Înconjur de Crai în alergare, un MPC invers

O miercuri pe munte, un „MPC invers”, o tură pentru a nu sta acasă de ziua ta – faină idee, o să am grijă să o aplic și în cazul meu de-acum încolo, întâiul dar e acela de a-ți dărui ziua!

După două ture făcute de curând cu aproximativ aceleași lungime și diferență de nivel, Craiul nu se lasă așa ușor: am terminat tura aproape terminate. N-am alergat în ritm de concurs, am avut destule pauze și totuși… ceva n-a mers ca uns. Ori e vreun „blestem” să nu faci MPC-ul invers ori e sindromul de miercuri – corpul știe că abia în weekend va fi pus la treabă, ce-i aia să mergi pe munte miercuri?!?

26 august 2015, Piatra Craiului
Claudia & Mike – la mulți ani Mike!

MPC = Maratonul Piatra Craiului – s-au deschis înscrierile, detalii pe carpathianman.ro!
Traseul: Zărnești – Colțul Chiliilor – Refugiul Diana – Plaiul Foii – Refugiul Șpirlea – Marele Grohotiș – Șaua Funduri – La Table – Casa Folea – Măgura – Zărnești (harta MPC 2015)
Traseul în cifre: track-ul de la Mike cu 38km, 2217m+, 7h de mișcare din cele 8h30min ale turei
Album foto: Piatra Craiului – un MPC invers
Jurnal de la Mike: MPC pe contrasens

Sper că ați citit sau că veți citi jurnalul de la Mike, eu vă invit anume și, în schimb, vă promit să fiu ceva mai scurtă ca de obicei, să nu vă consum toată pofta de lectură.

*

M-am bucurat mult să-mi pot lua o zi de concediu și să o însoțesc pe Mike. În taină, am simțit că fac acest lucru și pentru mine, cu toate că 2015 a fost primul an în care de ziua mea am urcat pe munte. Premoniție sau nu, de ziua mea am urcat pe Tâmpa și peste câteva luni m-am mutat în Brașov, la anul va trebui să-mi aleg cu atenție muntele 🙂

Revenind la prezent, 26 august ne-a întâmpinat ca o adevărată zi de vară în care nici la munte nu mai găsești răcoarea pe toate drumurile.

Încă de la început mi-au scârțâit genunchii și mi-am simțit gambele grele. Foarte grele, nevăzute kilograme se atașaseră uniform. Cu toate astea înaintam, dar când toată miza e să te simți bine pe munte, atunci contează calitatea acelui simțit bine. Spre deosebire de alergatul în parc, la munte chiar te fură peisajul și-ți dă energie – din iarba cu flori frăgezite de răcoarea nopții, de la mestecenii în pragul îngălbenirii, de la gaițele ce hărțuiesc ulii printre brazi, de la izvoarele ce curg limpezi, din liniștea potecii ce-ți absoarbe pașii ca într-un nevăzut pact…

Deși la MPC porțiunea aceasta se aleargă pe final și e toată numai la vale, la MPC-ul invers se poate alerga parțial, dar e la fel de frumoasă. Ba chiar mai scurtă, ca de început de zi. Urcarea spre Diana este la fel de „grea” și dinspre Colțul Chiliilor, dar ne pun piedică niște tufișuri de zmeură și ritmul își pierde orice zvâc de concurs.

De la refugiu ne bucurăm de coborârea pe poteca parcă tot mai largă, pe care ai senzația că au trecut mii de picioare și care până la concurs are toate șansele să devină „autostradă”. Fizic nu sunt în cea mai bună zi a mea, dar acesta e doar un amănunt: e miercuri, sunt pe munte și alerg cu prietena mea de ziua ei 🙂

La izvorul de la Plaiul Foii e „punct de alimentare” și mă răcoresc cu toată recunoștința pe care o am pentru apă. E minunată.
Nu facem popas prea lung, sunt abia la început de maraton, iar forestierul spre refugiul Șpirlea e ceva ce trebuie alergat, ca să treacă mai repede. Picioarele mele, tot grele, au momente când refuză să alerge, dar la mers trag suficient de bine cât să mă țin după Mike fără probleme.

Deși a fost miercuri, am întâlnit foarte mulți oameni pe traseu, câteva grupuri chiar mari, dar cu observația că liniștea și bună purtarea i-au însoțit, spre deosebire de zilele de weekend când pe poteci dai peste tot felul de oameni. La izvorul de sub Șpirlea am luat o pauză de masă și ne-am făcut și rezerve de apă: până la La Table, alt izvor nu mai e.

Propunerea cu MPC-ul invers n-a fost doar ca să nu ne plictisim pe un traseu parcurs și răs-parcurs, ci și ca să ne bucurăm de cât mai multă umbră, mai ales pe segmentul de sub peretele vestic, care e destul de lung și unde grohotișurile se înfierbântă al naibii de tare sub soarele de amiază.

Mai mult de atât, descoperim că e prima oară când facem traseul spre Șaua Funduri în sensul ăsta și da, perspectiva e puțin diferită, mai ales când ai de urcat Valea Urzicii și nu de coborât. Am alergat pe mai toată porțiunea, Mike a dictat ritmul, eu cu pozele, florile și genunchii ne-am conformat 🙂

În Șa am făcut popas și, ca la un maraton adevărat, ne-am ocupat de alimentație: apă și mâncare. Dar și de motivația că trebuie să ajungem la finiș, că ce-a fost greu a trecut (când să strig: numai coborâree! gândesc: auuu, genunchii…)

Sub soarele puternic de prânz și prin iarba înaltă ca un lan răvășit, două fete aleargă. Creasta abia trecută se ridică tot mai sus în urma lor… Văd tabloul acesta și, dacă aș știi picta, l-aș înrăma…

Dăm și de o turmă de oi tolănite pe sub umbra brazilor de pe un vâlcel, eu cu gura mare strig la Mike „uite oile… dorm!”, iar de sub un brad mi se răspunde „bună ziua!”. Ciobanul auzise numai partea cu dormitul și s-a gândit să ne dea un semn că nu doarme. Sper deosebire de alți munți, aici ciobanii au mai puțini câini și stâne destul de arătoase, iar experiența trecerii printre ele nu ne dă emoții prea mari. Dar să vin singură… n-ai să vezi! La toamnă când o da bruma și-o lăsa ciobanii stâna…

Aș minți dacă aș spune că m-am bucurat tot timpul de alergare, am mai și muncit pe unele porțiuni, nu doar am dat din aripioare ca fluturașii… La izvor am realimentat cu apă și ne-am îndreptat spre Șaua Joaca. Poteca e foarte faină pe aici, îmi place în ambele sensuri, doar că la concurs abia sunt încălzită, iar acum am bateriile aproape consumate.

Nu mi-a plăcut deloc coborârea spre Casa Folea, e foarte abruptă, bine că la toamnă o am de urcat! Nu credeam că o să spun asta, dar chinuitul la deal este, cel puțin, mai estetic decât coborârea contorsionată, în care fiecare pas e însoțit de o grimasă…

Satul Măgura, pitoresc și frumos ca rupt din rai, e cu siguranță și mai frumos când ești odihnit. Mai și făceam poze din alergare, de mă imaginam cum îmi las dinții în drumul prăfuit, asta și multe altele îmi treceau prin cap, cu siguranță berea cu lămâie fiind un lait-motiv (după atâta apă băută, și mai caldă și mai rece, nu mai intra apa nici de sete…)

M-am bucurat mult să mă văd ajunsă în Prăpăstii, ne-am răcorit un pic și cum șansele să prindem un tren rezonabil spre Brașov erau destul de mari, am mai alergat un pic să ne treacă mai repede drumul forestier pe sub tălpi. Mașini, agitație, praf și soare… nu cel mai fain mod de-a încheia o tură. Ne-am pierdut puțin prin labirintul Zărneștiului (că undeva trebuia să ni se întâmple), pe unde deja alergam pe pilot automat și căutam umbra zidurilor… Berile cu lămâie și banca din gară abia ne-au ostoit oboseala, șinele mute ne-au auzit văicărelile, iar mocănița RegioTrans a venit la pachet cu somnul de după-amiază. Nu prea mult și nu prea lin, dezavantajul când stai aproape 🙂

Dincolo de toate acestea, de povestirea neinspirată a unor locuri și fapte, dincolo de dureri mai mici sau mai mari, de mulți kilometri adunați sub tălpi, rămâne o zi trăită altfel. Altfel, trăită altfel.

p.s. Și o întrebare pentru cititorii fideli. Aceasta a fost a doua tură cu aparatul cel nou (alintat Sonică, vă imaginați de la ce). Pozele (pe auto, nimic nou) sunt editate minimal ca și până acum: crop-uri, contrast uneori, îndreptări de orizont. Iar întrebarea: ați observat vreo diferență? Mulțumesc.