Flori de colţ şi cărări sub bolţi

floare ninsă-n vârf de stâncă mai presus de nori şi stele
cine oare să te-ajungă? numai dorurile mele…

DSCF4077

Gândurile.

Încă o dată Craiul şi-a deschis braţele pentru ca sufletul meu mic să se ghemuiască întrâ-nsele, încă o dată muntele mi-a amintit că oamenii şi cărările sale sunt cărţi ce-abia aşteaptă a fi deschise. Şi nu ştiu cum se întâmplă căci deşi filele îi sunt grele, există în mine puterea de a le da una câte una şi de a răbda deseori neînţelegerea slovelor, dar toate se leagă în lumea aceasta şi ce e azi de necuprins, mâine îţi poate sta chiar în palmă.

Sunt un om norocos, sper să merit toate câte mi se întâmplă şi mai sper ceva: să nu irosesc niciodată nimic din ceea ce azi primesc. Asta v-o doresc şi vouă celor care poate aveţi doar o zi de munte sau dimpotrivă, o viaţă împreună, dar care i-aţi simţit vraja şi mai ales, pe voi înşivă rezonând.

Am lăcrimat de câteva ori pe munte şi de fiecare dată am făcut-o de fericire sau de emoţie. De data aceasta, am cunoscut oameni şi am cunoscut faptele lor, am cunoscut poteci şi comorile lor, am recunoscut în mine dreptul sufletului meu de a fi liber şi de a nu-şi rătăci visele.

Oamenii.

E foarte greu să vorbeşti despre oamenii devotaţi muntelui, de data aceasta neputând să n-o fac, deşi experienţa mea şi cunoştinţele nu-mi dau prea multe drepturi. Vreau doar să spun tuturor că nu-i lucru puţin să-i întâlneşti. E un sentiment rar şi de nepreţuit pe care tot mai rar ai prilejul de a-l mai avea. E trist cum lucrurile ce azi ne uimesc, mâine devin banale. E trist şi uman. Dar tot ce e uman poate fi clintit.

Prezenţa domnului Dinu Mititeanu mi s-a părut hipnotică. Aş fi vrut să-i cer iertare pentru necunoaşterea mea, pentru norocul meu de a-l vedea şi întâlni, pentru clipa în care-am spus bună ziua. Ar fi merit acel românesc şi pios, sărumâna.

Reîntâlnirea cu Gabi, un om pe care nu-l cunosc de foarte mult timp, dar pe care faptele îl precedă. Nu-mi trebuiesc mai multe, deşi ştiu că multe altele s-au născut din mărinimia sufletului său şi din dragostea ce muntelui i-o poartă. Poate că nu înţelegeţi prea multe, dar tu Gabi da, şi îţi mulţumesc pentru că făcând toate aceste lucruri nu doar ajuţi, ci duci tradiţia mai departe, redai prezentului istoria şi mai ales, ai adus împreună generaţii, ne-ai ajutat să ne cunoaştem unii cu alţii şi să fim martori faptei. Poate că vorbele nu-ţi sunt de prea mare folos, poate că sunt târzii, dar sunt sigură că pe fiecare dintre noi ne-ai învăţat ceva şi asta îţi va aduce adevărata mulţumire.

Fără a fi nevoie să înţelegeţi despre ce e vorba, sunt oameni care vor, care au iniţiativă, care se zbat, care mobilizează alţi oameni, care duc la bun sfârşit lucrul început şi care nu vor glorie din toate acestea. Gabi este un astfel de om şi îl veţi recunoaşte atunci când îl veţi întâlni.

Gelu Stoica este pentru mine un om-simbol de-acum. Din pură genorozitate ne-a condus pe cărări de puţini ştiute până la ea, la prima mea floare de colţ. M-a cuprins o emoţie incredibilă.

Floarea acesta cenuşie, aparent firavă, acoperită de perişorii protectori uşor zgribuliţi, fără să aibă o frumuseţe clasică, fără o culoare care să-ţi răsfeţe ochiul, floarea acesta poartă în ea întreaga esenţa a muntelui. Inertă şi rigidă am simţit-o totuşi atât de vie, ruptă din sânul stâncii fără a sângera, din cortina ceţii şi din mângâierea norilor, din căderea calmă a ploilor şi totuşi ca o veşnică floare de gheaţă de neatins de soarele verii…

emoţia. întâia floare de colţ.
DSCF4070

prinţesele

Muntele.

Pe Canionul Anghelide voiam să ajungem de câtva vreme. Înarmaţi cu două print-uri după E. Cristea şi cu poftă de explorare, Mike, Andrei şi din moment ce povestesc, şi eu, am pornit pe ispititoarele cărări nemarcate ale Craiului, bătute însă deseori de frumoşii îndrăgostiţi de munte şi de cele mai multe ori de adevăratele stăpâne ale înălţimilor, caprele negre.

Aflaţi în valea potrivită şi desluşind câteva poteci ajungem la baza peretelui cu limbă de grohotiş şi cu pată galbenă din descriere şi cum în dreapta lui se află un mic horn, ne simţim pe drumul cel bun. Mai găsim flori de colţ, acum înfloresc, încremenite flori vechi însoţesc bobocii pentru o vreme, ca un semn de ocrotire, şi mi se pare că s-a deschis o portiţă către una din grădinile raiului. Sunt atâtea flori în jur şi toate colorate şi vii şi parfumate, încât dau vina pe pământul acesta atât de negru, pesemne roditor, de sub grohotişul alb. Îmi dau seama cât de copil par alergând după fluturi şi flori,  îmi dau şi nu mă pot opri, şi aşa îmi stăpânesc destul din exaltări manifestate şi printr-o vorbărie fără seamăn ce cred că i-a obosit un pic pe însoţitorii mei. Eu, totuşi, sper să nu fi fost chiar aşa.

studiu de caz: intrarea în traseul Canionul Anghelide.
DSCF4120

hornul ce nu duce nicăieri.
DSCF4124

După studiul documentaţiei lecturat cu glas tare de Mike şi după ce descoperim în partea stângă a peretelui o cruce şi nişte săgeţi, ne simţim convinşi că e timpul să vedem ce e şi canionul. Zis şi făcut, micul horn e urcat fără probleme, doar pământul negru şi umed cu miros de zăpadă abia topită ne displace puţin. Mai sus de horn, poteca pare să fie, pare să nu fie. Oameni sau capre, nu se ştie, dar se poate înainta. Şi înaintăm. Cu o singură condiţie: să putem descăţăra. Şi am urcat ceva. La fiecare nivel examinam stânga-dreapta şi mai sărind un copac, mai o brână, o potecă tot se întrezărea şi pentru noi, dar am ajuns şi la momentul inevitabil, cum probabil am lăsat să se şi simtă.

sălbăticie.
DSCF4139

invidie. Iezerul ne pregăteşte ceva.
DSCF4146

mesteacănul.
DSCF4148

E tare frumos să urci, dar e şi mai interesant să cobori, unde mai pui că grohotişul e şi el de soi aici în Crai. A fost totuşi o incursiune sălbatică, nu ne pare deloc rău. Ne-am descurcat până la urmă să găsim drumul înapoi şi iarăşi prin hornul umed şi iarăşi la peretele cu pata lui galbenă cu tot şi deşi simţeam mirosul ploii din cei câţiva stropi, am continuat să căutăm drumul spre Anghelide. Nici n-a fost prea greu, am continuat spre stânga şi dintr-o dată o ditamai limbă de grohotiş, un marcaj vechi şi sters de CR şi un ditamai perete cu pata galbenă aferentă. La baza lui şi poieniţa amintită în descriere. Puzzle complet! Şi a fost.

încă trei minuni.
DSCF4154

din poieniţă.
DSCF4158

curajosul.
DSCF4162

spre dreapta, spre Anghelide.
DSCF4166

Pentru cei care doresc să nu afle cu tot dinadinsul pe unde am bălăurit noi prima dată îi sfătuiesc să se uite bine la poza de mai sus, cu peretele, şi să nu se lase păcăliţi de toate petele galbene. În dreapta peretelui poteca te duce singură spre Poarta Mare a canionului şi de-acolo Craiul ţi se dezvăluie când prietenos când înfricoşător, cu prăpastia în dreapta şi cu creste albe, verticale în stânga, de pe care atârnă jnepeni sau se înalţă stinghere, solitare trunchiuri.

Peste Iezer nori negri se adună şi vântul i-aduce spre Crai, îi vedem, ne sfătuim puţin, dar tot vrem să vedem măcar de jos canionul, aşa că votăm şi nu e nici greu, suntem doar trei, n-are cum să dea egal, iar pe de altă parte am urcat suficient cât să fie greu de coborât în condiţii de ploaie. Avem pregătită şi o variantă de retragere ceva mai prietenoasă, deci înainte!

Poarta Mare a canionului. larg deschisă.
DSCF4168

Mike îndreptându-se spre canion.
DSCF4192

şi mai aproape.
DSCF4197

liliac sălbatic sau specie de frasin?
DSCF4181

Degetul lui Anghelide.
DSCF4205

urca şi el hornul.
DSCF4210

Canionul e numai bun de urcat pentru cine e familiarizat cu porţiunile de căţărare liberă, uşoară. Din câte am înţeles ar avea gradul 2A cel mult 1A, iar Brâul de Mijloc are 2A, dar şi gradele sunt subiective. Totuşi anumite porţiuni sunt demne de luat în seamă. Îngust, cu o mică săritoare la început şi o alta spre final, canionul e accesibil fără asigurări, cu toate că o semicoardă pentru o eventuală retragere n-ar strica. Toate la timpul lor zic eu mai mereu şi-mi repet asta de câte ori mă apucă nerăbdarea sau ambiţiile, iar Craiul e un munte care îţi poate dărui pe măsura a cât poţi duce.

canionul văzut de sus.
DSCF4239

Craiul – pământ roditor.
DSCF4245

Norii trimişi de Iezer s-au apropiat, mai tună, ne uităm după ei cum se rostogolesc peste pădure sau după cei care ard de nerăbdare să ne plouă, dar ne simţim atât de bine după canion încât ne şi vedem adăpostiţi în grota La Ulcior de pe Brâul de Mijloc sau în altă parte mai aproape. Timpul trece, norii trec, se pare că ploaia ne iartă sau ne amână. Din păcate e cam târziu pentru ce ne propusesem noi, aşa că scurtăm tura şi coborâm pe o scurtătură cu hornuri şi săritori destul de solicitante, dar nu ne grăbim. Le trecem uşurel, mai ales eu care atunci când nu vorbesc, prăvălesc grohotiş la vale. Nu vreau să-mi dezvolt o asemenea faimă şi mă străduiesc din greu să nu stric nici relieful.

nori şi soare.
DSCF4247

garofiţa.
DSCF4259

Coborâm în tihnă o vreme şi totuşi nu scăpăm nepotopiţi, spre final ce-i drept, nu mult ci doar cât să luăm apă la bocanci şi să producem o atmosferă lacustră în Jimny. Mai departe… povestea a continuat dulce cu nişte prăjituri din Braşov şi cu un somn în Cheile Râşnoavei. A doua zi, ploaie dis de dimineaţă, apoi soare, apoi în aceeaşi formaţie de trei am mers la căţărat de Creasta Generalului, dar ne-am mulţumit şi cu Pintenul Măgarului la care nu era coadă. Pentru Mike şi Andrei era o cunoştinţă veche, ei mai fuseseră, dar tot s-au bucurat, pentru mine era evident premieră, şi m-am cam luptat un pic cu nişte paşi că nu voiau să iasă ca mine.

A fost tare bine şi-aş mai fi vrut, dar odată ajunşi în regrupare, au ajuns şi primii stropi de ploaie din seria doi, aşa că am rapelat şi ne-am strâns frumuşel toate cele şi uite aşa ne-am îndreptat cuminţei spre casă mulţumiţi că ne-am făcut şi pofta de căţărat şi nici n-am cărat atâta echipament degeaba. Chiar dacă la capătul drumului mă aştepta Bucureştiul, inima mi-era plină de frumuseţile Craiului, ascunse şi totodată generoase, pe bună dreptate ocrotite şi în acelaşi timp, leagăn de istorie şi suflet al atâtora iubitori de munte.

***

Acum? Aş pleca în Crai. Să stau acolo într-o poiană suspendată, cu cortul, săptămâni, să ascult florile crescând, să aştept afinele să dea în pârg, să privesc caprele negre în amurg, dar toate acestea sunt vise ce mă aleargă pe când eu le visez alergând…

Într-o zi, sper însă, să ne trezim deopotrivă şi eu şi visele pe acelaşi pat de flori…

sofisticată.
DSCF4250

perfecţiune.
DSCF4208

puiul ei.
DSCF4196

paznicul grotei.
DSCF4187

trecutele.
DSCF4176

uimire.
DSCF4174

texturi.
DSCF4156

nuanţă.
DSCF4150

ciudăţenia.
DSCF4133

parfum.
DSCF4102

înfrăţite.
DSCF4098

garofiţa.

DSCF4103

______________________________

Harnic ca de obicei, Andrei şi-a publicat deja jurnalul 🙂

Mike, vă scrie frumos, simplu şi mai ales sensibil.

8 Comentarii

  • „La Ulcior” am mancat pentru prima data in viata mea napolitane cu mustar. Era tot ce ne ramasese in rucsac. Mai era si o iarna „curvita” rau de tot…

    Nu te opresti deloc!

    Altceva: imi pare rau ca ai schimbat „fata” blogului…

  • Bine te „revad” Paul!
    Nu ma opresc… dar nici nu ma grabesc. Timpul imi pune piedici, dar tot el imi face oferte.

    Sunt inca in schimbare, nu-mi gasesc tema potrivita… n-o mai simt pe niciuna ca fiind a mea, iar vechea tema nu mai vrea scoasa la rampa. Si-a facut treaba. Meetsun-ul imi cere altceva si nu stiu inca ce…

  • Imi permit sa nu am pareri in ceea ce priveste „infatisarea”, dar ma bucur ca ai revenit. Eu vin aici de fiecare data cu amintirile primului contact… Si imi aduc aminte ca era unul dintre cele mai „intime” locuri din blogosfera. Si continua sa fie. Multumesc.

  • Eu iti multumesc. Imi fac cinste vizitele tale. E greu sa rezisti… chiar si in amarata asta de blogosfera… e greu sa-ti iti gasesti energia de a ramane tu insuti. Oamenii vor altceva, le e mai frica de vechi decat de nou, le e frica sa ramana intr-o camera inchisa doar cu ei insisi. Cam asa simt eu cateodata ca e meetsun-ul: o camera pe care o pastrez inchisa pentru mine, deschisa pentru cine gaseste fereastra sa priveasca inauntru. Oamenii judeca, chiar si cei mai de soi, iar vulnerabilitatea mea ii lasa sa-mi si spuna ceea ce gandesc. Undeva se creeaza un echilibru pe care nu il pot controla, dar care exista. Poate ca nu e suficient mersului pe sarma, dar traiesc in fiecare zi curajul unui inc-un pas.

  • …e poate cea mai frumoasa s sensibila descriere a unei flori de colt pe care am citit-o…eu am vazut multe flori de colt dar cu mine nu au rezonat in nici un fel…ma bucur insa pentru tine, pentru ca le-ai gasit intelesul.

  • Chiar am fost foarte impresionata… am trait mereu cu impresia ca nu poti primi acest „dar”, de a vede flori de colt, decat atunci cand il meriti. Nu ma asteptam sa-l primesc asa curand. Nu ma simteam intr-atat de „umblata” pe munte cat sa mi se intample. Iar faptul ca am fost prezentata Reginei de catre un veteran al muntelui a fost o alta valenta pe care i-am dat-o momentului.

  • Buna Catalina,
    O curiozitate de seara m-a impins sa cerectez, evident cu ajutor de la Google, daca sunt notificari in ciber-spatiu despre … mine, iertata-mi fie lipsa de modestie. Si astfel am ajuns sa citesc cu o mare bucurie si placere povestile tale. Mi-am permis sa trimit adresa si „profesorului” meu de Piatra Craiului – evident Dinu Mititeanu, dar si bunului si inimosului prieten Gabi Kiss, desi el poate a avut sansa sa te citeasca mai demult (caz in care il voi certa ca nu m-a anuntat imediat).
    Multumesc mult pentru emotia ce mi-ai produs-o, pentru calatoriile cu inima in care ne porti si, ca un mic semn de recunostinta, mi-ar place sa-ti trimit prezentarile facute de Gabi dupa cele doua lucrari din vara lui 2010, asta daca nu le ai deja.
    La Multi Munti si continua sa scrii, voi fi un cititor fidel.
    Numai de bine,
    Gelu Stoica

  • @Gelu Stoica: mi-ati facut o supriza tare placuta!
    Mi-au fost trimise chiar de catre Gabi prezentarile lui, multumesc pentru gandul bun.
    Ma simt magulita de cuvintele frumoase pe care mi le-ati lasat si asa cum am scris, pentru mine a fost un moment special acela cand v-am intalnit si amintirea generozitatii cu care ne-ati condus pe o parte din poteca s-a impletit astfel cu cea a primei flori de colt.
    In speranta ca o sa va revad intr-o zi pe poteci de munte,
    numai bine,
    Claudia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *