E totuși iarnă pe munte, mi-a reamintit Turnu

Piatra-Craiului-Turnu-330-rw.jpg

Nu știu de ce mă păcălea memoria că aș avea cine știe ce experiență într-ale mersului iarna pe munte… Am destule ture prin zăpadă, însă în doar două ture din patru am folosit cu adevărat colțarii și pioletul pentru înaintarea în siguranță, existând un risc ridicat de alunecare (ultima în 2011 pe Valea Albă, a trecut ceva timp…). În toate cazurile precedente era destulă zăpadă cât să ți se afunde piciorul și să bați o urmă, acum însă am aflat cum e să te bazezi doar pe colțari. Dacă știi să ai încredere în ei.

Duminică 7 februarie 2016, Piatra Craiului
Trupa: Claudia & Andrei + mai apoi Muha, Radu, Octavian, Andrei, Vali
Traseu: Fântâna lui Botorog – bandă galbenă – Cab. Curmătura – punct roșu – Vf. Turnu – Șaua Padinei Închise – punct roșu – Hornu Găinii – nemarcatbandă albastră – Cab. Curmătura – bandă galbenă – Fântâna lui Botorog
Datele turei: 14km, 1200m+
Echipament+: colțari, piolet
Album foto: 7 februarie 2016 Turnu – Hornu Găinii

Duminică dimineața

Soarele trecuse peste Măgura și năvălise primăvăratic în pădure. Pe potecă zăpadă, în copaci păsări ciripind vesel. Mă opresc, înregistrez clipa și continui să merg tăcută în urma lui Andrei, să mă las răsfățată de calmul dimineții.

Pentru că prietenii noștri și-au început tura cu o zi mai devreme și urma să ne întâlnim pe creastă, în zona Vârfului Turnu, ne-am trezit dis de dimineață. Am dormit destul de prost, căci gândurile îmi alunecau inevitabil pe panta întrebării: oare cum o fi traseul? Am urcat de minim trei ori pe Turnu dinspre Curmătura și știu cât e de expus pe anumite porțiuni.

Bocancii de iarnă îmi sunt teribil de incomozi, dar în fiecare iarnă îmi spun „pentru cele trei ture pe care le fac, mai pot răbda fără să investesc în alții”. Și uite s-a ajuns la al șaselea sezon. Și nu mă supără dârzenia lor de a-mi remodela picioarele, cât faptul că alunecă teribil în ciuda tălpii cu flori adânci cauciucate.

Piatra-Craiului-Turnu-320-rw.jpg

ieșim în Poiana Zănoaga și întreaga creastă a Craiului își arată spinarea albă

Piatra-Craiului-Turnu-325-rw.jpg

Piatra-Craiului-Turnu-336-rw.jpg
E incredibil de puțină zăpadă, Andrei îmi povestește de vremuri când înotau prin nămeți, însă pe creastă pare să fie din belșug. Amintindu-mi de o discuție ulterioară, aduc aici o remarcă a lui Octavian „unde sunt cornișele?! nu mai vezi cornișe…”.

Nu oprim la cabană, ceaiul din termos e neatins, dar intru totuși pentru o cola pe care o gustăm cumpătat că e rece. Pornim mai departe și pentru că traseul e tot mai alunecos, chiar la stânca Locomotivei ne punem colțarii. Din amintiri rețin că mă simțeam ceva mai confortabil cu ei decât mă simt acum și nădăjduiesc că mă voi acomoda până la pasajele de cățărare.

Hopul

Încă de la primul contact cu grohotișul, stratul de zăpadă lipsește sau e foarte subțire cât să îmbrace, împreună cu gheața, pietrele colțuros-albicioase. Cablurile îmi ușurează destul de mult înaintarea și îmi recapăt încrederea în lipsa căreia avusesem o ușoară insomnie (dar și o trezire ușoară, măcar atât!).

Piatra-Craiului-Turnu-346-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-352-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-355-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-361-rw.jpg

După cele câteva zone cu cabluri plus vreo două traversări de vâlcele, a urmat un horn umbros. Nu părea mare lucru la prima vedere, dar fiind fără cablu, am simțit din manevrele lui Andrei că e puțin mai complicat. Când te uiți de jos par să fie și pietre și zăpadă cât să găsești sprijin pentru picioare, dar cu cât mă apropiam și perspectiva căpăta alt unghi, cu atât lucrurile căpătau altă dimensiune.

Piatra-Craiului-Turnu-horn-rw.jpg

în stânga sus hornul privit de jos (se văd picioarele lui Andrei), în stânga jos sunt picioarele mele și hăul…, iar în dreapta este hornul după ce am ieșit din ele (că nu m-am lăsat până nu l-am pozat…)

Și am pornit! Prize erau destule, doar că trebuia să mă poziționez pe ele astfel încât colțarii să se prindă de ceva, nu doar să scrâșnească metal pe piatră. Pioletul vă dați seama că nu a fost folosit cum cere disciplina, l-am prins în spate pe sub rucsac, iar cu mâinile căutam locuri de nădejde să mă țin. Degeaba îmi spunea Andrei că picioarele sunt baza și să am încredere în colțari, n-a funcționat. Dacă încercam să îi înfig în zăpadă nu era destul de mare stratul cât să țină, nici mâinile nu prindeau cum trebuie, iar faptul că toată umezeala îmi paraliza degetele de frig era partea ușoară a lucrurilor.

Am tot bombănit că de ce nu avem „cordelină de moral” la noi, dar timpul trecea și trebuia să fac următoarea mișcare. M-au trecut niște emoții (adrenalina nu-mi intră în grații de fel), până sus mai era ceva, în jos nu mă uitam că știam ce e (limba de zăpadă de la bază era poziționată perfect cât să prinzi viteză în caz de alunecare), iar în dreapta era un jneapăn.

Dragul de jneapăn! Îmi era drag și înainte pentru rezistența cu care își duce existența pe creste în etajul alpin (este o relicvă glaciară și, prin urmare, monument al naturii și ocrotit prin lege), dar acum și mai și – că îi sunt și datoare! Și m-am prins de crengile elastice și puternice ca de o mână a muntelui și m-am tras la lumină.

Expresia a respira ușurat pentru astfel de momente s-a inventat.

Am pornit mai departe, nu-mi aminteam mai deloc următoarea porțiune, asta și pentru că vara treci aproape fluierând. Dar mă mai aștepta un horn, unul mai scurt e drept, dar destul de provocator în partea lui superioară. Am trecut cu ceva mai puține emoții, cu jneapăn pe stânga și mâna lui Andrei pe dreapta, dar până să răzbesc a trebuit să suport buna dispoziție a lui Andrei ce fredona într-una și mai și avea pretenția să contribui și eu. O fi vrând să mă relaxeze… sau să mă stimuleze să urc mai repede să-l ajut să tacă.

Peisajul era în schimb calm și senin, invers proporțional stării mele interioare. Eram destul de dezamăgită de cum abordasem traseul, iar coborârea pe aici îmi părea de-a dreptul imposibilă. Iarna, oricât de puțină zăpadă ar fi, se schimbă total configurația terenului și dacă pe un versant mersul la colțari și piolet se deprinde, când intră stânca în ecuație necunoscutele se rezolvă pe bază de mult exercițiu și încredere. Așa am realizat că am făcut foarte puține ture de „alpinism” în ultimii ani și uite că uneori ai nevoie de priceperea asta pentru câțiva metri.

Relaxarea

După acest mic horn a urmat intersecția cu traseul ce urcă pe Padina Hotarului, de unde se zărea și indicatorul de pe vârful Turnu. Scăpasem, iar pașii s-au relaxat brusc. O zi superbă, fără vânt, caldă, iar priveliștea parcă te sfida să îi deslușești marginile, contururile.

Pe vârf nu era nimeni, de fapt fuseseră doar două urme care urcaseră dinspre Curmătura, iar dinspre Padina Hotarului poteca părea umblată doar de caprele negre. Ne-am pus pe așteptat prietenii, ferindu-ne pe cât posibil ochii și fața de soare, să nu ne bronzăm pe repede-nainte. Era foarte cald și foarte plăcut, de multă vreme n-am mai stat așa pe o creastă: să stai și să nu faci nimic, să fie liniște și să privești fără să te saturi.

Piatra-Craiului-Turnu-379-rw.jpg

nu se putea tură în Crai fără o căpriță neagră

Piatra-Craiului-Turnu-395-rw.jpg

era singură, dar nu părea să-și caute suratele … ne-a studiat o vreme, apoi și-a văzut de drum fără să grăbească undeva

Piatra-Craiului-Turnu-407-rw.jpg

poza de vârf cu stare de suflet împărțită între frumusețea muntelui și ce trebuie să faci pentru ea

Piatra-Craiului-Turnu-416-rw.jpg

de la stânga la dreapta Bucegii, Leaota, creasta Craiului, Iezer, Făgăraș; și Andrei uitându-se după prietenii noștri

Piatra-Craiului-Turnu-423-rw.jpg

Bucegiul cu „artificii”

Cu dreptul în stângul

Am profitat de momentul de răgaz pentru a afla de ce mă supără piciorul drept. Că așa-i uneori pe munte, frumosul se îmbină și cu lucruri mai puțin plăcute, iar eu prin aceste jurnale încerc să mențin transparența realității, chiar dacă uneori am fost catalogată ca „visătoare”. Peste ani, aceste jurnale vor avea mai multă valoare personală decât informativă pentru cei care caută detaliile unor trasee, însă acesta este un blog și nu un site care vrea să obțină ceva: trafic, bani, recunoaștere etc.

Revenind, mi-am pus ciorapi de lână lucrați cu vreo douăzeci de ani în urmă de mamaia mea, cu fir de lână cât mai subțire ca să-mi intre în ghetele de mers la școală. I-am purtat puțin, iar de când a murit mamaia, în 2004, nici atât. I-am purtat după mine în lada de zestre a chiriașului, i-am avut cu mine în Canada, au fost cei după care suspinam când mi s-a pierdut bagajul pe aeroport. Și cum timpul nu iartă, au început să se macine stând și m-am hotărât să-i port. Mi-a mai trimis și mama niște perechi neaoșe de lână (cu înțepături la fel de neaoșe), dar nu se anunța chiar așa frig.

Ce vreau să ilustrez mai jos e un strop de realitate cu care oamenii ce merg pe munte sunt familiarizați, restul poate nu. Ciorap – bocanc – parazăpezi – colțari. Apoi, glezna dreaptă mă tot doare, însă îngreunarea piciorului pare să o afecteze și mai tare. E drept că am picior plat și lat și mă chinuie cam toate perechile rigide de încălțăminte (bocanci, clăpari etc.). Când m-am desculțat mi-am găsit mușchiul plantar contractat și retras cumva spre călcâi. L-am masat și i-am aplicat zăpadă, iar acasă am apelat și la ceva unguente. Tot la dreptul m-am trezit într-o dimineață cu degetul mijlociu umflat, roșu și cu senzație că are un oscior rupt. Eu n-am nici o idee ce s-a întâmplat cu el, voi nici atât… A trecut mușchiul din zona plantară, iar durerea s-a mutat pe gambă în sus ceea ce mă duce cu gândul că e ceva necurat la dreptul (o fasciită plantară adică…)

picior-cu-cantec-rw.jpg

picior peste picior; să nu-l masez pe mofturos cu colțarii?!? :D

Găina scăpată de tăiere prinde glas

A trecut vreo oră până a apărut Radu. Restul au rămas să ne aștepte în Șaua Padinei Închise că s-ar dori o coborâre prin acea zonă și nu pe Turnu. Ieeei! Ieeei! Ia ghiciți cui i-a venit sufletul la loc! Nu sunt omul cu orgolii care să vrea să dovedească ceva, aia e, data viitoare voi fi mai pregătită.

Și dacă până la urcarea pe Turnu zăpada fusese zgârcită, pe creastă era din belșug. Tare faină porțiunea parcursă, iar întâlnirea cu gașca… mi-nu-na-tă! Am mai stat o vreme cu toții la soare și ne-am cinstit cu ceva licoare albă dintr-o sticlă de cola de nu mă mai puteam oprit din debitat tâmpenii. Andrei deja regreta că nu mai suntem pe niște hornuri ca să vorbesc mai puțin 😀

Piatra-Craiului-Turnu-455-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-oct1-rw.jpg

Coborârea am făcut-o pe Hornul Găinii, pe urmele unui grup ce urcase mai înainte și astfel am descoperit un traseu nou. În prima parte am parcurs un fel de labirint prin pădure, apoi un horn și o limbă de grohotiș acoperită cu zăpadă destul de mare și mai apoi alt labirint prin pădure până la interesecția cu banda albastră a Padinei Închise.

Piatra-Craiului-Turnu-463-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-478-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-485-rw.jpg

Dacă ar fi să urc sau să cobor la vară pe traseul ăsta am mari îndoieli că l-aș nimeri, dar mi se pare perfect normal să nu, că doar de aceea există trasee marcate, chiar dacă unele firi subiective doar pe nemarcate se simt cu adevărat aproape de munte. Eu am observat că apropierea asta nu are legătură cu traseul sau cu alți oameni, ci cu nevoile sufletului. Dacă vrei liniște și glasul muntelui, te afunzi în pădure o sută de metri, te așezi pe-o buturugă și asculți. Sau te dai o sută de metri din traseul turistic, te așezi pe-o piatră și oricâți s-ar perinda pe potecă, ca furnicile, nici n-o să simți când se produce deconectarea. Fiecare își caută solitudinea cum poate… iar dificultatea și profilul traseelor ține de nevoia noastră firească de a evolua în ale disciplinelor montane, de a descoperi și uneori, de a ne satisface ambiții.

Unică și caldă – Curmătura

În ciuda faptului că e o cabană foarte vizitată, Curmătura își păstrează calitățile de cabană de munte. La așa zi însorită erau toate mesele ocupate pe terasă, iar înăuntru se cânta la chitară. Ca-n poveștile de demult…

Piatra-Craiului-Turnu-508-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-521-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-oct3-rw.jpg

Nici nu știi când trece ziua

Din vorbă în vorbă, din pas în pas, așa trece. Coborârea a fost destul de delicată în felul ei, în perioada asta a iernii și cu schimbările bruște de temperatură mai peste tot alunecă. Mi-a fost lene să-mi pun colțarii, ba chiar un pic de inconștiență că tot vorbeam mai sus că mă supără un picior. Într-un fel și de ciudă că am lăsat acasă ghearele de pisică sau lanțurile – Snowline-urile adică – pe principiul că doar n-oi căra două perechi de colțari, dar promit să nu mai plec fără ele că se pare că iarna asta la munte e mai mult patinoar decât nămeți.

Piatra-Craiului-Turnu-503-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-522-rw.jpg Piatra-Craiului-Turnu-528-rw.jpg

Pentru încheiere, vă las cu o poză care îmi place foarte mult – mulțumesc Octavian! – și cu un gând ce m-a dominat în ultimele zile: e totuși iarnă pe munte și asta nu are de-a face cu stratul zăpezii, trebuie să fii pregătit pentru orice îți rezervă traseul, iar asta înseamnă perseverență și abordări treptate. Turnu mi-a reamintit care mi-e locul și, probabil, fiecare avem Turnu-ul nostru, totul e să-l urci la momentul potrivit ca să te autoevaluezi corect.

Piatra-Craiului-Turnu-oct2-rw.jpg

4 Comentarii

  • Am urcat astă-vară pe Hornul Găinii… dar nici eu nu ştiu dacă l-aş (mai) nimeri din prima :)
    Urmele pe care aţi coborât le aparţin celor de la Amicii Salvamont Braşov, care au ajuns până în Şaua Padinii Închise, de la Curmătura.
    În rest… felicitări pentru tură, pentru fotografii, pentru poveste!
    P.S. Nu m-am putut abţine şi am dat o „raită” şi prin articolul cu Valea Albă – chiar mi-am notat multe dintre sfaturile tale.

    • Urcarea mi se pare mai greu de nimerit, că nu e nimic acolo în pădure ușor de ținut minte, copaci pe stânga, copaci pe dreapta 😀
      Cu sfaturile nu știu ce să zic, cât sunt de bune sau de încurajatoare. În general, nu mă feresc să-mi enumăr greșelile sau neputințele, sigur mai trec și alții prin ce trec eu. În plus, să nu rămână oamenii cu impresia că pe munte e totul bine și frumos pentru că zâmbesc în poze 😀

      • Şi eu sunt de acord cu această abordare (şi o folosesc) – că nu totul e roz (verde, mai curând) şi frumos pe munte. Ba, eu am tendinţa să scot în faţă păţaniile negative, neputinţele.
        În fond, suntem la noi acasă şi ne permitem :) să scriem cum şi ce vrem noi – iar dacă alţii au de învăţat din experienţele noastre, e super-OK.
        Ture cu soare (şi fără gheaţă)!

  • Turnu l-am facut numai vara/toamna…..is tare curioasa cum l-as simtii iarna mai ales ca nu prea am ture tehnice de genul….Micro țepii am inceput sa-i port de cand am fost in New Hampshire si-am dat de poteci inghetate de nu puteai sa mergi in echilibru. Nu stiu daca sunt ca si coltarii insa mie mi-au dat multa incredere pe pante inclinate si lucioasa iar in ultima zi a lu’ 2015 am avut țepii pe traseu :)

    Cel mai mult in jurnalele tale apreciez ca-ti stii limitele, ca nu bravezi, ca nu te transformi in erou cum multi altii o fac, ca pana la urma esti om, cu dureri, probleme si toate ingredientele de care nu scapam ca suntem pe munte, la malul marii ori mai stiu io unde.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *