încercări verticale

Imi place pamantul. Si imi place stanca.

Imi place sa merg, sa alerg. Si imi place sa ma catar.

Acum doua saptamani, in Bulgaria, la Basarbovo, am imbratisat pentru prima oara stanca urcand vreo trei trasee de escalada.

Mike si Radu, primii musafiri ai casei mele, n-au venit doar in vizita sambata seara, ci si cu o propunere: haideti maine, cu noi, la catarat! N-am stat sa ma gandesc, voiam tare mult sa merg! Si-am mers.

Locul e perfect pentru o sedinta de initiere, trasee pentru toata lumea. Radu a urcat primul si a montat asigurarile. Intre timp mi-am fxat hamul, casca si urmaream ce se intampla in jurul meu asteptand sa-mi vina randul. Nu aveam emotii, parca as mai fi facut asta, doar ca nu-mi aminteam cum.

Prima urcare a fost si cea mai solicitanta, desi n-a fost cel mai greu traseu din cele trei facute. O piatra bine spalata m-a facut sa stau cu ea in brate vreo 5 minute si sa decid ca inca nu e timpul s-o trec, asa ca am ocolit-o frumusel. Frumusetea unei renuntari e ca poti vedea ce altfel ai fi putut rata sau ca apare dorinta de a reveni, de a reincerca. Ocolind prin stanga, am putut vedea cum in spatele pietrei se deschidea o fisura mare plina de verdeata, bine ascunsa 🙂

deschizator de drumuri, Radu,
escalada la Basarbovo

pe diedru, Mike,
escalada la Basarbovo

Inainte de finis, mai aveam vreo doua lungimi de brate pana la ultima asigurare, si simteam ca nu mai am resurse. Nici nu ma mira, ca doar urcasem muncitoreste, fara habar de vreo tehnica. Stateam si ma odihneam, acolo aproape sus, cu varfurile picioarelor infipte in ceva, cu mainile rastignite in niste prize, oricum in ceva ma tineam eu ca doar nu sunt vreun pui de spiderman (adica spiderwoman), si ma uitam la coarda care trecea prin asigurare si se intorcea pe pamant. Cum naiba sa ma intorc acum??! Urc! Si nu m-am intors. Am gasit o priza de unde-am putut continua si am tarat tot corpul ala extenuat in sus!

Sa cobor inseamna sa iau mainile de pe stanca, sa ma las pe spate, sa indoi picioarele la 90 de grade fata de restul corpului si sa controlez directia coborarii si distanta fata de perete doar din talpi. Nici nu mai stiu cine ma fila(ba da, Andrei :”>) nu-mi aduc aminte decat indicatiile pe care nu-mi venea sa le urmez. Cum naiba sa nu te tii cand sub tine nu-s decat 25m??! Cu greu am luat mainile de pe coarda si mai greu, m-am relaxat, si pas cu pas am reajuns pe pamant.

E bine pe pamant, dar si acolo pe stanca e ceva interesant de simtit: stai lipit de ea, prins de ea, ii simti mirosul, o poti atinge cu obrazul, depinzi de tine si numai de tine (binee, si de cel care te asigura, de cum au fost facute asigurarile, dar nu intru in povestea asta ca inca nu ma pricep).

Desi vremea era toata un mare gri, pasarelele ciripeau de zor, broastele oracaiau intr-un mare fel, gazele misunau prin iarba si floricele isi vedeau de primavara lor, iar eu am plecat la prins cate ceva in poze ca tot ma durea gatul de la atata cascat ochii in sus. Mai tarziu am trecut si eu la filat, asa ca am avut si cate ceva de facut.

floricele mii si mii…
escalada la Basarbovo

printre papadii…
papadie

un tantar pe o urzica…
insecte... un tantar pe o urzica

… si o fiara fara frica,
paianjenul

Abia am asteptat urmatoarele doua trasee pe care am urcat mult mai usor, desi unul dintre ele a fost mai greu decat primul. De sus privelistea nu era ametitoare la propriu, stau rau cu raul de inaltime, adica imi lipseste, ceea ce e de fapt, bine :D;  sus te-astepta liliacul salbatic inflorit si perspectiva de a privi drept in jos.

stiu ca nu se vede nimic, dar acolo sus, la capatul corzii… sunt eu,
escalada. meet the sun...

asa coboara incepatorii, putin mai incordati 😀
escalada, coborare...

Coborarile au inceput sa-mi placa si le-am executat cu ceva mai putina stangacie. Una peste alta, am invatat o gramada de lucruri noi, am urcat un traseu de VI- de escalada(asa zice Mike, eu una nu prea retin ceea ce inca nu stiu prea bine ce inseamna), am filat pe cineva fara sa-mi ciupesc de tot mainile desi tentativa a existat, am incercat sa urmaresc cu mare atentie explicatiile oferite generos de Radu si Mike si… mi-am confirmat ceea ce simteam deja: îmi place cocoţul!

Sambata si duminica voi fi in Macin la un curs de initiere in alpinism, organizat de AMC in colaborare cu Marian Anghel. Ii voi avea alaturi pe Mike si Andrei de la care continui sa invat o gramada de lucruri bune. Altfel spus, povestea continua…

P.S. ar fi si cateva poze de pus printre randuri, dar mai intai trebuie sa-i strang de gat pe cei de la RDS care ma tin mai mult  fara net pe-acasa 🙁

Update: au reparat astia netu’, dar nu se stie pentru cat timp, asa ca ma grabesc sa ma dau mare!
Albumul foto e mic, dar ne adaptam noi la verticalul asta 😉

4 Comentarii

  • Merci! A fost foarte interesant, insa nu atat de tare pe cat se anunta week-end-ul din Macin! Abia astept sa plec, mi-e dor si de munte si de aer curat si mai ales de libertate!

    Cat priveste escaladarile la orizontala, sper sa recuperez maine noapte, c-un somn bun la cort ca am ceva restante… 😐

    Pan-atunci, ramai sanatos Boga, ca pofta de scris ai 😉 Scrii si place, mai ales cui tace…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *