Habar n-am câte echipaje de fete s-au înscris până la urmă (la închiderea înscrierilor online erau 10), câte sunt în faţă, câte în spate, dar ce mai contează, iată Omu, iată Amfiteatrul scăldat în soare, ajungem la checkpoint. Bem apă cu izotonic, lăsăm din provizii, Mike o sună pe Muha – ajutorul de echipă al Pinguinilor Aventurieri (Cristi şi Vali de care am uitat să vă spui că s-au prezentat la tura lungă!), Muha nu iese, pesemne doarme, dar când să plecăm apare în pragul cabanei. Ce bine e să vezi un chip cunoscut, dar mai ales al unui prieten!

1h 27 min – atât am făcut pe urcare. Super! Dracu mai merge cu mine la munte de-acum, gândesc!

Vârful Omu – Gura Diham

Despre Valea Cerbului se spune că e lungă. E, e, e. Începe accidentat, în serpentine pe o potecuţă plină de pietre. Fetele de la Green Team (concurenţa) acum urcă spre Omu. Avem un avantaj mic, dar ştiu eu câtă experienţă am la maratoane, aşa că mi se pare un avantaj mic mic. Soarele deja arde, vânticelul e plăcut. Începem un fel de alergare uşoară, mai tăiem din unele serpentine, dar nu pe toate; simt că am o piatră în pantof. Mă descalţ, cade pietricica, continui să alerg.

Dar tot am o piatră în pantof! Mă înţeapă cam tare, mă opresc iar, mă descalţ, nu cade nimic însă am o bănuială groaznică. Trag şoseta şi… băşica e imensă… ceva mai mare ca o moneda de 5 lei – aia de aluminiu de pe vremea lui Ceaşcă – şi e deja spartă. Trag şoseta la loc, strând mai tare şiretul pantofului şi alerg. Mike zice cu voce tare ce gândisem şi eu “dacă de acum au început problemele…”. Cam aşa era, piciorul drept mă durea din şold. Stângul, ăla blamatul şi blegul era bine merci.

Alerg nebuneşte la vale, îmi tot spun “în viaţa ta n-ai alergat atâta!”, soarele e naşpa îmi bate din faţă, deja mi-am murdarit lentilele ochelarilor care acum îmi reflectă aiurea razele deci nu văd nimic. Mii de draci, mă rezum doar la urmăritul paşilor lui Mike şi la pietrele pe care le tot am de ocolit. Nu ratez însă florile proaspete de Sângele Voinicului, aş sta la poze, dar ştiu că aparatul n-o să mă ajute şi renunţ. Altădată! îmi promit.

Băşica mă ustură, eu alerg, ajungem la zona de pădure şi răcoare. Mike se împiedică magistral, bine că era o insulă de iarbă moale chiar în mijlocul potecii şi nu se loveşte când aterizează. Eu mă sperii puţin mai ales că văd tare prost prin ochelari şi mereu mă imaginez împiedicându-mă, iar eu când o fac de oaie, pute direct a capră.

Alergăm, alergăm, ajungem la intersecţia cu Plaiul Munticelu de unde ar trebui să prindem Scurtătura. O găsim, mai e o echipă de mixt cu noi, mai dăm de o echipă de băieţi ce bâjbâiau prin pădure şi astfel ne sfătuim până nimerim (anul trecut la tura lungă noi am coborât toată valea şi apoi ne-am mai căpătuit şi cu drumul forestier până la Gura Diham…). Coborârea e însă destul de accidentată şi abruptă şi piciorul drept se resimte parcă tot mai des. Şoldul mai mult. Băşica de la stângul şi ea. O fericire, ce să mai!

Ajungem la râu, apoi la Gura Diham şi dăm peste Pinguinii noştri Aventurieri. Dormiseră la cabană şi acum ieşiseră să declare abandonul. Foarte tare sincronizarea ca moment. Simţ pinguinesc i-am putea spune. Ne bucurăm mult să revedem alte chipuri de prieteni. Pe foaia de concurs ni se lipeşte sticker-ul şi aflăm că am fost devansate de Green Team cu 5 minute. Cum naiba? Nu mai înţeleg nimic căci plecaseră de la Omu în urma noastră, alergasem tot timpul şi nu trecuseră pe lângă noi (nu e ca şi cum poteca marcată ar fi vreo autostradă), folosisem scurtătura şi totuşi… ele au ajuns aici înaintea noastră.

Între timp am aflat că mai e o scurtătură, mult mai lină pe coborâre şi mai alergabilă pe principiul: ce e mai scurt ca o scurtătură? o altă scurtătură mai scurtă 😛

Gura Diham – Vârful Omu

Îi lăsăm pe băieţi să se retragă şi ei pe Bucşoiu la deal şi pornim şi noi urcarea spre Omu. Muntele ăsta e cam nesuferit din pricina junglei de la poale şi a crestei stâncoase plină de alternanţe sus-jos, însă eu nu-i urăsc decât prima parte a traseului: Gura Diham – Poiana Izvoarelor. Dacă aş putea să mă teleportez aş face şi rată pentru taxă.

Am urcat-o ca vai de lume, abia dacă îmi mai găseam suflul, motivaţia. Talpa stângă mă ustura, şoldul drept mă durea şi de dimineaţă de la plecare mă bântuia un pipi pe care îl tot amânasem din pricina vitezei de deplasare. Mike, cu câteva maratoane alergate la activ, ştia cum stă treaba şi a început administrarea de geluri şi activatoare, jumătate eu, jumătate ea. Nu m-am opus deşi la primul gel îmi era teamă să şi înghit. La un fir de apă oprim să facem rezerve şi reuşesc să mă duc şi eu ca omul la toaletă şi chiar am căpătat ceva energie după.

Recunosc că mi-a fost cam greu pe porţiunea aia care mai e şi tare plictisitoare şi eu am nevoie de stimuli precum soare-răsare, păsări cântătoare sau flori rare. Acum îmi dau seama că n-am deloc o viziune profesionistă asupra concursurilor, dar asta nu mă împiedică să le duc până la capăt. Cred că bietei Mike i-a fost greu cu mine pe acolo că nu sunt uşor de abordat când am ceva de războit cu mine. Treptat însă am reuşit să ies din blegeala aia şi să mai cresc ritmul.

Până la Pichetul Roşu şi mai încolo până la La Prepeleac am alternat perioadele de urcat cu cele de alergare pe porţiunile de (fals) plat. Nu-mi venea nici neam să alerg, mă gândeam şi la chestia aia numită conservarea energiei, însă simţeam că am o datorie faţă de Mike şi strădaniile ei de a mă mobiliza. Plus că trecea mai repede timpul aşa. Până în checkpointul de la Prepeleac le-am ajuns din urmă pe fete. Nu pot spune că asta m-a liniştit. Eu tot voiam să ştiu cum ne-au depăşit fără să le văd 😀

pe la Pichetul Roşu

Punem viza, mai luăm jumătate de gel pentru urcarea cea mare, mă amuză că cineva de aici îşi amintea de noi de anul trecut când am stat pe puţin o oră blocate pe Bucşoiu – cred că toată lumea ne ştie! – şi pornim. Am urcat destul de bine chiar dacă nu cu un ritm de invidiat. Cârcei însă s-au înmulţit şi încă foarte tare. Pe unele porţiuni numai eu ştiu ce poziţii am adoptat ca să nu îndoi picioarele. Cei mai mulţi erau pe piciorul drept, şold, coapsă, gambă, degete şi alţi muşchi care simţeau nevoia să se facă remarcaţi.

pe Bucşoiu

am scăpat de jungla de pe Bucşoiu, ne-au rămas stâncile

de când îmi doream zările astea limpezi!

Mă dureau, dar nu mă puteau opri din urcat. Am trecut prin junglă fără să mă plâng prea mult de ea, însă soarele a început să ardă fără milă. Câte un vânticel slab ne mai răcorea însă nu cine ştie ce. În sfârşit însă, vedeam Bucşoiul! De două ori ceaţă, o dată noapte şi a patra oară sub un cer limpede fără nori. E un munte fain! Chiar e! Are o creastă cam zimţată ce scoate sufletul din tine pe fiecare urcare, dar tot vreau să mă întorc pe el şi să-l fac lejer.

Cum nu era timp de stat cu ochii în zare m-am mulţumit cu toate floricele colorate de pe lângă potecă. Cred că nu am ratat nici una şi aşa mă simţeam cumva răzbunată de ritmul nebun de concurs. Nu mă înţelegeţi greşit, dacă aveam mai multă energie alergam şi la deal, însă eu abia realizam că sunt la un maraton adevărat în care se mai şi aleargă, trage tare, depăşit limite etc. Îh… trist adevărul când crampele dor mai tare decât o băşică mare şi spartă de care abia îmi mai amintesc că există.

Ajungem şi pe Vârful Bucşoiu, o mogâldeaţă înierbată, dar pentru care aveam pretenţia să ştiu că el e acela! Am rugat-o pe Mike să-mi facă o poză, nu prea avea ea chef de din-astea însă am insistat că altfel… îmi pierdeam tot zen-ul! De acolo se vede Omu… la naiba suit în cer că altfel nu-i pot spune. Cu toate astea e încă o urcare şi la cât urcasem ce mai conta? Şi dă-i şi dă-i până când izbutim.

urcând pe Varful Bucsoiu

urcând pe Vârful Bucşoiu

era şi timpul să ne cunoaştem! Eu şi vârful semnalizat cu bannerul maratonului de către organizatori

Voluntarii ne aşteaptă cu apă rece – beau nu ştiu câte pahare – mai iau ceva gel parcă, mânânc nu-mi amintesc ce (apa era atât de rece şi de bună încât mi-a ocupat toată memoria), pun plasturi pe la tălpi, Mike îşi reorganizează şi ea din lucruri şi când ne hotărâm să plecăm apar ca din senin Andrei, Emil, Muha (v-am spus eu că există simţul pinguinesc!). Bucuria e mare, abia schimbăm câteva vorbe că noi trebuie să plecăm…

la Cabana Omu, tocmai ce am venit, tocmai ce plecăm (photo by Andrei)

De la Gura Diham am urcat în trei ore jumătate, un timp destul de bun şi am ajuns înaintea fetelor. Eram primele. Un sentiment destul de fain deşi concursul mai avea destul. Ce-i drept urma coborâre multă, deci alergare, deci… mai uşor.

Vârful Omu – Poiana Guţanu

Fără să mai rătăcim intrarea în traseu ca anul trecut pornim la vale. Descopăr cu stupoare că mi se pun cârcei şi mai frecvent ca la urcat. Mersul cu pas mare era ok, alergarea ciuciu. Mă încăpânez puţin, dar n-am cu cine. Genunchiul drept, încă o dată spun, ăla sănătosu’, începe să mă doară teribil din senin. Abia mai puteam să mă las în picior. M-a lovit ca un trăsnet treaba asta. Era genunchiul bun! Eu tot timpul mi-am făcut griji pentru celălalt… Senzaţia de auto sabotaj mă rodea ca o maşină de curăţat ştiuleţi.

Şi ca treaba să fie naşpa până la capăt, un cârcel de nivel 5 mi-a cuprins tot piciorul drept. Coapsa trăgea într-o parte, gamba în cea opusă, genunchiul răstignit între. Am icnit surprinsă de atâta durere, m-am aşezat jos. Nu pot spune ce era în sufletul meu însă şi acum simt golul ăla cum se cască. Furie, dezamăgire, mâhnire, neputinţă, durere, du-re-re! La Mike nu mă mai gândeam că mă năpădeau în plus alte sentimente şi de-abia mai puteam duce. Nu, nu eram înfrântă de tot.

Green Team ne ajunge din urmă. Mă întreabă fetele ce-am păţit, cum pot ajuta. Abia de mă pot uita la ele. Privesc mai mult în jos, le văd adidaşii stând în loc o vreme, apoi cum pornesc la vale pe potecă. Nu cred că voi uita curând aceea imagine. Durerea cred că s-a estompat în aceea secundă pentru a lăsa loc alteia, nouă şi necruţătoare: asta e competiţia, asta înseamnă să pierzi, asta înseamnă un maraton adevărat! Eu şi numai eu am pus capăt unui vis ce putea fi nesperat de frumos, un loc unu… un loc de la care trebuie să-mi iau gândul. Eu şi piciorul meu cel bun! Aproape că îl urăsc pe ăla bolnavul care tot timpul a fost menajat şi care acum asistă la neputinţa celuilalt. Draci! Sunt tot felul de gânduri ciudate ce te apucă în astfel de momente…

Am dat jos genunchiera aia obişnuită (şi de tot rahatul!) şi am pus faşa elastică. Am mers cu ea vreo câţiva paşi, dar era mult prea strânsă şi piciorul era plin de cârcei ca ciorchinele de boabe. Ne oprim iar, slăbim faşa, nimic. Fetele coboară de zor, aleargă uneori, dispar în zarea de platou galben-brun şi potecă lină…

Mergem la pas. Nu foarte încet, dar pe aici s-ar alerga fluierând în mod normal. Nu şi noi, nu azi, nu la maratonul ăsta. Mai alerg din vreme în vreme însă foarte puţin. Genunchiul doare, e instabil, crampele măsluiesc zarurile şi joacă necinstitit. Mike zisese ceva de abandon şi retragere la Peştera că tot eram aproape de traseu, dar nici gând să aud. De m-aş fi târât şi tot ajung la capăt! Cât încă pot merge… merg!

Eram supărată rău, asta cert. Fetele abia se mai vedeau când şi când, ştiam că nu o să le mai ajungem, dar nu voiam să renunţ la a da tot ce pot şi cred că n-am economisit frântură de energie. Mike îmi tot vorbea, abia mai auzeam, abia mai puteam înţelege. În capul meu tropăiau cuvintele: mergi-mergi-mergi! Nu ştiam ce răspuns aştepta, dar i-am răspuns exact cum simţeam: o să fac tot ce pot cu ceea ce pot acum! şi cred că m-a înţeles pe deplin. Era adevărul pur, un adevăr care mă speria de fiecare dată când strângeam din dinţi sau icneam necontrolat.

Atunci m-am întrebat dacă merită să fac asta, dacă îmi place aşa ceva şi n-am putut răspunde NU. Păşeam drept ca să feresc piciorul de călcături strâmbe care să mă accidenteze şi mergeam ca şi cum trebuia să duc o solie la capătul lumii! Eram propriul meu curier spre linia de sosire.

refugiul din Şaua Bătrâna

Coborârea din Şaua Bătrâna în Poiana Guţanu m-a torturat de-a dreptul. Abruptă, cu pietre, cu soarele deasupra, cu puterile aproape sleite, cu gândurile sictirite. Mă durea atât de tare fiecare pas că nu puteam să mai gândesc. Mă mai opream pentru câteva secunde să întind picioarele, dar nu m-aş fi oprit de tot. Şi totuşi, dacă îmi spunea cineva că e ok să mă opresc şi să se termine atunci, îl băteam cu beţele de trekking! Deci mai aveam energie! Mai aveam, dar nu poţi merge cu dinţii sau în mâini…

Poiana Guţanu – Şaua Strunga

De la checkpoint începe urcarea şi da, asta încă mai pot face după aproape opt ore de mers. Mike îmi tot vorbeşte despre găsirea ritmului propriu, ştie ea ce ştie şi ştiu şi eu, doar că am nevoie de ceva să se alinieze. Nu-mi dau seama ce. Ne oprim la râu, mai luăm câte ceva (am pierdut firul gelurilor, plicurilor de anticârcel, al activatoarelor) şi pornim. Merg în faţă, ştiu că Mike se va ţine fără probleme după mine, pe unele porţiuni alerg şi cumva, ceva se schimbă în mine.

De cum ieşim din pădure, intrăm în imperiul soarelui şi al potecii ce urcă lin, dar luuuung pe curbă de nivel. Nori negri de ploaie par să ne aştepte undeva în Şaua Strunga, zonele umbrite de ei se văd undeva departe. La noi de ce nu vine nici un norişor? Iaca, nu vor şi gata! Cu cât soarele mă arde mai tare cu atât simt motivaţia cum creşte. Beau apă, păşesc hotărât, cadenţat, drept. Sunt ca un lup, când schimb direcţia, mă sucesc cu tot corpul şi nu doar din încheieturi.

Mike ascultă muzică, mai vorbim, dar ştiu că vrea să se detaşeze puţin de moment. E greu, urcarea asta e criminală în felul ei şi trebuie să mă repet, soarele arde ca înainte de ploaie, doar că ploaia ne amăgeşte şi nu vine. Energia mea e pe val şi asta cred că e unul dintre momentele plăcute de la maraton. Mă simt ca la prima urcare. Mă bucur de peisaj, de vacile ce pasc pe lângă potecă, de caii frumoşi şi aparent liberi, de genunchii care nu mai dor, de cârceii care m-au slăbit, mă bucur de mine însumi şi de faptul că neabandonând pot trăi clipa asta.

spre Şaua Strunga - norii de ploaie ameninţă, dar nu se întâmplă nimic...

Mă uit în spate, se vede venind o echipă de mixt, nu-mi simt locul doi ameninţat şi mai mult de atât, mi se pare că primesc ceea ce merit. Nu mi s-ar părea just ca cineva ca mine ce se prezintă ca o floricică la un maraton să-l şi câştige… Îmi vine să urc tot mai repede, îmi dau seama că o alerg un pic pe Mike, dar ştiu că îi sunt datoare cu momentul ăsta – prea a tras şi ea destul de mine.

Când văd refugiul din Şaua Strunga mi se umbreşte puţin din fericirea nătângă ce mă apucase – urmează coborâre… Aflăm că fetele au 17 minute avans, dar ele pot alerga fără probleme de-acum, noi, mai precis eu, nu…

Şaua Strunga – Salvamont Peştera

Mergând la vale descopăr că picioarele şi-au cam dat restart. Nu vor să mai alerge, dar măcar sunt bine şi pot susţine ritmul. Finishul se apropie, în mai puţin de o oră totul va fi terminat. Nu ai cum să nu te bucuri că se termină! Începem să vorbim una-alta de parcă ar fi o tură obişnuită la munte. E un ritm alert de mers, dar parcă nu unul de concurs. Sunt o groază de animale în jurul stânii pe lângă care trecem, mă amuză cum o scroafă mare şi grasă mânâncă iarbă stând în fund – lenea îi e proporţională cu stratul de grăsime! – cum ne privesc curioşi ciobanii printre picioarele vitelor pe care le mulg.

ultima coborâre, spre Padina

Ajungem la Cabana Padina şi de aici în maxim o jumătate de oră suntem la finish. Mike ar vrea să alergăm porţiunea asta, eu îi promisesem că voi încerca şi încerc, însă picioarele, tot corpul, sunt de plumb şi nu fac decât să simulez o mişcare pe loc. Prefer să merg cu paşi mari şi aşa am ţinut-o până la capăt. Nu prea mai vorbim, ce ne-am mai putea spune când ai un drum forestier cu pietre sub şi un soare obraznic deasupra?!

Privesc deseori în spate cu frica că poate apare vreo echipă de fete alergând şi asta îmi dă nişte nelinişti teribile. Ptii drace! Pe asta n-o mai trăisem, aşa că decid să nu mă mai întorc. Merg, tac, merg, mă refugiez în sunetele apei, ale păsărilor, în parfumul ştrangulat de căldură al cetinilor. Am atâta nevoie de munte acum!

Finishul!

Ne apropiem şi vom alerga pe ultima porţiune – îi sunt datoare de anul trecut lui Mike. Vom rupe banda aceea roşu cu alb alergând, vom primi aplauzele şi vom savura cuvintele lui Queen we are de champions! Mike mă ia de mână, are o strânsoare puternică şi cred că asta e un alt moment ce va fi greu uitat. Alergăm împreună, e frumos, e intens, e pantă, dar ce mai contează după 45 de kilometri! E prea scurt! Nu pot distinge pe cineva anume dintre cei care ne aşteaptă, pentru o clipă sunt orbită de emoţie. Şi vreau cu ardoare un singur lucru: umbră!

finish la 7500 editia 2011

clipa la care visăm de peste 10 ore (din albumul Silviei David)

încă doi, trei paşi... (din albumul Silviei David)

Primim apă rece, medaliile de finisher, ultimul sticker cu timpul – e 16.23, am dovedit cei 45 de kilometri în 10 ore şi ceva – apoi primim câte o supă fierbinte de paste (buuuună rău!), mânânc chiar dacă mă arde, îmi descătuşez picioarele de faşă, orteză, leocoplast. Talpa stângă îmi dă fiori de groază când văd rana fostei băşici, acum o carne vie roşie plină de gunoaie… Îmi vine să plâng când sosesc alţi concurenţi şi sunt aşteptaţi cu muzică şi urale. De-abia acum realizez că s-a terminat, cât de intensă şi de neobişnuită e bucuria unui astfel de moment. Te bucuri pentru cei care sosesc la fel cum te bucuri pentru tine.

Ne sunt alături Radu şi Dani. Apare Căpitanu care ne ia în braţe şi ne pupă. La corturi apar în scurt timp Andrei, Muha, Emil, Em’, Cristi ce tocmai au coborât de la Omu. Au încercat să ajungă la timp pentru a ne prinde trecând linia de sosire însă ne-am mişcat prea repede 😀

echipa 209 - Pinguinii şi medaliile de finisheri (photo by Andrei)

picioarele unei mici maratoniste (photo by Andrei)

Restul e poveste, bucurie, zâmbete, mersul răniţilor, un pepene răcit în apa rece de munte (mulţumim Radu, Mike!), o seară pinguinească la Padina…

Premierea

M-am culcat devreme căci nu mai puteam de somn, iar pe la şase am deschis ochii. Nasol. Ce naiba să fac eu până pe la 8-9 când se trezeşte lumea? Am ieşit afară, era foarte plăcut. M-am plimbat puţin, am fost la izvor să mă spăl, am alergat vreo sută de metri pe urcare – aşa am simţit, aşa mi-a venit! Tabăra de corturi era cufundată în linişte, doar ici-colo câte o mişcare aproape insesizabilă. Crestele munţilor se aureau uşor. Păşeam rezonabil la deal, greoi tare la vale, durerile de muşchi mă încolţiseră firesc în locul fostelor crampe, dar doar cât să mă incomodeze. Aveam în suflet bucuria omului care termină ceea ce a început şi emoţia trepăduşă a premierii ce urma. Rareori sunt propriul meu campion, dar într-o asemenea dimineaţă m-am lăsat înduioşată de mulţumirea de sine şi de un fel de mândrie simplă, fără tam-tam-uri. Sunt bucurii pe care le poţi împărţi cu cei dragi şi sunt bucurii pe care le ţii doar pentru tine. Dimineaţa aceasta va rămâne pentru totdeauna doar a mea.

Pot să vă spun că podiumul ăsta are o magie a lui. E imposibil să n-o simţi şi să nu ţi-o mai doreşti după ce ai aflat-o. Nu pot să descriu cum e, trebuie să fii acolo, să aplauzi, să feliciţi, să lăcrimezi naiv, să te bucuri, să nu-şi poţi opri zâmbetul lungit până la urechi. Energia care se dezlănţuie la unison din oameni atât de diferiţi, dar care au în comun nebunia ce te face concurent la 7500, e incredibilă.

medalii, cupe, şampanii pentru eroi (photo by Andrei)

cercetând diploma de participare (photo by Andrei)

podium la maratonul 7500, Bucegi 2011

e fain tare pe podium, abia mă lupt cu uriaşul zâmbet, dar şi cu lacrimile... (photo by Andrei)

primele 5 echipe la Hobby Feminin - poza de grup 🙂 (photo by Andrei)

cu prietenii alături (photo by Andrei)

timp şi timpi

În loc de încheiere…

Pentru organizatori, pentru CPNT, un mare: BRAVO! şi un şi mai mare MULŢUMIM!

Pentru Mike, jumătatea mea de echipă, un sincer MULŢUMESC pentru tot şi mai ales, pentru încrederea de a porni alături de mine!

Pentru pinguinii suporteri, repet ce am spus şi sâmbătă seara după maraton: e mare lucru să ai cu cine să te bucuri, cu cine sărbători!

Pentru Andrei, mulţumesc pentru răbdare în primul rând şi pentru restul eforturilor pe care le ştim amândoi, doar că eu le mai uit uneori…

Pentru Nico, care-mi moderează temperamentul, dar îmi antrenează visele!

Pentru restul echipelor, Elită sau Hobby, mă bucur că am fost acolo cu toţii!

Pentru cei care au aruncat pe jos tuburile goale de gel, le transmit sincer un mare: RUŞINEE! Dacă maratonul ăsta e o cursă nebunească în care singurul caracter montan rămâne cel al profilului traseului, să nu uităm că suntem totuşi pe munte şi că ar trebui să avem o anumită conduită! Dacă cineva crede altfel, dacă vrea doar să-şi probeze limite şi să profite de adrenalină poate nu e tocmai concursul potrivit. Oamenii dau calitatea şi n-ar trebui să uităm asta, mai ales noi cei care credem în frumuseţea şi caracterul special al acestei competiţii!

Pentru mine… (urmează o listă imensă, puteţi să treceţi peste :P)
– maratoanele se aleargă, nu se merg şi fără muncă şi antrenament vor exista momente de colaps – experienţa e cheia!
– grija de acasă nu se potriveşte cu păţania din crâng – mă văitam de stângul şi am păţit-o la dreptul
– competiţiile montane, aşa cum le văd cu ochiii de acum, nu-mi mai par aşa atrăgătoare: nu sunt omul care să treacă de la un gel la altul, care să planifice totul în amănunt. Şi nici nu mă văd antrenându-mă şi nu cred că de lene ci pentru că nu prea vreau să fac asta…
– trebuie să fac ceva legat de crampele astea musculare care îmi sunt frecvente şi în viaţa de zi cu zi nu doar după 30 de km
– orice contează, până şi şosetele fac diferenţa (chiar şi acum când scriu simt înţepăturile din talpă, iar rana e departe de vindecare… mai ales că o calc în picioare la fiecare pas…)
– am aflat o groază de lucruri despre mine şi despre trupul meu
– în acest moment nu pot spune dacă (nu) voi mai participa la 7500 sau la un alt maraton.

Link-uri:

* albumul foto în care voi mai adăuga treptat şi alte fotografii Marathon 7500. EdiţiaIII 2011. Mai mult decât un podium!

* clasamentul (când va apărea – se pare că 25 de minute ne-au despărţit de locul I, vă rog uitaţi-vă la timpii de la Elită!) şi site-ul oficial al maratonului

* aştept RT-urile de la Mike şi Radu

Pentru final am păstrat o poză de duminică încercând o mică plimbare pe Cheile Zănoagei Mari,

greul va trece, zâmbetul va rămâne! (photo by Andrei)

20 Comentarii

  • M-am regasit:

    Energia-ti vine din soare, sau din stropii de ploaie… cum sa nu fii cea mai rezistenta?
    Fii tu insuti, Claudia!

  • Tot ce-i maret se face cu durere si sacrificiu.
    Am citit cu sufletul la gura povestea maratonului.
    Uitamdu-ma la poza voastra de final, imi ziceam in gand “uite cat de fragile par fetele astea la prima vedere, si cat de puternice sunt in realitate” . Puterea pleaca in primul rand din interior
    ( la voi se vede acest lucru cu prisosinta)
    Va felicit din toata inima.

  • @Alin: da, asa e, de acolo vine rezistenta, insa nu si performanta…

    @ Andrei: multam fain de vizita!

    @Tata Oleg: Multumim frumos, e un lucru extraordinar ca ne intelegeti si acest gen de perocupari si sunteti alaturi de noi chiar si la final. Un maraton nu se termina cand treci linia de finish ci mult dupa…

  • Foarte emotionant si redat foarte bine, cu nerv si tensiune. Felicitari pentru reusita, pentru poveste, pentru frumoasele poze postate, pentru bronzul tau de invidiat si naturaletea zambetului!Te imbratisez cu drag si mandrie!

  • Felicitari nu doar pentru argitul sau aurul echipei/genunchiului, ci, mai ales, pentru text. Un text de prozator innascut, pe care l-am citit cu foarte multa placere, desi are, cred, vreo 10 pagini.
    Felicitari!

  • Eheeee..cata forta si nervi de otel poti avea pentru a trece peste toate hopurile unui maraton?
    De fapt, cred ca in afara maratonul propriu-zis, a mai existat unul – maratonul propriei vointe.
    Felicitari!

  • Ma emotioneaza de-a dreptul asemenea mesaje, sarumana!

    @Paul, stiu cum scrii tu si numai faptul ca ai citit tot ma onoreaza!

    @Cioli, stiu cat de mult ai citit tu la viata ta, cat citesti si cat vei citi, asa ca venind de la tine e o apreciere cu mult background in spate. Pe de alta parte ne stim de multa vreme si cu atat mai mult ma bucur de imbratisarea ta >:D< @Catalin, a fost multa vointa acolo, una pe care nici eu nu mi-o pot explica pe anumite portiuni, de aceea cred ca fiecare ar trebui sa treaca prin experienta unui maraton (nu neaparat in sensul clasic de alergare) pentru a se descoperi cu adevarat pe sine sau macar niste mecanisme din interiorul nostri la care altfel nu am avea acces.

  • Conditia psihica despre care vorbea cineva mai devreme, este un aspect admirabil la tine (la voi) si este forta motrice spre multe realizari.
    Bravo Claudia ! Bravo Mike !

  • Si coechipierul meu s-a decis ca se lasa de concursuri de munte cu ocazia asta, pt el a fost al 3-lea concurs (anul trecut am fost pe podium cu el). Anul asta s-a casatorit, si-a lasat burta, nu s-a antrenat. L-au abandonat muschii la urcare si genunchii la coborare. Maratonul pt mine s-a transformat intr-o plimbare de weekend de 45 km, macar era vreme frumoasa am facut poze faine. 😀

    Ce vroiam sa zic este ca mi se pare fantastic ca participand la 2 maratoane, ai urcat pe podium de 2 ori. Mai ales fara antrenament, performanta asta presupune eforturi inumane. Daca transferi efortul din concurs in antrenamente, o sa fie mult mai usor la concurs, dar presupun ca e greu sa te antrenezi daca nu esti intr-un mediu in care oamenii se antreneaza de cateva ori pe sapt. Sunt curios daca intr-adevar te lasi de concursuri, eu sper ca nu. Citind experientele tale, devin si eu mai puternic gandandu-ma ca daca o fata fragila poate sa fie asa puternica ce drept am eu sa fiu slab.

    Parerea mea e ca maratoanele sunt o asa mare proba de rezistenta si perseverenta ca te formeaza pt restul vietii. Chiar daca ai alergat 2, sunt intre experientele pe care nu le uiti. Cu toti ar trebui sa terminam macar un maraton in cursul vietii, fiecare dintre noi primim o lectie de umilinta. Am respect imens pt toti oamenii care participa an dupa an la maratoanele astea, in special pt concurentii mai in varsta. Ei ar trebui sa fie in ziare ca modele pt tineri, nu policitienii si fel si fel de personaje care isi fac faima facand scandale.

    Felicitari pt efort si sper sincer sa te mai revad si cu alte ocazii!

  • @Mircea: multumesc, sa vezi acum psihic pana scap de buboi 😀

    @Doina: Multumim, am avut norocul sa te cunosc si esti la randul tau un om de admirat si de la care avem cu totii multe de invatat.

    @Tequila: La capitolul poze, sunt invidioasa, eu am avut timp anul trecut, insa anul asta… cam pas. Si aparatul era prost si ma frustra, dar si ritmul cursei mult mai mare.
    Sunt de acord cu tine cand vine vorba de cel putin un maraton in viata – e genul de experienta care are de toate, de la umilinta cum punctezi tu foarte bine pana la clipa cand te simti propriul tau erou trecand linia de finish.
    Si evident ca mi-ar placea sa se scrie despre aceste lucruri…
    Nu stiu daca ma las de maratoane sau daca voi mai merge… habar n-am acum. Pur si simplu. Oricum n-am fost decat la doua in doi ani 😀

    Multumesc pentru felicitari si sunt valabile si pnetru tine caci nici plimbarea de 45 nu e chiar… scurta 😀

  • Dumnezeule, e incredibil de frumos, primul gand. Citii pe nerasuflate, apoi incetinii ca sa sfarsesc incruntandu-ma la poza aia cu piciorul.
    Felicitari si la cat mai multe clipe albastre.

  • @ Dunia: imi place urarea asta a clipelor albastre, o tin minte!

    @ Nicu: multumesc ca le-ai enumerat, n-as sti care conteaza mai mult acum dupa concurs, dar in nebunia celor 10 ore cam toate isi gasesc locul…

  • Depinde ce intelegem prin performanta…
    Pentru mine, chiar si sa participi si sa termini e o performanta, daramite sa iesi pe podium 🙂
    Mi-ar trebui multe energie si antrenamente serioase sa realizez o clasare intre primii la astfel de concursuri. Ma multumesc cu ‘performanta’ de a participa, iar pentru asta e suficient soarele sau stropii de ploaie 🙂
    Remember: ““antrenamentul” înseamnă însă muncă,
    dar munca mi-ar dizolva entuziasmul
    şi n-aş mai fi eu…”
    Subscriu.

  • @Alin: Inevitabil ne dorim performanta. Chiar si fara pregatire, antrenament, te trezesti acolo la fata locului ca vrei mai mult, ca vrei sa iesi cateva locuri mai in fata, ca vrei sa intreci pe nu stiu cine, ca vrei sa urci chiar pe podium… Am trait toate aceste sentimente si chiar m-am mustrat uneori “de ce vrei ceva ce nu meriti in definitiv?”, insa treaba asta cu mustrarile e ca vin si trec si raman tot cu “obsesia”: cat mai sus!

    Inca ma gandesc daca sa mai particip sau nu la vreun maraton. Ciucas, MPC… ma provoaca, insa ar trebui sa-mi jertfesc putin cam mult genunchii pentru asta… Ce voi face cand febra ma va incolti nemiloasa??! Greu de spus… un antrenament m-ar ajuta sa ma decid mai usor, dar nu reusesc sa trec de zona lipsei de motivatie si sa ies la alergat…

  • Sigur ca ne dorim performanta… dar oare suntem dispusi la sacrificiile si rigoarea necesare?
    Vreau in fata, uneori ma descurc cu ce am genetic, dar cel putin la baieti concurenta e mai bine pregatita, se antreneaza, eu unul care n-o fac constant ci doar printre piacturi nu am cum sa tin pasul.
    Imi place totusi sa particip, chiar daca ajung cu plutonul. E spiritul acela de competitie de care spui, si apartenenta la un grup select, cu preocupari alese.
    Gata cu iluziile ca o sa ies pe pozitii fruntase, sunt realist.
    M-as duce la cateva concursuri pe an, dar pana la urma aleg unul-doua caci mai sunt si multe altele de facut… viata e frumoasa :).
    Lipsa de motivatie se rezolva (uneori) cu un prieten bun. Ideal, cu perechea.
    Febra e detaliu, antrenamentul – o reteta spre succes, iar daruirea e cheia succesului indiferent cat esti de in forma. Cand stii ca ai dat tot ce poti (sau pe aproape) esti fericit, indiferent ca ajungi printre primii sau ultimii.
    Bine ai revenit acasa, mai ocupa-te si de bagajele alea ca de scris/citit este vreme 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *