Hintertux, conversații într-o peșteră de gheață

2-5968-Hintertux-Glacier-Ice-Cave_w.jpg

În ianuarie pinguinii merg la schi în Austria (sigur, fraza asta are sens în grupul meu de prieteni și e deja un fel de tradiție). Nici „pinguinii de Canada” n-au fost ocoliți, ba dimpotrivă, planificarea s-a făcut din toamnă legând vizita în România cu cea în… patria schiului, în felul acesta înmulțind și zilele petrecute cu prietenii.

În ziua a doua din cele șase petrecute pe Valea Ziller-ului (Zillertall), o zi cu soare, dar cam prea mult pentru mine (o să povestesc în articolul destinat exclusiv schiului), ne aflam în stațiunea Hintertux Glacier (la capătul Văii Tux-ului) denumită sugestiv după ghețarul aflat la 3250m, un ghețar lung de vreo 4km și adânc de vreo 120m, evident acoperit cu zăpadă și pe care se schiază în cam tot timpul anului, inclusiv vara.

Panorama văzută de acolo e impresionantă, la fel și instalația telecabinei pe sub care hăul se cască generos. Vizita în inima ghețarului e destinată și turiștilor care nu au neapărat treabă cu alunecatul la vale pe schiuri sau placă, astfel că șirul celor trei instalații Gletscherbus 1-3 e format doar din telecabine – doar rău de înălțime să n-aveți!

2-5907-Hintertux_w.jpg

Priveliște spre sud de pe terasa de la 3250m: distinctiv Vârful Olperer, 3476m

2-5909-Hintertux_w.jpg

Priveliște spre nord-est (un fel de: câți Făgărași…)

2-5903-Hintertux_w.jpg

Când Gletscherbus 3 trece peste colțul de stâncă și sub nu vezi fundul văii…

Atracția majoră a zonei este o crevasă a ghețarului, amenajată pentru vizitare ca o peșteră, un Palat de gheață și dacă acum trei ani am ratat să o văd, de data asta mi-am impus. Momentul s-a potrivit la fix și-am rămas singură la capătul instalației, pinguinii lunecând la vale pe pârtiile roșii de care nici gând să mai aud după ce m-am scurs pe una albastră (scurt moment explicativ: pârtiile sunt clasificate pe culori în funcție de nivelul căruia se adresează: albastru-începător, roșu-intermediar, negru-avansat).

Imediat lângă scările platformei de unde se vede întreaga panoramă e o mică gheretă de unde se cumpără biletele pentru turul în peșteră. Accesul se face doar cu ghid, astfel că trebuie să aștepți să se facă ora cu pricina. Mi-am luat bilet și-am început să dau ture de colo-colo că mai era aproape o oră, eu tocmai ratând un grup – și-s destul de fleață cât să nu alerg, să forțez nota pe principiul că dacă am ratat ceva, chiar și la secundă, aia e, aștept rândul următor. Nu-i deloc o idee bună când te grăbești să ajungi la o toaletă care nu-i aproape și tocmai ai prelungit timpul cu o oră!!!

Mda. Cea mai apropiată baie se afla la un restaurant la care trebuia să cobor pe schiuri o pârtie roșie și nu puteam garanta că la ritmul meu am șanse să mă și întorc într-o oră înapoi. Sus era soare cât cuprinde, dar după câteva minute am băgat de seamă că e și vânt. Mulți români pe-acolo, clujeni mai ales, mulți pe cât de ieșiți în lume pe atât de ușor de identificat după purtări.

În fine, intru în vorbă cu unul care contempla ca și mine peisajul și-l întreb cum e coborârea pe roșie, dar cum omul tocmai se accidentase și-l durea genunchiul de numa’, mă sfătuiește să nu cobor dacă nu sunt în formă că el așa a simțit, dar s-a luat după prieteni. Prietenii lui, neaccidentați, îmi zic să mă duc, e ușoară!, dar eu fiind pățită la rândul meu îl ascult pe omul cu durerea, ascult de instincte și să-mi pun nevoia în cui.

După nenumărate priviri la ceas a venit și ora vizitării. S-au perindat destul de mulți pe la gheretă, dar nu se prea forma un grup la ușa ei. Grupul de dinainte numărase cam cincisprezece și mă așteptam să fie și mai mulți având în vedere aglomerația. Au trecut cinci minute peste, zece și nu se întâmpla nimic, ce nemți sunt ăștia??!, așa că mă înștiințez în gheretă și-l abordez pe tânărul de care cumpărasem bilet și care urma să fie ghidul.

– Ah, zice el, am uitat de tine! Cred că ești singura… da, ești singura înscrisă!
(eu mută… de frică că nu se ține turul și de draci că am așteptat atâta și-n ce condiții!!)
– Hai să mergem, va fi o vizită vip, n-am mai avut niciodată o vizită cu o singură persoană!
– Îhîî… să mergem, îngân eu cu o bucurie temătoare că poate se răzgândește.
– Chiar că VIP, insistă el până când reușesc să zâmbesc văzându-l că încuie ghereta, apoi dă prin stație vestea și aud tot felul de exclamații într-o limbă pe care nu trebuie să o știu ca să înțeleg.

2-5894-Hintertux_w.jpg

Intrarea în peștera-crevasă e imediat după colțul de stâncă

Omul, mult mai extaziat ca mine, începe să-mi povestească despre peșteră, ghețar, crevasă și insistă să am grijă la mers – e drept că totul alunecă, iar covorașele de cauciuc nu acoperă chiar tot, dar și pe aspectul că sunt singură, nu mă îngrămădesc cu nimeni, că de obicei se merge greu când sunt peste zece oameni etc. Mirarea lui se traduce treptat în bucuria mea, iar explicațiile despre peșteră curg cu lux de amănunte, dar și fără vreo grabă fiind doar eu cu el.

Uite așa îmi face turul pe larg, răspunzând întrebărilor mele curioase (de felul meu nu pun ghizii la treabă) și facem împreună comparații cu formațiunile din peșterile clasice. La o temperatură de zero grade atmosfera e chiar plăcută, iar iluminatul colorat o sporește cu toate că zonele de gheață albastră sunt ele însele suficiente. Când te gândești însă că totul se află în mișcare, ghețarul alunecând cca un metru pe an și crevasa odată cu el, brrr! (nu doar crevasele, ci și marcajele pârtiilor de la suprafață, locul schimbându-și configurația de câteva ori pe an).

Aflu că amenajarea aceasta a crevasei e destul de costisitoare și că n-ar fi posibilă fără sprijinul unei universități (parcă Innsbruck) ce face cercetări acolo și care la rândul ei, face eforturi pentru fonduri. Din straturile gheții se extrag informații prețioase despre diferite perioade de timp, iar puțul forat în măruntaiele ghețarului este un motiv de mândrie – eu nu m-am abținut să nu-i testez puțin ecoul și am rămas cu impresia că a fost unul destul de slab – nici n-am strigat prea tare e drept.

Tot acolo se fac și diferite experimente, cel mai interesant mi s-a părut acela în care expun zone de gheață la o anumită culoare ca mai apoi să se observe dezvoltarea unor bacterii, colorate diferit și ele. Și erau așa de multe încât se vedeau cu ochiul liber formând niște pete gălbui.

Marele avantaj al vizitei mele de VIP a fost că am avut timp să privesc în voie, să nu stau la rând, chestie pe care ghidul mi-a reamintit-o la fiecare zece minute. Cred că era de-a dreptul șocat de norocul meu și avea să fie și mai șocat de discuția ce s-a înfiripat treptat.

Cum îi spun eu că e al n-lea an când vin acolo (n-am spus și că schiez invers proporțional cu lauda), adaug că tare mi-ar plăcea să vin vara, Alpii au o floră deosebită și pe alocuri comună cu a Carpaților. Omul, un pasionat amator ca și mine (adică pasionat, dar nu obsedat) îmi zice că el toată vara colindă Alpii și că știe flora și atât i-a trebuit… O să pun niște dialoguri aproximative având în vedere că s-au purtat în engleză, iar numele lui e Markus (austriac get-beget, pe la 27 de ani, „trăit și muncit toată viața în zona Zillertal” după spusele lui, „cu excepția liceului”).

M: Cred că știi că simbolul nostru e edelweiss (floarea de colț), e unică în lume, deosebită, specială, vara sunt pline crestele!
C: Edelweiss? (știam desigur numele în germană că-i celebru) Cum să nu! Dar este și în Carpați, traducându-i numele popular de Floarea Reginei sau Floare de colț.
M: Daa? Pe bune?
C: Da, probabil crește ceva mai rar ca în Alpi, dar este. Și la fel, e ocrotită.
M: Hm, eu credeam că e doar în Alpi… afirmă Markus cu o dezamăgire vădită.
C: Păăăi, încerc eu să dreg busuiocul, așa ne-au învățat și pe noi la școală, că doar în Carpați crește. Apoi, cu ajutorul internetului am aflat că mai crește și prin alți munți.
M: Aha, aha, dar nu pare să fie convins, omul chiar s-a întristat… Dar să știi că avem gențiene!
C: Aaa… Știu, și noi avem gențiene! Albastre – cele mai frumoase, violet, galbene…
M: Pe bune? Și-mi arată pe smartphone-ul pe care îl deschisese între timp poze cu ele.
C: Voi aveți cel puțin una despre care nu știu de crește și la noi – gențiana roșie! îi alimentez eu puțin orgoliul că deja îmi părea rău că întunecasem orizontul floral-naționalist al omului.
M: Roșie? Există gențiană roșie?
C: Da! A văzut o prietenă în Alpi.
M: Da, uite, îmi arată el pe ecran, e chiar aici în Alpi! și era deja ceva mai înseninat și vădit mândru. O s-o caut la vară!

Vizita a continuat, discuțiile despre flori s-au împletit cu cele despre evoluția peșterii, despre topirea iminentă, Markus știind de la cercetătorii care vin acolo că peste zece ani nu se va mai putea vizita, doar pe alocuri păstra stațiile de studiu. Că deh, încălzirea asta globală nu iartă.

M: După cum vezi a nins foarte puțin (notă: discuția a avut loc pe 13 ianuarie). Și nici nu e prea frig. Pentru noi asta nu e deloc bine, noi avem nevoie de iarnă, pentru noi iarna e pâinea.

Ne apropiam de final cu o vizită de minim o oră în loc de 45 minute, adică în loc să fie mai scurtă că eram doar eu, s-a lungit, iar atmosfera ghid-vizitator devenise una de schimb de experiență, cunoaștere, tânărul austriac lăsând răceala nemțească de o parte. Și cum eu deja încercam să echilibrez balanța cine are cele mai frumoase flori, culmea e că eu o înclinam în favoarea lui că prea îi demolasem mitul că doar în Alpi cresc flori de colț, gențiene, rododendroni și altele, a venit lovitura de final.

M: Știi, zice el după câteva secunde de gândire, la noi primăvara apare o floare, una albă ca un clopoțel, ne e foarte dragă și știu sigur că doar aici în Tirol crește… trebuie să ți-o arăt! Și butonează și-mi arată ceea ce așteptam: ghi-o-ce-lul!
C: (și mă ia gura pe dinainte cu-o viteză de neoprit) Crește și la noi, e simbolul primăverii! Crește sălbatic pe munte, în păduri, dar și în grădini, mama are chiar de două tipuri!
M: (cu ochii mari pe mine) Nu se poate! Și arată exact ca asta?
C: Mda, bat eu în retragere, ca mai apoi să dau asaltul final ca să nu creadă omul că bravez și-i butonez acolo pe google images cuvântul „ghiocel”.

Cu ecranul plin de ghiocei Markus n-o să uite prea curând vizita mea… VIP. Având o meserie unde spui o „poezie” de șapte ori pe zi, când trăiești într-un mediu relativ închis destul de bine delimitat de dinamica turiștilor, trebuie să fie un oarecare șoc când se demontează ceva banal, dar pe care îl credeai doar al tău. De fapt, am trecut prin asta când am plecat din satul meu Tehomir spre alte zări.

I-am recomandat să vadă filmul The Sound of Music, un muzical tare fain despre o familie austriacă, filmat în Austria în zona Salzburg și unde apare și cântecul patriotic Edelweiss, film de care nu auzise, iar asta m-a făcut să nu insist că cine știe ce mai iese.

Ne-am despărțit „prieteni” dând noroc, eu mulțumindu-i pentru vizită, el pentru discuția interesantă și m-am dus la telecabină toată un zâmbet, nu din vreo îngâmfare, ci de bucurie că am văzut peștera în așa regim plus comicul de situație pentru că trebuie să vă spun că mimica lui Markus a fost de-a dreptul străvezie pe alocuri încât retrospectiv ar trebui să-mi consider afirmațiile ca pe niște gafe în lanț.

Și dacă vă întrebați dacă am făcut pe mine între timp, ei bine nu, am uitat complet, abia când am ajuns la restaurantul unde mă întâlneam cu restul trupei mi-am adus aminte că trebuie să ajung urgent acolo unde și vip-urile merg ca tot omul, de voie de nevoie.

Morala: dacă Markus n-avea internet în peșteră, rămânea măcar ghiocelul cu un semn de întrebare…

Informațiile necesare ajungerii acolo le puteți găsi pe site-ul stațiunii de unde vă menționez ca sursă despre peșteră broșura în germană și engleză, foarte fain ilustrată.

Dacă cumva ați intrat în panică de la atâta lectură fără poze…

2-5988-Hintertux-Glacier-Ice-Cave-4_w.jpg

stânga-sus: puțul de cercetare a straturilor
stânga-jos: lacul glaciar adânc de 15m și bărcuța

2-5988-Hintertux-Glacier-Ice-Cave-1_w.jpg

plimbarea în clăpari de schi nu-i chiar o plăcere…
casca a prins bine (dacă nu aveam mi s-ar fi dat obligatoriu una)

2-5988-Hintertux-Glacier-Ice-Cave-2_w.jpg

vă asigur că imaginile nu pot descrie cu adevărat frumusețea peșterii-crevasă…

2-5988-Hintertux-Glacier-Ice-Cave-3_w.jpg

16 Comentarii

  • Epic, epic. Nu am nimic mai mult de spus (nu neaparat pestera de gheata, nici vizita, ci discutia cu Markus). Floare de colt, gentiene si ghiocei, spui…
    Apropo, in germana suna foarte dragut “ghiocel”: Schneeglöckchen- Clopotel de zapada

    • Chiar voiam sa te intreb Mike ce “smeterling” e ghiocelul in germana??!
      Vizita a fost chiar faina, adica am vazut totul in voie, iar discutia avea sanse foarte mici sa divagheze de la subiectul expunere: uite una, uita alta, dar s-a intamplat sa avem si un alt interes comun.
      Atunci pe loc n-am realizat cat de comica a fost toata discutia, dar in timp ce coboram cu telecabina imi vinea sa-mi ascund fata in palme: bietul om, bietul om, i-am naruit…

  • Interesanta pestera-crevasa, faine peisajele din Alpii austrieci, pe care sper sa le vad si eu candva live, dar mai interesant decat toate impreuna a fost dialogul tau cu Markus :)). M-a amuzat teribil, dar nu ma mira. Cred ca intr-o mai mare, sau mai mica masura toti suntem invatati de mici ca anumite chestii sunt “doar ale noastre” si aflam ulterior ca de fapt nu-i chiar asa. Insa parca la anumite popoare nationalismul da putin pe dinafara :)). Ghiocelul?!?! :)) Da-o naibii de treaba :))!

    • Markus a crescut acolo pe vale, mai mult ca sigur ai lui au vaci sau oi sau mai stiu eu ce, din cate am inteles dupa liceu s-a angajat, deci omul n-a prea umblat prin lume. Cu toate astea il suspectez de o buna pregatire, nu doar pe partea de engleza, ci in general, se vedea ca e mai mult decat un ghid care spune o “poezie”.
      Si acum sincer, te gandesti sa cauti ghiocelul in alta limba sa vezi daca mai au si altii?! Nu. Aici in Canada de pilda chiar nu cred ca e, dar nici n-am cautat asiduu…
      Nationalist da, era, dar nu in sensul exagerat, omul chiar isi iubea locurile, tara intr-un mod sincer si natural, chestie care chiar ma face sa-mi para rau ca i-am umbrit niste realitati frumoase doar ale lui.

      • Sunt ghiocei si in Montreal, mai precis in gradina unei case de pe strada Walkley. Noi i-am fotografiat acum 2 ani. Anul asta nu stiu daca au pe unde iesi de atita zapada :). Probabil ca mai sunt ghiocei si prin alte gradini dar nu sunt inca vizibili asa…peste tot, se dau si ei sfiosi 🙂

      • Acum ca mi-ai spus Luminita o sa sondez toate peluzele oamenilor! Si asa anul trecut unul se cam uita suspicios la mine, o fi zis ca-s hot, prospectez terenul, ca eram cu bicla si ma tot opream unde vedeam ceva frumos 😀

  • cum sa intru, draga, in panica, asteptam sa vad ce mai are el si noi nu :-p
    daca mie mi-a placut, povestita, cred ca la prima mana a fost o vizita grozava

  • Nu stiu cum naiba sa-l cataloghez pe Markus….e ca si cand ai cred cu tarie despre curcubee ca apar numai in Romania….pentru un pasionat de flora alpina ar trebui sa fi fost mai deschis la minte, mai cu orizont.

    Povestea in sine mi-a placut mult, mai ales statul de VIP care ti s-a potrivit asa de bine 🙂

    Treaba cu incalzirea globala n-o mai pup de ani buni, planeta urmeaza cursul ei firesc, era glaciara ne paste de care nu vorbeste nimeni. Altele-s problemele….dar cine sa le bage-n seama?!…

    • Eh, omul era pasionat moderat, cum sunt si eu de-altfel, adica fara studii in domeniu si fara sa stie pe de rost denumirile in latina etc. Probabil, ca si mine, voia sa stie ce vede cand merge pe munte. Din chestia asta combinata cu o viata traita in regiune poate rezulta ceva de genul “curcubeu exista doar in Tirol” 🙂 cu toate ca netul deschide enorm orizontul – care orizont, cand cauti pe google in germana, poate deveni destul de ingustat fata de cautarea in engleza de pilda.

      Ca bine zici… oricum pana la efectele dezastruoase ale unei ere glaciare, o sa reusim sa ne autodistrugem singuri.

  • eu sunt impresionata de tine, cum naiba sa stii cuvinte in germana ca ghiocel, gentiana, floare de colt? Eu nu le stiu nici in franceza nici in engleza… tot ce zic de muntii Romaniei este: salbateci, ursi, lupi, liniste, aer pur etc.

    • Pai e simplu:
      1. pe gentiana ei o pronunta “ențian” si stiam de asta ca au in magazine un fel de tuica facuta din… gentiene (apropo de tuica, a zis „neah! no good”).
      2. floarea de colt e edelveiss si asta se stie din denumirea diverselor cabane, din inscriptiile de pe papucii-suvenir (daa, am unii misto rosii!) etc., dar eu stiam din The Sound of Music.
      3. ghiocelul habar n-aveam, a scris Mike mai sus, eu am scris in romana pe telefonul lui 😀

      Altfel am comunicat in engleza si singurul meu merit e ca stiam cateva denumiri de plante ori in engleza gen rododendron = mountain rose, ori in latina, crocus = brandusa etc.

  • Claudia, sint ghiocei si in Canada. Cel putin in Vancouver – apar prin rondurile de flori din fata caselor (am harta mentala a locurilor vechi, dar apar si prin altele). Am vazut si la magazinele de gradinarit, in ghivece, pentru plantat. Si la gradina botanica, afara, unde aveau si din cei simpli si din cei cumva creti ( ca nu le stiu numele latinesc). Sint si toporasi, trebuie doar sa-i observi. Doar viorele n-am vazut.

    • Toporasi am vazut, chiar si albi si galbeni, nu doar violeti.
      Ghiocei n-am vazut anul trecut desi i-am cautat (doar la Montreal ma refer). O sa mai caut.
      Am vazut in schimb o combinatie de viorea si zambila, in salbaticie oarecum, dar nu stiu care din ele e.

      • Noi am avut in curtea unui triplex unde am locuit in chirie (Rive Sud de Mtl). Nu stiu daca i-a adus proprietarul (imigrant european din anii ’50) sau au aparut asa, instant. Dar am mai vazut si in fata caselor din acelasi cartier…

      • Intre timp am descoperit ca in Canada se vand in mod obosnuit seminte sau rasaduri de flori din categoria „salbatice”. Asa se explica si de ce multe dintre aranjamentele din fata caselor contin specii de munte, de stanca, unele pe care nu le-am vazut pe muntii din Quebec, dar in Carpati da, la altitudini mai mari de 1500m.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *