Maratonul 7500. 90 de km prin Bucegi

“A woman is like a tea bag. You never know how strong she is until she gets into hot water.” – Eleanor Roosevelt

Azi sunt omul care crede că visele se află înăuntrul nostru, demult împlinite. Poate de aceea am îndrăznit să scot un vis la iveală. Îl simțeam. Realitatea îmi arăta cărțile ei în patru culori, eu nu voiam decât povestea din spatele lor. Nu m-am simțit străină de visul meu și nu mi-a fost rușine de el. Visul acesta m-a purtat la 29 de ani pe urmele celor 11-12 ani când proful de sport îmi spunea că-s talentată la o chestie numită atletism. De-atunci am trăit mereu cu întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă părinții m-ar fi trimis la liceul sportiv așa cum li se tot spunea. Astăzi știu: multe, dar nu totul.

Poate că ceea ce sunt azi se datorează viselor pe care le port în mine.

Zicea Mike că voi fi alt om după acest maraton. Avea dreptate. Sunt un om care a prins aripi în 41 de ore și 35 de minute și nu pentru că am parcurs 90 km pe cărări de munte ci pentru că am trăit fiecare clipă într-un mod ciudat de firesc. N-a fost nimic nou pentru mine. Trebuia să vină acestă zi, așteptam de (prea) mult timp! Ca-ntotdeauna, toate se întâmplă cu un rost și dacă mă mai întreb uneori încotro răspunsul e mereu același, tot înainte!

Sunt încă foarte emoționată. Am zis că merg la maraton aproape din prima. După ce-am văzut eu pe harta că traseul e de fapt o mulțime de 16 trasee dintre care eu abia am făcut vreo trei, nu m-am lăsat speriată de lungimea SF (care variază de la un track de gps la altul, dar oricum sunt lejer peste 90 de km) ci ispitită de munte și de cărările sale. Sună arogant, dar un maraton de 42 de km de alergare montană mi se pare mai mult adresat prefesioniștilor și celor care se antrenează pentru asta, însă un ultramaraton e pentru oamenii care vor mai mult decât performanță, nu e suficient să alergi, să poți, să vrei. Eu m-am simțit pregătită pentru el nefiind deloc pregătită. Pur și simplu am zis da și am așteptat să vină mai repede ziua concursului.

La 7500, se concurează pe sistem de echipe(masculin, feminin sau mixt), iar eu am participat cu Mike. Alături i-am avut pe Radu și Dani care au concurat la băieți. Joi, după serviciu, toți patru ne îndreptam spre Salvamont Peștera de unde totul avea să înceapă a doua zi la ora feroce 6:00. Echipa noastră de fete, pinguinii, avea și un țel: să termine cu bine traseul maratonului. Normal că un loc pe podium nu strica aritmetica viselor, dar nu era deloc o prioritate. În total eram șase echipe de fete la categoria Elită și eu una nu am subestimat pe nimeni pentru că nu e puțin lucru să te înscrii în această competiție.

Vineri dimineața am ieșit din cort pe la ora 4:45. Frig, rouă, nerăbdare. O noapte dormită prost, chircită în căutarea unui loc drept, căci deși am controlat locul, am reușit să o dau în bară, adică în groapă. Am mai și visat ceva ciudat, Isus intrase în cort, așa cum îl știu din majoritatea icoanelor și stătusem de vorbă mult timp. Nu-mi amintesc ce-am vorbit, dar a ieșit îmbrăcat în polarul meu. N-am îndrăznit să strig și să-mi cer polarul înapoi. În vis mă miram că visasem asta. Apoi am aflat că și ceilați avuseseră o noapte puțin cam agitată. Probabil, emoțiile. M-am echipat cu de toate, foarte sârguincios și am așteptat doar momentul startului. Am vrut să îmbrac tricoul roșu-roz, dar mi-am zis că dacă prindem podiumul o să am nevoie de el, așa că l-am pus la păstrare, just in case 🙂 Și să nu uit, mi-am împletit frumos părul în două cozi.

număr de concurs: 208
Marathon 7500 Bucegi. Pregatiri si numarul de concurs

poza de grup dis-de-dimineață: Radu, Mike, eu și Dani (autor: Dani)
Marathon 7500 Bucegi 2010. Poza de grup

Nu ştiu cum şi când a trecut timpul, dar începea numărătoarea aia clasică inversă   10, 9, 8… Dani co-echipierul lui Radu încă lipsea, 6, 5, Radu era agitat, eu cu Mike una lângă cealaltă, 3, 2, iar pe UNU jur că nu l-am mai auzit. Am plecat în cursă ca un om care mai făcuse asta de mii de ori. Eram și calmă și fericită, entuziasmată și încrezătoare, dar în același timp emoționată de momentul în sine. Aveam să trec pe sub poarta de sosire peste abia 90 de km și tocmai luasem startul. Eu fusesem acolo, în spatele balonului roșu și îndrăznisem să păsesc dincolo de el. Primii pași, alergați ușor, nu vor fi ușor de uitat. (Nu vă faceți griji pentru Radu, Dani a apărut și el după două minute.)

Pentru că nemergând vreodată mai mult de 25 de km pe munte, fără a știi ce înseamnă mult, am tratat totul ca pe o tură obișnuită, fără să mă simt ca într-o competiție, adică am privit peisajul, am făcut poze și poate că această abordare a avut secretul ei. Punctele de control sau check point-uri sau CP-uri ca să nu scriu mult de fiecare dată, 16 la număr, păreau tare multe la început. De-abia așteptam să ajung în multe dintre ele pentru că nu știam traseele și astfel, mă puteam bucura de munte din plin, o adevărată supradoză de fericire. Totul cu o singură condiție: să rezist.

Primul CP era la Cabana Valea Dorului. Unii alergau, alții nu, și dacă încă îi vedeam pe ceilalți în postura de concurenți, cu timpul aveam să-i consider altfel, poate tovarăși de călătorie în sensul nedeteriorat al cuvântului tovarăș. Începea să-mi placă tura în sine, dimineața frumoasă, iarba înaltă, mă simțeam bine în noii mei alergători, adică încălțările alea care-și merită toți banii dați chiar dacă deja intrasem la apă pe ici pe colo. Nu că-mi păsa, aveam șosetele impermeabile. Cu primele raze de soare însă, căldura a început să se reverse în valuri. Noi mergeam bine, mai mult la pas, dar constant. Am simțit un cârcel în talpă, dar știam cauza, platfusului meu nu-i plac tălpile bine făcute, e învățat leneș. Am ignorat durerea și mai apoi și junghiul dintr-un mușchi lung ce pleacă din gleznă și bine am făcut – mi-au trecut și n-au mai revenit. Așa îmi trebuie dacă am dormit fără șosete, mai ales la munte, eu fiind… o mare friguroasă. Am ajuns la cabană și primul sticker lipit era oarecum o primă victorie, dar și startul pentru următoarea.

Vârful cu Dor,
Marathon 7500 Bucegi. Vârful cu Dor

Coborârea spre CP2, adică Poiana Stânii am făcut-o ușor, fără să alergăm, în ideea că un genunchi protejat face mai mult decât unul stresat, mai ales că Mike avea deja o mică problemă, iar eu îmi pusesem preventiv genunchierele. Trecând pe la Cota 1400 văd pe panou cele 26 de grade la ora opt dimineața și simt că mă topesc deja, dar beau apă și mănânc regulat câte ceva, așa că îmi pun toată speranța în organismul meu aparent fragil, dar care mi-a dovedit de-atâtea ori că ține cu mine, dacă și eu țin cu el. Sincer, ascultam mereu ritmul bătăilor inimii și mă rugam să nu simt gheara aceea ce m-a tot supărat în ultima vreme. Am luat aspacardinul mai devreme ca de obicei și mi-am tot zis că frica nu mă caracterizează. Dacă e să crăp, o să crăp, dar știu că nu acum când am treabă ci probabil într-o zi în care voi lenevi intens.

căldură mare,
Marathon 7500 Bucegi. La Cota 1400 caldura mare

Trecem pe lângă Schitul Sfânta Ana, apoi ținem drumul forestier urmând să facem stânga pe el la panoul cu Poiana Stânii. Acum, între noi fie vorba, e nasol tare pe drumurile astea forestiere, ocolesc mult în serpentine, iar potecile care taie serpentinele sunt din belșug, așa că profităm și noi. Privind de sus în jos vedem foarte bine drumul șerpuindu-se și nu stăm mult pe gânduri. O scurtătură, două, trei, și tot coborâm, dar mama lui de panou că nu se vede. Hm… nu e bine, mai ales că nici marcajul cel bun nu mai era. Ajungem la o stâncă numită Sfânta Ana cu ceva trasee de cățărat marcate pe ea și parcă nu era menționată nicăieri în descrierea primită pe foaia de concurs. Sunăm la organizatori, dar nu suntem lămurite unde naiba suntem. Trece o mașină și un nene polițist ne confirmă că mai avem puțin până în Sinaia. Sinaia??? Păi nu e ok deloc, trebuie să ne întoarcem după ce am coborât o grămadă! Ăsta da început de concurs… Nu mă simt prea demoralizată, mă gândesc că poate e mai bine că s-a produs încă de la început episodul cu bălăureala și în felul acesta vom fi scutite mai târziu. Oare?

Ne întoarcem, urcăm o grămadă înapoi, ne prind din urmă cei plecați cu o oră după noi la categoria Hobby, dar mergem… și mergem mai departe.

de la Schitul Sfânta Ana amintire,
Marathon 7500 Bucegi.  Schitul Sfânta Ana

Stânca Stânta Ana cea cu amăgire,
Marathon 7500 Bucegi.  Stanca Sfânta Ana

Punem stickerul de la CP2 și începem să urcăm către Piatra Arsa. Pe-aici am mai fost și eu, doar că data trecută am coborât. Imi amintesc traseul făcut iarna, cu arborii lui de zada îngălbeniți contrastând albul zăpezii, dar care acum atârnă cu ramuri blânde și verzi peste poteci și pe care le las să mă mângăie. E soare, e foarte cald, dar atâta timp cât fluturii și florile sunt vii, atenția îmi e atrasă de frumusețea potecilor.

tovarăș de drum,
flururasul

urcam,
Marathon 7500 Bucegi. Pe piciorul Pietrei Arse

e atât de calm totul,
Marathon 7500 Bucegi.

Ajungem destul de repede la CP3, ni se mai lipește încă un pătrățel din ăla, ne aprovizionăm cu apă și fără să mai stăm plecăm spre locul numit ”La Grătar”, adică la marginea superioară a Bușteniului, adică jos la baza muntelui. În sfârșit ajung și eu pe traseul Jepii Mari, pe care toți pantofarii și-au dat botezul într-ale muntelui. E destulă coborâre acolo așa că o luăm metodic, cu multă grijă, îmi place foarte mult traseul, pasajele lui cu cabluri, iar abruptul prahovean al Bucegilor nu mă dezamăgește deloc. La coborâre ne tot depășesc echipe, dar pe urcare le vom depăși noi. Încerc să nu le țin evidența. E mult prea devreme.

Când ajungi la baza muntelui și lipești încă o viză e foarte ok, doar că CP3 înseamnă începutul lui CP4, adică Valea Jepilor (cunoscut mai mult ca Jepii Mici) și o urcare până la Babele. Şi pe aici am mai fost doar că acum… 10 ani cu colegii de facultate. Interesant a fost că foarte multe pasaje încă îmi stăruie în minte și mi le-am amintit în timp ce urcam. Ne întâlnim cu o echipă de fete, concurente, care din câte înțeleg, urmează să abandoneze. Mă întristează teribil să aud asta. Cea care mai rezistă va pleca singură înainte. Rezonez cu stările lor și nu-mi face bine. Am rămas cinci echipe, dar nu mă bucură deloc asta. Încep să știu ce înseamnă acestă competiție și simt mai mult decât respect pentru cei care au trecut startul alături de noi.

Nu e un traseu ușor, de aceea simt un fel de admirație naivă pentru ”curajoșii” de pe drum: tineri încălțați în teniși, un nene de vreo 50 de ani, în pantofi, cu o sacoșă de-aia clasică de parcă mergea la piață, un altul cu o ditamai geantă în care era probabil, bere, unii cu un copil în cârcă, alții cu cățelul, ce mai! alee de parc în toată regula, nu știu ce au nebunii ăștia care se echipează în fel și chip când merg la munte.

Vin zonele de cabluri sau de cățărat efectiv, unde depășim aceste grupuri care nu se sperie defel ci continuă, ce-i drept, mai greu decât noi. Căldura ce aproape ne-a sufocat în zona pădurii, lasă acum loc umbrei norilor și dacă sunt nori de ce n-ar fi și ploaie. Primii stropi ne vin bine, nu ne ferim de ei, și chiar dacă ne udăm bine în câteva minute, e perfect. Eu mă tot gândesc la cei rămași în urmă, dar cineva vorbea odată de existența unui Dumnezeu al Pantofarilor așa că nu-mi fac griji pentru ei.

lanțuri și ploi,
Marathon 7500 Bucegi.  Lanturi pe Jepii Mici

lumea în cascade,
Marathon 7500 Bucegi.  Pe Valea Jepilor

din-astea n-am mai văzut încă,
flori de munte

înapoi,
Marathon 7500 Bucegi.  Pe Valea Jepilor

și înainte,
Marathon 7500 Bucegi.  Pe Valea Jepilor

eternitate,
Marathon 7500 Bucegi.  Pe Valea Jepilor

Ieșim în platou și până la Cabana Babele nu mai e prea mult. Dacă Mike avea problemele ei încep și eu să le am pe ale mele, dureri în zona inghinală ce mă anunță că picioarele nu mai vor să stea prinse. Da’ unde să se ducă că eu am cu totul alte planuri pentru ele. Până aici timpii scoși de noi erau mai mult decât ok în condițiile în care nu am forțat nimic. Mergem bine ca echipă, mai vorbim, mai nu, iacă și eu pot să tac, ne concentrăm la drum, la pași, la marcaj. Dacă e plat atunci mâncăm din mers câte ceva, mai ales chestii dulci pentru energie. Eu mi-am cumpărat tot felul de batoane pe criteriul să-mi placă cum arată și să nu fie două identice, ca să le încerc pe toate și ca să nu mi se scârbească prea repede de ele. Ca o concluzie generală, pot să spun că ciocolata Rom, aia clasică românească, e cea mai bună!

Aproape de Babele(CP5) se lasă o ceață lăptoasă, numai că ploaia nu se lasă cu lapte și miere ci grindină. Abia nimerim cabana din viteză și în 10-15 secunde de torențială cu pietre de gheață ne facem fleașcă bine de tot. Neplăcerea cea nouă cu inghinalele părea să rămână: între corp și picioare ceva refuza să mai fie flexibil. Eh, asta e. Cel mai tare mă durea pe zonele plate de teren așa că probabil voi suferi mai mult la București. Și până la sfârșit n-a mai trecut, doar acum când scriu sunt o fericită, abia mai simtă o mică… jenă. Mi-am amintit că am mai pățit asta în primele ture pe munte și am concluzionat eu repede că orice etapă nouă își are prețul ei până când se produce rodajul. Am stat la cabană până a trecut potopul, eu am mâncat repede o ciorbă cu perișoare, nu știu dacă le-am și mestecat însă, și după ceaiurile cam prea fierbinți am plecat spre Peștera. Se încheia astfel prima etapă a maratonului, primii 31 de kilometri, și plecarea mai departe însemna pentru mine decizia de a merge până la capăt. Adica… nimic nou.

acolo jos e Peștera, corturile noastre, acolo jos a fost plecarea și va fi sosirea… peste încă 60 de km,
Marathon 7500 Bucegi.  Salvamont Pestera

Coborâm noi frumușel și când ne apropiem de post (Peștera, CP6) începe hărmălaia. Îi spun așa pentru că m-a surprins. Lumea se agită, ne fluieră, ne aplaudă, ba din vuvuzea, ba din ce-o mai fi fost, dar suntem primite cald și încurajate frenetic. Printre cei aflați pe margine recunosc oameni plecați în cursă… dar care fiind deja aici… înseamnă că au abandonat. Genunchii bandajați îmi dau fiori. Mă termină să-i văd cât de sincer mă aplaudă. Acum mă simt datoare să termin și pentru ei. Lăcrimez aproape, e un moment foarte emoționant, oamenii de aici știu ce înseamnă aceste competiții montane, se pune mult suflet în tot ceea ce se face și am simțit asta tot timpul. Mergem să ni se pună stickerul, apoi la mașină să luăm provizii pentru următoarea parte a traseului, cea mai lungă. În continuare se aud încurajări. Cu toată întârzierea noastră datorată rătăcirii de o oră, suntem convinse că suntem undeva mai la urmă, dar ne simțim ca niște mici învingătoare. Plecăm spre Cabana și Vârful Omu pe Valea Ialomiței și acesta este, desigur, încă un traseu nou pentru mine.

pe Valea Ialomiței ciobanii își potrivesc ceasul,
Marathon 7500 Bucegi.  Pe Valea Ialomitei

vuiet,
Marathon 7500 Bucegi.  Pe Valea Ialomitei

munte pur,
Marathon 7500 Bucegi.  Pe Valea Ialomitei

Omu e acolo sus,
Marathon 7500 Bucegi.  Spre Omu

Și e tare frumoasă valea! Nu mai văzusem partea aceasta a Bucegilor și sunt cu ochii mai mult după stânci și izvoarele ce se revarsă în cascade. Mike îmi spune că aici e obârșia Ialomiței și dacă aș fi râu așa mi-ar plăcea să izvorăsc. Ne întâlnim cu cineva care cobora alergând de la Omu și se oprește felicitându-ne, cică suntem a treia echipă. Omul e foarte vesel, se bucură pentru noi, cică putem fi pe podium și realizez că nu mă gândisem serios la asta. Ooook, așa o fi! Avansul celorlate două echipe e de cel puțin două ore… așa că nu facem calcule. Ce naiba de calcule, mai sunt 60 de km??! Eu am ceva fantezii legate de podium, dar le rostesc mai mult pentru amuzament şi Mike îmi poate confirma resursele nelimitate când vine vorba de fantezii. Noi vrem să terminăm, asta clar! Și mai vrem să nu pățim belele căci ne dorim să mai mergem pe munte mult timp de-acum înainte.

Continuăm noi drumul, începe urcarea, Mike îmi mai arată una-alta de pe traseu, ne întâlnim cu o echipă de mixt care… abandonează. Hm… îmi zic că dacă mai văd mulți care abandonează mă apucă depresia. E… foarte trist, iar de pe chipurile lor nu citești invidia că tu ești cel care mai poate ci speranța că vei ajunge la final. Mi se pare că suntem legați unii de alții de un fir nevăzut, că rezonăm incredibil și îmi dau seama că muntele este cel care ne leagă.

Mi-a rămas în minte o imagine memorabilă. După o primă parte de urcuș susținut am ajuns într-o mică poiană într-un amfiteatru de stânci. Pietrele erau albe, iarba era incredibil de verde ca un gazon aranjat fir cu fir de mii de mâini nevăzute și parcă un singur nume ar fi putut avea, acela al lumii fără de-ntristare și suspin…

amfiteatrul,
Marathon 7500 Bucegi.  Amfiteatrul

și Omu,
Marathon 7500 Bucegi.  Varful si Cabana Omu

Deși vă gândiți că ar fi trebuit să mă apuce oboseala, trebuie să știți că nu avea cum, eram prea ocupată să văd ceea ce încă nu văzusem pe vreme bună: amfiteatrul și chiar… vârful Omu. CP7 e chiar la cabană și după ce primim apă sau cola după preferințe și evident, porția de încurajări, lăsăm o parte din mâncare că doar mai avem să trecem de două ori pe aici și începem a coborâ pe Valea Cerbului pe care o remarcasem încă de sus după zig-zag-urile ei frumos desenate pe versantul ierbos. Nici pe-aici n-am mai fost. Dacă nu v-ați prins ne îndreptăm spre CP8 și spre Gura Diham care e evident, la poalele munților. Se lasă seara, ne zig-zăguim până coborâm în firul văii, apoi prindem o potecă frumoasă prin pădure și noaptea ne aprinde frontalele mai jos puțin de Poiana Coștilei.

Ajungem la Gura Diham pe noapte, suntem așteptate, ni se lipește stickerul numărul 8 și după ce dăm o tură prin restaurantul în care nu găsim urmă de chelner de parcă i-ar fi mâncat ursul, ne refacem artileria undeva pe o bancă afară. Mike, după problemele cu stomacul, ar fi avut nevoie de un pilaf de orez, eu aș fi fost tare bucuroasă de-o ciorbă, dar ne-am rezumat la ceva dulce și covrigei și schimbat… șosete. Îmi descopăr cu uimire tălpile: sunt albe, ca o coală perfectă de hârtie, însă una creponată căci crăpături imense brăzdează pielea murată ca o broderie. Și… plecăm mai departe, înapoi la Omu, de data aceasta pe Bucșoiu.

Traseul trece pe la Poiana Izvoarelor și chiar sunt o grămadă în zonă, dovadă că unde-i apă e și nămol așa că ne tot strecurăm printre ele până ne înămolim de tot. Până la Pichetul Roșu traseul e lin, mi-l amintesc de astă-vară când am coborât pe-aici, dar îmi amintesc și cum am coborât de pe creastă, deci nu e greu să știu ce mă așteaptă. Cu toate acestea, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe Bucșoiu și începe lupta crâncenă cu vegetația de junglă până în punctul numit La Prepeleac unde ne așteaptă CP9-le. Dacă eu am 158 cm, brusturii, zmeurișul și alte tufișuri rebele au și mai mult. Sunt ude și mă udă și pe mine. Deasupra însă cerul e plin de stele.

Mai punem o viză și ne întoarcem în junglă. Urcăm susținut, la buruieni se adaugă jnepeni și arbuști și ei nu se feresc să opună rezistență și să te facă să te doară. Ne luptăm cu poteca subțirică și ne bucurăm totuși că au mai trecut mulți înaintea noastră și au mai periat-o puțin. Așa cum știam, va urma o parte stâncoasă unde va trebui să cățărăm puțin și să ne folosim de niște lanțuri, numai că ne-am trezit brusc la marginea unei despicături fără prea multe variante de înaintare.

Cum marcajul era aproape și poteca era potecă până dispărea brusc știam că suntem unde trebuie. Îmi mai și aminteam de anul trecut că am trecut prin horn doar că nu-mi aminteam și cum. După despicătură un perete, o spălătură abruptă, expusă pe care ce credeți că fac? mă strecor pe ea evident, o traversez, mă agăț în partea cealaltă de niște jnepeni și descopăr că nu există cale de acces decât înapoi. Știu în sinea mea că risc nebunește, știe și Mike, mă ajută să mă întorc… există momente când suntem amândouă pe buza întunericului, dar n-o mușcăm și mă cumințesc naiba deși mai am niște idei. Trist e că una dintre ele ar fi fost chiar bună, doar că îmi epuizasem deja șansa. Mike încearcă și ea ceva, o altă idee bună, se cațără puțin drept, dar lumina frontalei nu-i dezvăluie nici o cale.

Cum timpul trecuse, hainele ude erau tot ude, iar vântul nu adia cald trebuia să facem ceva. Încep să sun la organizatori și de aici începe o adevărată  epopee. Oamenii sunt prompți, încearcă să ne ajute, este trezit și Spulber de la echipa de băieți care ghiciți ce – deja terminaseră maratonul – mă mai sfătuiesc / sfădesc și cu el, cert e că știam și eu că trebuia să fie un piron și-un capăt de cablu numai că nu erau. După alte telefoane cu cei de jos din CP9, cu o echipă de băieți ce urca după noi și care ar trebui să ne ajute deși înțelegem că nu au mai fost pe-aici, luăm decizia de a ne băga frumușel în folia de supraviețuire și să stăm acolo până se luminează. Dacă am omis să spun nu era doar noapte, era pe la ora două noaptea.

Sub folie era totuși frig, îmi intrase în oase așa cum frustrarea mă cuprinsese teribil… de ce nu-mi aminteam??! de ce nu știam să urc un drum pe care îl coborâsem acum un an, de ce trebuie să fie atâta diferență între a urca și a coborâ??! Am ațipit câteva secunde cred, suficiente însă să mă cuprindă frigul și mai tare. Acum îmi dau seama că a fost un moment tare delicat de război intern. Băieții, nu foarte rapizi pe urcat, au ajuns totuși foarte repede sus. Cum aveau niște frontale din-alea serioase, Bucșoiul s-a lăsat intimidat și am putut zări undeva la vreo 7-10 metri cuiul și cablul… Hm… Mike urcase aproape de el… eu voisem să urc pe despicătură în sus, aceasta fiind și una dintre variantele posibile… Mai e ceva de spus??!

Toți patru de-acum am început să urcăm. Marcajul e foarte prost, poteca e mai mult lipsă, expunerile sunt dese și neprietenoase pe timp de noapte, noroc cu frontalele băieților pe care și noi îi ajutăm la rândul nostru împrumutându-le apă. Ieșim în creasta-creastă, eu merg greu, mi-e somnul ala greu de moarte, aproape că ațipesc când pășesc și chiar o fac de câteva ori. Nu mă gândesc să mă opresc, dar mă gândesc să dorm o oră la Omu, undeva pe-acolo… O văd pe Mike, știu că mă vede cum sunt, știu că asta o face pe ea să rămână pe poziții, de-asta cred că am format o echipă bună, ne-am asincronizat aproape perfect momentele mai puțin bune. Mă târâi pe creastă, nu mi-ar fi greu de nu mi-ar fi atât de somn, mama lui de somn, aș lua ceva să mă trezesc, dar nu admit să iau ceva încă, știu că voi răzbate eu într-un fel și mă uit la noi cei patru cum din piatră în piatră înaintăm lent ca răniții pe front.

Zarea se desparte de pământ printr-o dungă roșie. În sus e doar albastru-indigo, în jos sunt valuri moi de nori peste dealuri și brazi și munți. Sunt pe creasta Bucșoiului, începe o nouă zi, soarele răsare. Mă opresc, scot camera, fac o poză. Ochii deschiși se mai deschid o dată și se trezesc. Nu, nu sunt la mare, dar soarele îmi răsare azi din mare. Și sunt acolo la timp. N-am întârziat nici o secundă de data aceasta și nici un nor nu mi-a acoperit răsăritul. Nu știu dacă ați simțit, dar m-am trezit. A dispărut somnul, oboseala, tot. Am grăbit pasul, am creat ritmul, am continuat să fac poze deși singura pereche de baterii mă atenționa că se termină. Ce mai contează, de câte ori prinde omul răsăritul pe Bucșoiu??!

renașterea,
Marathon 7500 Bucegi.  Rasarit de soare pe Bucsoiu

omul,
Marathon 7500 Bucegi.  Rasarit de soare pe Bucsoiu

Bucegii scăldați în soare,
Marathon 7500 Bucegi.  Rasarit de soare pe Bucsoiu

de neuitat,
Marathon 7500 Bucegi.  Rasarit de soare pe Bucsoiu

Ajungem la Omu, CP10 este atins la ora 6 dimineața, iar dead-line-ul era abia la 12, deci stăm foarte bine cu graficul. Echipa de fete care au și câștigat ajungeau la Omu pentru a treia oară și noi abia ne pregăteam de coborât. Mă bucur pentru ele. Nu mă bucur în schimb pentru noi… ne așteptau două văi cu cântec, una ne cobora în Bran și alta ne aducea înapoi la Omu. În ideea că dacă mă mai apucă somnul voi dormi în iarbă, undeva la soare, plecăm spre Valea Ciubotea. Ca să fie treaba oablă, nimerim alt traseu, mai pierdem 20-25 de minute și abia apoi ne înscriem pe traiectorie. Eu am moralul bun, zic tot felul de chestii doar-doar să nu las liniștea să creeze monștri de neîncredere.

Valea asta Ciubotea… nu v-o recomand de nici un fel. E, cum să spun eu, necioplită tare, marcajul e drept, fără serpentine sau ocolișuri și dacă e drept e abrupt și asta nu ar fi nimic dacă n-ar sta sub semnul pietrei: pietre mici pentru tălpile obosite, pietre mari pentru genunchii obosiți, pietre și mai mari pentru alternanță. Și pietrele nu se termină până jos la Salvamont Bran (CP11). Altfel, peisajele sunt superbe… mi-aș dori să revin cu toate înjurăturile pe care le-am lăsat în urmă…

văi și văi,
Marathon 7500 Bucegi.  Pe Valea Ciubotea

Am coborât încet, chiar nu ne permiteam vreo ghidușie pe pietrele alea. Căldură mare, iar. Și iar bănuiam că va ploua. Speram totuși în norocul de vineri, să ne prindă aproape de vreun adăpost. La Salvamont primim paste și ceai, buuuneee rău și fără prea mult entuziam, dar nici în silă ne întoarcem… la Omu. De data aceasta urcăm pe Valea Gaura. Undeva pe la mijlocul ei, într-o poiană, avem CP12.  Dar până la poiană mergem prin pădure de ne trec toate frunzele. Îmi simt ochii foarte obosiți, nu mi-am luat ochelarii cu mine așa că încep să joc un joc de-a imaginația. Las trunchiurile, rădăcinile și umbrele din pădure să-mi pară tot felul de animale și îmi ies niște combinații teribile: un cerb cu o pisică în gură, un urs alăptând purcei, furnici uriașe sau căței jucăuși și multe altele desigur, dar nu-i zic nimic lui Mike. Merge liniștită, ascultă muzică și deși o distrează câteodată aberațiile mele simt că de data asta aș cam speria-o.

uneori privești înapoi și nu rămâne nimic, doar o potecă ce te umblă atunci când tu ai trecut deja,
Marathon 7500 Bucegi.  Valea Gaura

Și după pădure urmează valea propriu-zisă de ne trec toate căldurile și răbdările. Mergeam și mergeam și timpul trecea și parcă stăteam. Vin și porțiunile de cățărat, astea mi-au plăcut cel mai mult că sunt interactive și deși aveam încă durerile alea inghinale de care n-am mai zis nimic, dar care se țineau scai ca două picioare, m-am descurcat tare bine.

Valea Gaura e și ea una dintre cele mai frumoase, în clasamentul meu intermediar după Valea Ialomiței, și văzută de sus e parcă și mai și. Uit de vale însă când zăresc Omu. Era suuuus-sus, la naiba-n praznic, cine l-a suit cu furca acolo nu știu și mă uit cu jale la poteca ce suie. Și pe când poteca urca pe atunci norii coborau. Venea ploaia, potopul, apocalipsa. N-a durat mult, un strop, doi, o rafală, un duș, o scăldătoare. Apa curgea, se infiltra, mă spăla. Înaintam din ce în ce mai repede. Poteca era acum o cale a apelor și-mi ploscăiam pașii prin ea; din când în când mă jucam de-a echilibristica pe dunga de iarbă de pe marginea ei. Mă ploua în draci, vântul îmi îngheța mâinile pe bețe, Omu era indiferent și știi ce, nici mie nu-mi păsa, mergeam soldățește și dacă n-aș fi fost cu Mike aș fi mărşăluit așa în ritmul acela nebun până la capătul lumii.

se anunța ploaia, dar parcă așa Valea Gaura era și mai frumoasă,
Marathon 7500 Bucegi.  Valea Gaura

urcăm în toate felurile,
Marathon 7500 Bucegi.  Valea Gaura

Ajungem la Omu, a treia și ultima oară, ne acoperim încă un pătrățel negru de pe fișă (CP 13), ne întâlnim cu oameni dragi, dar apa de pe noi ne încolțeste a frig și nu zăbovim deloc, trebuie să plecăm! Și plecăm. Mike știe traseul și mă asigură că poteca e lină, și e, dar avem și puțină ceață și nu ne lăsăm intimidate și continuăm, mai avem această coborâre mult ocolită până la Peșteră și gata. Știam că vom termina, nu ne permiteam să riscăm ceva, timpul de concurs nu era deloc o prioritate. Din cele șase echipe de fete, trei abandonaseră, iar două se detașaseră destul de mult. Noi eram pe podium și nu ne grăbea nimeni. Din vorbă în vorbă, ploaia s-a oprit, ceața s-a risipit și deși era deja vreo 5 după-amiaza, a reapărut soarele care ne-a și uscat încetinel.

Până în Poiana Guțanu (CP14) traseul este foarte interesant: începe plictisitor pe un drum forestier, dar ierbos ceea ce place tălpilor, trece printre niște jnepeni obraznici prin care abia te strecori și coboară pe un grohotiș enervant. În jnepeniș am mai avut parte de un episod remarcabil. De la atâta soare mă luase iar somnul. Și cum mergeam ca un roboțel căci veșnica durere inghinală se întețise, mergeam și icneam de durere, dar și de neputință, îmi trece un gând prin cap, căci capul era singurul odihnit: mă, dacă închizi ochii așa stând în picioare, adormi? Și m-am sprijinit în bețe, am închis ochii și o fracțiune de clipă mai târziu am tresărit și-am tras mai tare bețele sub mine să nu cad. Adormisem. Nu știu cum sunt alții, dar eu aș putea să dorm și-n picioare. După faza asta mi-a sărit brusc somnul. Judecând după Mike care mergea în ritmul ei înainte și care nu se îndepărtase prea mult, nu pot presupune decât că mi-am păcălit creierul. Dar nu trebuie să credeți nimic.

jnepeni adormitori,
Marathon 7500 Bucegi.  Jnepenii din Saua Batrana

Înainte de coborâre ne-am întâlnit și cu Radu ce ne-a ieșit în cale ca să se dezmorțească puțin și ca să ne încurajeze. Din poiană până în Șaua Strunga (CP15) se urcă… și se tot urcă. Ritmul nostru a crescut de până și Radu a recunoscut că ne-a prins greu din urmă. Prindem și un apus de soare superb, ziua mi se pare că se încheie mirific și privesc spre șa ca spre poarta de sosire.

oile,
Marathon 7500 Bucegi.  Oi in Poiana Gutanu

după ploaie,
Marathon 7500 Bucegi.

iarăși oile,
Marathon 7500 Bucegi.

Șaua Strunga,
Marathon 7500 Bucegi.  Saua Strunga

apus de soare, dar ziua cea lungă nu se încheie încă,
Marathon 7500 Bucegi.  Apus de soare spre Saua Strunga

Trecem șaua, punem stickerul, o luăm la vale cu noaptea în spate și cu o lună blurată, agățată sus ca o lampă neștearsă de praf. Marcajul trece direct prin stâna de vaci și oi și trecem și noi peste garduri sau pe sub ele fiecare după cum mai poate mișca și multe perechi strălucitori de ochi se uită la noi. Îmi plac oile astea extraterestre.

la postul din Șaua Strunga(autor: dintre organizatori)
Marathon 7500 Bucegi.  In Saua Strunga

De aici încolo… e banal totul… ajungem în Padina, din Padina spre Peștera și se apropie marele final. A trecut atât de repede. Nu-mi vine a crede. Radu dă un ”pau” să anunțe sosirea și încet-încet lumea se adună acolo sus. Ultima bucățică de drum e de urcare și zgomotele se îndesesc. O talangă, o vuvuzea, un braț de pau-uri ne animă pașii. O conving pe Mike să alergăm puțin, nu atât pentru noi cât pentru cei care ne așteaptă și ne mai încurajează pentru ultima dată. Sunt emoționată și mă bucur teribil că trăiesc această clipă. O merit, îmi spun! Amândouă o merităm! Trecem linia de sosire alergând ușor, tragem panglica întinsă după noi, ridic brațul drept cu bețele și mă simt ca în țară, țară vrem ostași. Timpul mi s-a dilatat generos și mi-a dăruit fiecare pas, fiecare mișcare, fiecare gând. Și m-am oprit ca să nu lovesc pe cineva în timp ce-mi făcea poză.. 🙂

CP 16 la 23.35.

Cam aceasta a fost povestea celor peste 90 de km, celor peste 7800 m diferență pozitivă de nivel, celor 16 trasee și mai ales celor 41 de ore și 35 de minute de mers aproape continuu.

timpi, dar nu Timp (se poate mări pentru cine vrea asta)
Marathon 7500 Bucegi.  Fisa si timpii de concurs

Premierea de a doua zi m-a găsit cu un ochi umflat de la dormitul strâmb, dar cu tălpile uscate și cu două cozi împletite proaspăt. Am ieșit din cort, mă mișcam bine. Purtam tricoul roșu-roz păstrat pentru premiere încă de la început. Ne-am mai învârtit pe-acolo, am strâns lucrurile și ne-am îndreptat spre podium.

În mulțime îl zăresc pe Andrei și abia mă abțin să nu plâng. Era în alt munte cu bicicleta și totuși era aici. Mă invadează tot felul de stări, abia acum simt că am terminat întregul maraton. Începe premierea, sunt amintiți și cei care au abandonat și cei care au terminat, aplaud pe toată lumea, mă bucur pentru toată lumea, e o atmosferă plină de suflet și căldură, toți oamenii aceștia necunoscuți îmi sunt tare dragi.

Vine și rândul nostru, mă fâstâcesc, mă emoționez, dar nimeresc treapta podiumului. E bine de tot să fii acolo pe ea, mă bucur pentru mine și Mike și știu că si ea, dar nu ne spunem prea multe… ce-ar mai fi de spus când termini o astfel de cursă lungă. Am băut șampanie din cupă, am vibrat la atingerea medaliei în jurul gâtului, am privit crestele Bucegilor pe care iată, le-am croșetat pe toate părțile. Vine și rândul băieților, Radu și Dani ocupând și ei locul trei.

te cam ia cu ameţeli în momentele astea… (autor: dintre organizatori)
Marathon 7500 Bucegi.  Premierea. Locul III, feminin

Mike, ce-ți spuneam?
Marathon 7500 Bucegi 2010.  Premierea

emoție,
Marathon 7500 Bucegi 2010.  Premierea

cel mai frumos podium, felicitări fetelor!
Marathon 7500 Bucegi 2010.  Podiumul la feminin

Dincolo de toate acestea sunt foarte multe gânduri. Cât de mult contează ideea de echipă sau cât de mult ajungi să te cunoști printr-o astfel de experiență asta nu le puteți afla altfel decât încercând. Ce vă pot spune e că nu e greu, dacă crezi în fiecare clipă în ceea ce faci. Am avut momente dificile, dar în nici unul nu m-am întrebat ce caut eu acolo. Trebuia să fiu acolo și asta am știut-o de când am auzit de maraton. Era un vis ce se voia trăit și pentru care m-am antrenat dintotdeauna.

Acum scriu, e târziu, e noapte, dorm puțin de la maraton încoace, nu am febră musculară, nu mă doare nimic, nu sunt obosită. Nu mă miră toate acestea. Mereu am fost un alergător de cursă lungă numai că deseori mi-am ales piste mici și întortocheate.

Înainte să închei trebuie să mulțumesc și am o ditamai listă de oameni care merită muțumiri

Clubului pentru Protecţia Naturii şi Turism (CPNT) și voluntarilor care au fost extraordinari;

– Alinei și lui Cristi care mi-au suportat toată adrenalina și au acceptat să nu mă supere înaintea concursului;

– lui Nico și lui Boga pentru că au crezut în nebunia mea;

– lui Andrei care și-a păstrat încurajarea cea mai de efect pentru nesfârșita Valea Gaura;

– lui Mike pentru șansa de a forma o echipă echilibrată, de a mă suporta cu vorbăria mea lungă cu tot, cu toanele de entuziasm copilăresc și cu mirajul celebrității și mai ales pentru acea alergare ușoară de final;

– pinguinilor pentru că știu ei de ce;

– celor care n-au crezut în mine și care m-au judecat și asta pentru că datorită lor n-am avut o cale ușoară, dar a fost o cale întărită de simțiri și convingeri…

P.S. Mai am o dorință: să dorm aici, printre iarbă și flori, sub un soare strecurat printre stânci, să nu încetez a visa și a deschide ochii cât încă visul nu s-a terminat…

Marathon 7500 Bucegi.  Pe Valea Ciubotea

_______________________

Mai multe pe-aici,

Albumul foto

Jurnalul lui Radu – Cea mai lunga zi a anului

Jurnalul lui Mike – jumătatea mea (de echipă)

_______________________

26 Comentarii

  • Cum nu stiu sa zic vorbe de la mine, ma limitez la a pune un citat:
    “A woman is like a tea bag. You never know how strong she is until she gets into hot water.” – Eleanor Roosevelt

  • Am citit cu mare atentie si emotie povestea!
    Ma bucur mult pentru voi!

    Sunteti foarte frumoase pe podium, iar expresia fetelor spune tot!

  • Am citit povestea ta de maraton cu castile in urechi ascultand, iar si iar, melodia aleasa de tine la inceput. Si am visat alaturi de tine, si mi-am inghitit nodul din gat de vreo cateva ori, si mi-am luat timp sa admir frumusetea piesajelor si sa incerc sa vad prin ochii tai mirajul rasaritului.
    Excelent povestit, felicitari tuturor, dar in special tie, lui Mike si Radu.

  • Em, o sa folosesc citatul primit de la tine ca motto, sarumana.

    Felicia, Claire, va multumesc pentru gandurile voastre.

    Cerasela, cei trei pinguini va asteapta si pe restul la editia 2011 🙂

  • Bravo fetele!

    Imi plac pozele si ma bucur ca ne-am intalnit pe traseu.
    Aveti grija de voi si de genunchii vostri!

    Sis

  • Multumesc frumos de vizita!
    Mi-a facut placere sa va intalnesc, felicitari si voua pentru frumosul loc I si pentru timpul foarte bun obtinut!
    Sper sa ne revedem curand!

    Numai bine 🙂

  • Super!
    Ce faina relatare! chiar ca ati fost o echipa super! trebuie sa recunosc ca mi-a sarit inima cand v-am vazut la Omu, asta e febra concursului si oboseala, stiam sigur ca sunteti departe dar cand ati intrat in cabana eram gata sa fug si sa o trag si pe Sis dupa mine 🙂
    A fost super!
    nu va opriti!

  • Ce emotii am trait citind aceste randuri…numai tu poti intelege…mi-au dat lacrimile…
    Normal ca am avut incredere in tine…chiar poti reusi tot ce-ti propui!!!
    Si chiar daca nu reusesti…o sa te soliciti pana vei obtine ceea ce ti-ai propus…

  • Felicitari! nu va cunosc personal dar citind jurnalul am trait niste sentimente de admiratie. Tineti-o tot asa.

  • Felicitari ! Visul tau de la inceput m-a facut sa rad cu pofta 🙂 auzi tu la El, sa-i sterpeleasca polarul… :)))

  • Continua sa visezi si sa-ti traiesti visele, mie mi se pare ca daca esti in stare sa visezi la ceva anume esti in stare sa-l si duci la bun sfarsit, doar ca multi se descurajeaza undeva pe parcurs.

    Totusi sa stii ca nici cei 42 de kilometri ai unui maraton normal nu sunt deloc putini, iar experienta e mult mai intensa.

  • Inca o dovada a expresiei: esentele tari vin in doze mici. O fata micuta, frumoasa, cu doua codite impletite a reusit sa realizeze ceva ce pentru unii ramane doar in faza de vis. Poate din comoditate, de frica sau lipsa de incredere in proriile forte, unii dintre noi prefera sa vada astfel de peisaje doar la televizor sau in poze. Cred ca frumusetea peisajului a fost intrecut numai de frumusetea sufletului tau, un suflet nabadaios, curios, apoi linistit, prevazator. Modul tau sensibil, dar totusi realist de a reda trairile, peripetiile, unele fericite, altele mai triste, a facut aceasta poveste sa ne inchida pentru cateva minute in exact acelasi decor prin care ai trecut si tu. Eu una am simtit, citind aceste randuri, oboseala ta, frigul, caldura, durerea inghinala :)). Mult succes in continuare, atat la trasee viitoare, cat mai ales la scris. Esti talentata. Te pup

  • Ce poate fi mai de pret pentru un om decat ca “munca” sa fie asa frumos primita?
    Va multumesc pentru comentariile si incurajarile voastre, pentru faptul ca ati rupt o particica din timpul vostru si mi-ati daruit-o citind aceste randuri şi mai ales, pentru ca va simt alaturi de foarte multe ori chiar daca multi dintre voi, va stiti care, treceti pe aici fara sa lasati neaparat ceva scris.
    Pentru cei care intrati prima data, pot sa va spun doar ca povestea mea abia a inceput 🙂

  • Felicitari! Mi-a placut foarte mult cum ai descris experienta traita de tine in timpul maratonului! Iar pozele sunt fantastice!!

  • Nu stiu daca sa ma bucur ca m-ai amintit si pe mine p-acolo dar cu siguranta ma bucur ca ai terminat teafara. Te felicit pentru locul pe podium. E frumos ca ai avut pe micuta la tine si ai avut timp si de poze. Te felicit si pentru asta! Se vede ca sunt facute cam in graba desi mi-ar fi placut o faza de genu’ Mike sa strige ca nu gaseste drumu’ iar tu sa faci macrouri in liniste si pace =)) =)) =)). No, stiu ca poate nu m-am facut inteles, important e cu ce ramai tu din experienta asta.

    Boga

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *