Fărăgaş. Refacere trasee în zona Suru, via Cabana Suru

Ce poţi face în zile toride de vară? Păăăi, poţi merge la munte. Şi dacă în ecuaţie intră nu doar fuga de caniculă, dar şi asociaţia montană din care faci parte sau prietenii, atunci e musai să se lase şi cu un pic de muncă care să îmbine plăcutul cu utilul. Ca să-mi dau tot eu replică la fraza de faţă, de căldură n-am scăpat 😀

Introducerea mă obligă să dezvolt un pic titlul.

Tabăra de refacere a traseelor turistice din zona Suru a pornit din iniţiativa lui Florin, membru al Asociaţiei Montane Carpaţi şi a urmărit îndeplinirea câtorva obiective clare, menite să primenească trasee ce vor face astfel mult mai facil accesul la creasta Făgăraşului pornind dintre Sebeşul de Sus sau Avrig, via Cabana Suru:

  • Avrig – Poiana Florii – Cabana Suru (triunghi albastru, TA)
  • Sebeşul de Sus – Valea Moaşei – Cabana Suru (punct roşu, PR)
  • Staţia CFR Sebeş Olt – Sebeşul de Sus – Muchia Moaşei – Cabana Suru (triunghi roşu, TR)
  • porţiunea de creastă Şaua Suru – Lacul Avrig (bandă roşie, BR)

Data: 7-8 iulie 2012 (perioada oficială a taberei: 7 – 10 iulie)

O parte din trupă*: eu, Andrei, Vali, Muha, Diana1, Diana2

* Acest jurnal va prezenta doar partea noastră de participare, acţiunea fiind mult mai amplă şi despre care se va face separat o prezentare ulterioară, în detaliu.

Argument

M-am tot foit în jurul ideii de-a prezenta acţiunea separat de jurnalul în sine, dar e tare greu să le separ. Chiar dacă m-am prezentat pornită pe fapte, muntele nu s-a lăsat trecut cu vederea.

Totodată, activităţile au fost variate, iar persoanele implicate, chiar de nu vor fi personaje în mod direct, merită cel puţin o menţionare şi un mare mulţumesc pentru munca prestată, uneori, deloc uşoară. Ţin să îi amintesc, deşi nu am apucat să-i cunosc prea bine, pe cei care au amenajat triunghiul albastru pe versantul abrupt spre Valea Jibrei şi pe care panta, praful, căldura sau tânţarii nu i-au împiedicat să facă o treabă foarte bună.

Evident, Florin a făcut o treabă excelentă, cei de la Caban Suru reprezentată de domnu’ Ştefan, cabanier oltean cu neaoşă purtare ardelenească, priceput la toate (maestru bucătar printre altele) şi desigur, e musai să-i amintesc pe voluntarii care au venit de vineri şi au plecat marţi, asigurând astfel mâna de lucru atât de preţioasă.

Starea traseelor după acţiune*

* Aceste trasee sunt dintre cele parcurse de subsemnata.

Avrig – Poiana Florii – Cabana Suru (triunghi albastru, TA):

– de la intersecţia “Cantonul Podu Jibrii” (început de marcaje şi pentru Poiana Neamţului, Bârcaciu) traseul porneşte spre dreapta, triunghiul fiind marcat în lungul drumului forestier, în special în intersecţii, dar este bine de ştiut că nu există abateri de la drumul principal (se ţine mereu dreapta). Drumul este practicabil până la Izvoru Florii (o lărgire a drumului ca o mică poiană), dar nu foarte indicat maşinilor joase;

– în Izvoru Florii deşi stâlpul de marcaj este plasat pe dreapta stânga sus, la marginea pădurii (din simplul motiv de-a nu fi distrus de utilajele de exploatare forestieră), traseul va traversa râul în direcţia arătată de indicator şi de marcajele noi (aici se pot lăsa maşinile, deşi drumul forestier mai continuă o porţiune);

– râul se poate traversa atât pe pietre (dacă apa este mică), cât şi pe noul podeţ;

– imediat după traversarea apei, poteca merge 10m înainte, apoi face uşor stânga şi intră abrupt în pădure, unde semnalizat şi amenajat în serpentine, urcuşul va câştiga rapid în altitudine până la intersecţia cu TR – marcajul Culmei Moaşa;

– la intersecţia celor două trasee TR şi (noul) TA s-au înlocuit tăbliţele indicatoare şi s-a stabilizat stâlpul;

– în continuare traseul e bine marcat cu TR conducând la Cabana Suru (1450m).

Porţiunea de creastă Şaua Suru – Lacul Avrig (bandă roşie, BR):

– urcarea spre Şaua Suru începe din faţa cabanei (aproximativ 2 ore cu bagaj moderat), urmează TR, la început uşor spre dreapta până într-o mică poieniţă, apoi drept în sus pe o potecă accidentată, cu pietre, prin pădure. Se iese în golul alpin, se urcă în serpentine până la monumentul dedicat salvamontistului Robert Ungurean din dreapta stânga  potecii. Poteca ne conduce în Căldarea Găvanului printr-un brâu de ienuperiş pe unde vom urma curba de nivel marcată superioară, existând şi una mai jos ce duce la un adăpost al ciobanilor. De aici, Şaua Suru e la orizont, iar poteca va  traversa în diagonală versantul drept al căldării unde se întâlnesc şi câteva fire de apă;

– din Şaua Suru (2110m) traseul porneşte în stânga pe curbă de nivel, poteca fiind destul de clar conturată şi nu intersectează alte poteci sau drumuri (confuziile pe timp de ceaţă ar trebui sa fie minime); la scurt timp se întâlneşte pe stânga un izvor, chiar deasupra potecii;

– pe o primă şi mică porţiune spre Curmătura Roşiilor, traseul a fost proaspăt refăcut în săptămânile trecute, noi continuând remarcarea până în Curmătură şi mai departe – pe tot parcursul traseului a existat marcată banda roşie, dar fără benzile albe de întărire a marcajului, dar şi urme vechi de marcaj ce au fost refăcute. De asemenea, acolo unde benzile roşii au fost excesiv aplicate (la 2m de exemplu una de alta pe o porţiune lină) s-au întărit doar cele mai înalte şi implicit mai vizibile spre a nu supraîncărca traseul;

– marcajul urcă apoi pe Vârful Budislavu (trece la doar câţiva metri de vârf) şi continuă tot pe culmi înierbate până la Portiţa Avrigului de unde se poate admira Lacul Avrig;

– coborârea spre Lacul Avrig este porţiunea cea mai dificilă a traseului datorită abruptului, astfel că este indicată urmărirea marcajului în serpentine; lângă lac este deasemenea izvor.

Mai multe informaţii:
– raportul de activitate de la Florin: Tabără de refacere a traseelor din zona Suru de pe site-ul comunitate carpati.org;
– fotografii în albumul foto: Remarcare la Suru

Sâmbătă – cea mai lungă zi

Chiar în săptămâna acţiunii ne-am hotărât şi noi, eu şi Andrei, să dăm o mână de ajutor. Pinguinii Vali şi Muha s-au arătat interesaţi de subiect şi cum eu mă oferisem pentru marcarea porţiunii de creastă ce necesita timp (dar şi ca reprezentant AMC, responsabil la locul faptei), nu-mi strica o companie sigură şi de nădejde neştiind exact ce alţi voluntari vor fi disponibili. Cu noi a mai mers in Bucureşti Diana, Diana1.

Trezirea de cu seară

Şirul evenimentelor s-a declanşat la ora 2.30 odată cu trezirea lui Vali, căpitanul nostru la volan. Noaptea. Apoi ne-a adunat pe câte unul de la casele noastre. Nu pot spune că trezirea de la 3 a fost simplă, dar gândul că aveam o treabă de făcut era suficient de motivant. Şi-i lung drumul până la poale de Făgăraş!…

Pe la un 8 şi ceva eram la Avrig, iar de la Podul Jibri încolo am intrat pe drumul forestier. Mult praf, multe gropi şi praguri de ne-a luat vreo oră până la Izvoru Florii. Aici mai erau două maşini parcate, o baracă a muncitorilor forestiri şi un adăpost de cai. Sus în deapta, în gura pădurii, un stâlp cu două săgeţi.

în drum spre Avrig

ochiul magic?! – atunci reţeta e praful unui forestier suflat cu artă de Vali

indicatorul buclucaş – traseul începe peste drum de el

Spre Cabana Suru încercarea numărul 1

După analiza marcajului pornim pe lângă stâlp la deal. Nu ne aşteptăm să vedem urmă de triunghi albastru pe copaci şi deocamdată o potecă cât de cât conturată ne urcă constant pe piciorul unei muchii. Apoi continuăm pe curbă de nivel. O să avem mult de muncă la poteca asta, îmi tot spun. Prin urmare, dintr-un exces de zel şi din ideea punerii pe treabă cu care plecasem de-acasă, am tot dat în stânga şi-n dreapta lemnele de pe potecă. Multe vreascuri, mult prea multe, însă o data date la o parte, poteca devenea mult mai clară.

Am trecut de o văiugă cu ceva apă pe ea, am lăsat în dreapta un vâlcel adânc şi am intrat iar pe firul unei muchii. De-aici poteca se lărgeşte şi mai mult, însă tot cu crengi şi putregaiuri. Urme de animale din abundenţă aşa că-mi imaginez că numai ciobanii mai trec pe-aici. Vali merge înainte să dechidă drumul, Muha e secund, Andrei e tot mai sceptic, iar eu pe urmele Dianei continui “curăţenia”. Când simţeam că îmi intrasem în mână cu debarasarea potecii, iacă lumea se opreşte în dreptul unui lăstăriş ce ne înghite brusc poteca.

Mă las destul de greu convinsă că nu e bine şi abia după ce ne uităm pe hartă cu atenţia cuvenită, facem cale întoarsă. Ca mai întotdeauna, Andrei e cel cu deciziile de siguranţă şi încerc să-mi dau seama unde am greşit cu orientarea. Încă mai credeam că ar fi fost bună şi o continuare, dar cum aveam cu toţii rucsaci grei în spate, cea mai bună decizie era întoarcerea.

Scuza era fireşte, dorinţa să ajungem cât mai repede la cabană ca să ne-apucăm de treabă. Şi indicatorul ăla plasat ca o momeală. Coborâm de data asta pe o potecă ce se conturează spre interiorul văii şi nimerim în drumul forestier, în amonte de maşină. Bun aşa! Măcar ştim unde suntem. Ne mai uităm o dată la sensul săgeţii şi ne lămurim şi cu ajutorul hărţii că traseul e pe partea cealaltă de apă. Mda. De-asta e musai remarcarea! 

pe “potecă”

retragere cu spirit de echipă

Spre Cabana Suru încercarea numărul 2

Traversăm apa şi ne uităm cât de cât după vreun triunghi albastru. Andrei ştie că n-ar fi deloc urme aşa că ne lăsăm purtaţi de drumul forestier. Şi mergem o perioadă doar că începe să fie suspectă direcţia: practic ne întoarcem înapoi paralel cu drumul forestier pe care venisem. Hmm, ceva iar nu-i bine. Cele două hărţi de la purtător arătau două direcţii diferite: una care traversa apa şi continua abrupt, alta care se întorcea o vreme lângă râu ca mai apoi să urce spre Culmea Moaşei.

Cum-necum, de data asta am luat eu taurul de coarne şi-am scos telefonul să-l sun pe Florin. Evident, eram pe traseul greşit. Ne-am întors şi urmând indicaţiile am revenit la punctul unde traversasem apa. Aici am mers puţin stânga şi apoi drept în sus pe o pantă abruptă, dar care trăda urmele celor veniţi în zilele anterioare.

fluturaţi graşi de pădure

interactiv ce-i drept

rămas singur…

Spre Cabana Suru încercarea numărul 3

Şi ultima. Marcajul vechi de triunghi albastru se mai zărea din când în când pe coaja copacilor bătrâni căci între ridurile lor timpul nu spălase chiar tot. Urcarea e abruptă tare, dar câştigă astfel diferenţă de nivel la fiecare pas. Am dat şi de voluntarii noştri care lucrau cu drag şi spor, unii vopseau, alţii cu sapa şi lopata amenajau serpentinele potecii. Ne-am sfătuit cu Florin care încotro ne distribuim mai departe, cu rezerva că pierdusem deja două ore preţioase pe cele două trasee închipuite.

Am hotărât ca eu cu Vali, Muha şi Diana2 (care ne aştepta la cabană încă de dimineaţă) să pornim spre creastă la marcat, iar Andrei cu Diana1 să plece în verificarea traseului cu punct roşu de pe valea Moaşei (cel ce urcă din Sebeşul de Sus).

Până la cabană am băgat un sprint cu rucsacul ăl mare în spate. În mod normal ar fi o oră şi un pic de la intersecţia TA cu TR, dar sub presiunea timpului, poteca îmi părea interminabilă. Mai sâcâitor era că mi-o aminteam foarte bine din primăvară şi ştiam că nu mai e mult, însă se tot lungea. La cabană ne-am salutat cu lumea şi ne-am echipat în viteză. Cel mai important era să luăm vopseaua, dar şi geaca de ploaie. Cei de la cabană ne pregătiseră şi sandvişuri să avem pe drum, apă rece am luat de la izvor şi fără să ne lungim la vorbă am pornit spre creastă. Era ora 1, iar întoarcerea am socotit-o de-acum ca fiind la frontală. Numai să apucăm să ne facem treaba!

(n-am făcut poze, dar traseul îi povestit în primăvară când am fost tot cu trupa AMC la Suru)

Cabana Suru – Şaua Suru

Descrierea traseului am făcut-o mai sus, dar tot mai sunt una-două vorbe de scris. Aş începe cu căldura care, vă gândiţi voi cititorii, cu invidie poate, că a fost înlocuită de răcoarea cetinii. Ei bine, nici pomeneală. Năduşind din greu la deal mai aveam o singură speranţă: să adie vreo boare de vânt pe sus. Pe urmele noastre se inştiinţase şi o căţelusă ce mai mult ne făcea în ciudă prin tolănirile la umbra brăduţilor, umbră prea mică pentru noi, dar şi ea sufla greu de ziceai că-şi pune piedică cu limba.

Am ieşit destul de repede în golul alpin şi după urcuşul pe o faţă înierbată presărată cu ienuperi, am traversat o mică culme şi ne-am înscris pe curba de nivel din Căldarea Găvanului. Aici, zmeuriş necopt, ienuperi şi multe gâze, dovadă că una o şi pişcă pe Diana… de nas. Apelăm la trusa de prim-ajutor a Muhăi (trusă model, foarte bine echipată) dat fiind faptul că Diana e alergică la unele chestii şi-i bine să fim preventivi.

n-am scăpat de “boala pozelor de japonezi” – Vali şi Diana

arşiţă…

în poieniţa cea mică e cabana

ciobanii le dau foc din două motive posibile: să nu se extindă în poiana de păşunat sau să nu lase loc de ascuns ursului / lupului – mie ambele mi se par insuficiente ca să poţi justifica arderea a vreo 20 de brăduţi – aş prefera să cred că-i un cioban plictisit rău decât un răuvoitor…

cu flori la căpătâi şi cu Vârful Suru de veghe…

Pornim la drum, ne mai interesăm de nasul Dianei ca să urmărim evoluţia umflăturii şi eu una chiar mă liniştesc când văd că nu-i rost de probleme. Şaua Suru e sus la orizont, mult mai departe decât estimasem. Ne apropiem de o turmă de oi şi ne miră faptul că cei doi câini albi, nu prea fioroşi de statură, ne latră cu destul de mult dezinteres. Deh, căldura… Băgăm de seamă că patrupedul nostru s-a întors din drum, pesemne pe ea o lătrau cei doi. Ciobanul e undeva sus pe culme şi mai fluieră când şi când ca să-şi controleze ajutoarele canine.

Bucolică atmosferă, îmi place şi parcă mai uit şi de căldură. La orizont nori negri şi tunete…

Căldarea Găvanului

ultima umbră

poteca pe unde am venit, cea superioară

simpaticele oi

Valea Oltului – noaptea scânteiază toată

Şaua Suru – Lacul Avrig sau Hai să mai facem şi treabă!

În şa facem pauza de masă. Ne-a luat 1h 30 min urcarea în condiţiile în care am mers susţinut, iar bagajul a fost minimal. Aici sus, bate-un vânticel numa bun de răcorit pielea ce se zbârleşte instantaneu. Îmi doresc tare mult să vină un nor să ne facă umbră, dar după ce şi vine, remarc că îi tare frig sub el aşa că tot cu soare e mai bine. Şi pornim! E prima mea remarcare…

Poteca porneşte pe curbă de nivel şi se vede bine conturată până pe Budislavu. Făgăraşul, ca şi în alte dăţi, deşi acum e prima oară când mă întâmpină senin, mă impresionează puternic. Acoperit de iarbă pe culmi şi jupuit de zăpezi pe versanţi, îl simţi ca pe-un uriaş de piatră ce tace indiferent la preumblarea noastră, minuscule fiinţe… În Făgăraş exact aşa mă simt, mică, dar fără nici o umbră de frustare, ci dimpotrivă: mică cât să mă pot lăsa pierdută în mrejele muntelui.

din Şaua Suru: Vali şi Budislavu ăl mare – acolo trebuie să ajungem

pe curbă de nivel printre ştirigoaie

Ne rugăm să ţină vremea şi după cum bate vântul norii par să plece spre alte zări. Tunetele însă ne ţin în priză. Cu ochii suntem după marcajul ce deocamdată e bun, refăcut de nu ştim cine cu doar o săptămână în urmă. Şi nu ne obişnuim bine cu ideea asta că se termină vopsitul proaspăt şi trebuie să ne apucăm de treabă. Aşa băgăm de seamă că nu avem cu ce să desfacem cutiile de vopsele. Ha! Trec repede în revistă ce am în rucsacul meu şi nu e nimic ce-ar putea să ajute (acasă am descoperit că aveam o forfecuţă). Şi de data asta Muha scoate trusa magică unde are un briceag micuţ, micuţ, cât să-l poată prinde Vali de un capăt şi capacul cutiei de altul.

Momentul e cât se poate de tragi-comic căci la vopsit venisem… Variantele brutale erau spartul cu piatra sau înţeparea cu băţul de trekking – bine, la astea mă gândeam eu dacă aş fi fost singură. Vali însă, om responsabil, a luat-o metodic şi după vreo jumătate de oră am reuşit să avem în ce înmuia pensulele.

începe aventura desfăcutului…

asta-i pentru poză, dar a fost şi pe bune

improvizăm la greu

dar iaca!

L-am dat pe Domnul G lui Vali (Vali e la cârma pozelor următoare), am luat în primire vopseaua albă, Diana pe cea roşie şi Muha ţinea restul cutiilor şi evidenţa posibilelor marcaje. Ca echipă fiecare avea ceva de făcut, iar norii negri păreau să  ne ocolească cel puţin o vreme.

Datul cu pensula nu-mi iese chiar din prima, dar simt cum mă specializez de la o piatră la alta. Pietrele sunt calde, fierbinţi mai bine zis, am impresia că vopseaua se usca instantaneu. Nu, nu clocotea, dar nici mult nu mai era 😀 Din cutia ţinută bine – nici pe aparatul foto nu-l ţin aşa – aburii de diluant mă învăluie la fiecare pas, astfel că ochii îmi tot lăcrimează. Muntele însă e tare frumos şi chiar şi aşa venită la treabă, mă bucur de el chiar dacă nu e timp de stat pe iarbă şi lenevit.

După Curmătură dăm de altă turmă de oi, de ciobanul şi câinii aferenţi şi după ce ne asigură ciobanul că nu plouă, că doar “şi ieri o fo’ la fel, o venit norii da’ n-o plouat!” inima parcă-mi creşte în piept: să vezi că ajungem până la Avrig! să vezi că-mi duc treaba la bun sfârşit! 

M-am molipsit de drăgălăşenia oilor! Ce chipuri uşor comice! Şi ce pufoşenii îmblănite, cârlionţate! O turmă e drept, dar fără să fie două la fel. Curioase nevoie mare, sperioase de-atâta nevinovăţie de cât a putut cuprinde Creaţia într-o fiinţă! Nu ştiu dacă diluantul a contribuit la asta, dar mi-au căzut cu tronc oile, mă declar fană!

Din piatră în piatră şi din dungă albă în dungă albă nici n-am băgat de seamă cum am urcat Budislavul. Marcam şi înainte şi înapoi căci nu ştiam sigur cât de departe om ajunge până la căderea serii sau a ploii. Căldura nu mai era aşa o problemă căci vânticelul de serviciu asigura aerul condiţionat. Mă cam împiedica la vopsit ce-i drept căci îmi sufla-n pensulă şi mă umplea de particule mici şi albe.

pictând norii…

Diana dă cu roşu

alţii se dau cu parapanta

odihnă ciobănească sau cum să stai şi la soare îmbrăcat bine

oiţele

eu cu pensula, el cu coarnele

adică dumnealui

întâi alb, apoi roşu

eu, Diana şi Muha

câine fioros??!

După culme, alte orizonturi se deschideau în faţă. Înaintam astfel spre inima muntelui. Cam dese marcajele vechi, cine-a dat banda aia roşie solitară s-o fi sprijinit în pensulă oare?! O fi prins-o la băţul de trekking? Cum-necum, încerc să mai sar câte una, dar parcă am mâncărimi în palmă. Doar gândul că poate mi se termină vopseaua până la lac mă face să fiu cumpătată. Şi Muha care mă convinge că nici prea dese nu e bine mai ales că n-ai unde să te duci înafara potecii.

La Portiţa Avrigului dăm de altă turmă de oi. Şi de cioban. De treabă şi dumnealui şi câinii. Măi să fie! Eu ca-n Făgăraş n-am văzut aşa câini ciobăneşti cuminţi! Ciobanul ne lămureşte că ăştia mai mici sunt mai buni la oi, că nici să duci grija că-i muşcă pe drumeţi nu-i bine şi ne mai răspunde o vreme la tirul de întrebări. Bujorul a trecut, versanţii ăia roz sunt de la o plantă cu “h…” care nu-i bună de nimic, ursul nu prea vine la stână, dar lupii da, însă-i aleargă câinii de-i trec peste creastă. Buletinul ciobănesc de la ora cinci 🙂

Ciortea de pe Budislavu

în Portiţa Avrigului

oile s-au pus pe alergat – şi cum aleargă!

Lacul Avrig

are multe poveşti de spus…

câinii precum vedeţi, tare sociabili

superbe flori, ştiam că le-aş putea găsi în Făgăraş, dar nu speram aşa repede

Coborâm spre lac, o frumuseţe de lac, la care am mai fost odată acum trei ani, dar dinspre Scara. Prindem şi ultimele raze de soare ce se scurg este Portiţă. Continuăm să marcăm. De-acum putea să şi plouă, aveam sufletul împăcat.

desenez o săgeată – suntem cu gândul la Martinezu, maestru în remarcări: sigur ar fi ceva de comentat 😀

la plecarea de la lac, poză de blog 😀

Lacul Avrig – Şaua Suru – Cabana Suru

După spălarea de vopsea şi pauza de masă, am pornit înapoi. Ne întâlnim cu un grup de cehi ce coboară să campeze la lac (ei au zis briden, eu hi, deşi aş fi putut să le răspund pe limba lor însă “amintirile mă chinuiesc” 😀 ) N-am renunţat la vopsea că poate mai apare vreun marcaj ratat şi cu vântul de seară la pălărie, pensula într-o mână şi Domnul G în alta, mă lăsam dusă de potecă înapoi. Tragere de inimă mai deloc, dar mă ţineam după Vali, Muha şi Diana ce se iuţiseră cam tare de picior. Genunchii mi se resimţeau şi ei, sezonul concursurilor fuse şi se duse (asta pentru cine se temea că mă îndrept spre glorie :P) şi deşi în aceeaşi zi în Apuseni se alergase maratonul cu pricina, eu eram la locul potrivit mie.

buchet de cărbuni sau bănică

romaniţă de munte

zări

“Mă întorc şi paşii-s grei / Las în urmă munţii mei”

marcaj proaspăt 😀

De pe Budislavu bag seamă că graba celor din faţă are şi-un motiv: nori, tunete, semne de ploaie. O prind pe Diana din urmă care are de-a face cu o crampă. Ghinionul ei! Specialista în crampe musculare, adicătelea subsemnata, a bagat-o într-o sedinţă despre cum stă treaba. Nu ştiu dacă i-a trecut de la vorbăria mea, dar măcar gândul tot i l-am luat.

Până să-i ajungem din urmă pe Vali şi Muha îi fac şi-o retrospectivă a participării mele la concursuri (am senzaţia că i-am plantat ideea) şi uitându-mă în urmă mi-am amintit de ceva ce-am scris odată: am alergat pentru ca intr-o zi va veni acel pas care ma va desprinde…

Ne oprim la un mic izvor să refacem proviziile cu apă şi mânaţi din spate de vântul deja rece repornim la drum. Aproape de şa, Vali şi-aminteşte că a uitat vopseaua la izvor. Îi văd chipul când se autoconvinge că e musai să se întoarcă. Oooops! Noi fetele mergem mai încetişor şi-l aşteptăm după şa, la adăpost de vânt. O ploaie cu soare pare să măture Valea Oltului. Cerul arăta foarte interesant şi chiar de tuna uneori, a fost o zi superbă. Plină. Pe cutia de vopsea degetele păreau să îngheţe de amorţeală şi vânt. Marea mea bucurie era că ajunsesem până la Lacul Avrig şi de-ar fi fost o zi obişnuită de tură nu mi-aş fi dorit cu atâta ardoare.

Coborârea a mers strună printre poveşti. Pe versantul de deasupra cabanei ne-am oprit la semnul ultimelor raze de soare şi-o poză de grup.

ploaie cu soare “la sol”

La cabană lumea ne aştepta, dar nu chiar aşa curând. Ajunsesem înapoi pe lumină, un nouă şi ceva. Nici n-apucăm să ne dezmeticim că suntem puşi la masă: ciorbă şi tocăniţă. Buuuun aşa! Şi-a urmat seară cu foc şi cântări tradiţionale sebeşene (dar nu Sebeş Alba ci “adevăratu’ Sebeş”) de unde aflăm că băieţilor cu pricina, membri într-un ansamblu local, “le place vinul roşu / fetele din Turnu Roşu” şi altele de gen.

Priveliştea de la cabană e frumoasă ziua şi superbă noaptea căci toate luminile de pe vale scânteiază ca pomul de Crăciun. Deasupra e cerul plin cu stele, de jur împrejur negrul muntelui şi-al profilelor de brazi. Focul arăta în mare fel, cu buşteni mari şi groşi de se vedeau inele lemnului printre flăcări. Puţinele ore de somn şi cele două trei guri de tărie m-au trimis însă devreme la somn, pe la miez de noapte…

Duminica – ziua întoarcerii acasă

Recunosc, au existat puţine momente când coborârea de pe munte şi revenirea în Bucureşti au fost mai uşoare – când Andrei mă aştepta acasă. Altfel, am mereu un sentiment de rupere, de parcă mi-ar pleca copii în armată. Ne-am luat la revedere de la nea Fane cabanierul mulţumindu-i pentru tot şi am pornit. La vale n-am plecat cu mâna goală ci cu saci de material pentru montarea unui stâlp de marcaj. N-aş fi bănuit că e atâta muncă la un singur stâlp…

Am asistat la montare, ceva de genul cum se vede pe la marginea drumului adică unu-doi muncesc şi restul se uită. Am fost surprinsă de tehnica de preparat ciment în detrimentul celei clasice cu sapa.

cabana rămâne în urmă

vreo patru saci cu pietriş şi ciment pornesc şi ei la vale

Florin cu secure şi apă 😀

măgarii nu-s ai noştri, dar ar fi fost buni

pe un plastic se pun ingredientele, se toarnă moderat apă şi se amestecă prin balans

noi mai mult privim, câţiva dintre noi au adunat pietrele

apoi succesiv se toarnă cimentul gata preparat şi se adaugă pietre

mai desenăm un triunghi ca să fim siguri că intrarea pe poteca e vizibilă

Andrei e foarte minuţios – triunghiurile desenate de mine mai apoi, au fost “mai din condei”

Am coborât pe TA amenajat în ziua precedentă şi după atâta muncă poteca a ieşit excelentă! Am luat cu noi şi cutiile cu vopsea alb şi albastră în ideea să remarcăm triunghiul şi pe drumul forestier. Bineînţeles că prima grijă a fost chiar punctul de plecare în traseu pe care noi l-am ratat de două ori în ziua precedentă. Aşa că alte câteva triunghiuri suplimentare mi-au ieşit de sub pensulă.

Am lăsat bagajul la maşină şi până să se echipeze de plecare restul, am pornit înainte pe drumul forestier marcând cam o dată la 500m cu toate că nu existau alte drumuri forestiere sau poteci. Ce-i drept, ştiu eu că ajută la psihic, mai ales când eşti obosit, să fii sigur că ăla-i drumul cel bun.

După ce m-au prins din urmă, m-au luat la bord cu tot cu vopselele. Lucru deloc simplu că am coborât toate patru geamurile şi tot parcă nu era aer. Pe principiul uite o intersecţie, hai să băgăm un marcaj, am tot oprit şi coborât de patru-cinci ori până la Podu Jibrii unde am înţeles că va monta salvamontul o plăcuţă indicatoare. Dacă în ziua precedentă mă fâstâcisem la două dungi albe, acum băgam deja triunghiuri fără nici un trac. Mi-a plăcut la remarcare, mai merg când oi putea.

Epilog

Aşa cum am scris la început, acţiunea a fost mult mai amplă, iar Florin este cel în măsură să prezinte rezultatele. Până atunci însă, pe părticelele de care am luat cunoştinţă am scris aici de faţă. Pentru mine a fost o experienţă nouă, asta cu vopsitul, după ce ca membru AMC am mai servit vreo două experienţe la cărat. Ştiu că nu-s ditamai omul, dar nu mă sperie munca de genul ăsta, mai ales când vine vorba de munte.

Pe de altă parte mereu m-am întrebat cum o fi oamenii ăia care vopsesc, de ce-au făcut ei nu ştiu ce săgeată, de ce uneori se joacă de-a semnele şi acum am văzut cum e. Într-un fel m-am bucurat că singura plângere legată de marcaje făcută vreodată a fost lipsa lor. Şi de cele prea dese… mi-amintesc de cele din Retezat la urcarea de la Tăul Agăţat, câte o bandă galbenă pe metru de mergea şi capra neagră pe potecă.

Cabana Suru e un loc fain, poziţia e una privilegiată, n-ai cum să nu fii mulţumit: valea cât vezi cu ochii, o bucată de creastă, poieniţă, brăduţi şi evident, adăpost. În acest moment oferă locuri de cazare, paturi bune şi curate, cabanier de treabă şi lucrurile continuă să se mişte în direcţia cea bună. Pentru mai multe informaţii, sunt nişte numere de telefon pe pagina lor de facebook (alt site n-am depistat încă): contact Cabana Suru.

Logistic vorbind, cabana e la trei trasee distanţă de civilizaţie (două de Sebeşul de Sus şi unul de Avrig prin Podu Jibrii) şi cam la două ore de creastă. Cum în Făgăraş cabanele sunt puţine, renaşterea uneia dintre cele cu tradiţie nu-i lucru de colo şi care pe mine una, mă bucură foarte tare căci omul pentru om face puţine lucruri bune, iar cabanele pe munte ar trebui să fie, dacă nu sunt deja, sacre.

până pe data viitoare, marcator în devenire

22 Comentarii

  • Am asteptat ceva RT-ul asta dar se pare ca a fost cu folos. Mi-au placut multe dar am o curiozitate: cine a fost reporterul pentru stirile de la ora 5 cu ciobanul? Vali?

  • @Mike: si Vali, dar ai fi surprinsa, eu 😀
    Vali a fost cu poza pentru ziar 😀
    In primul rand m-au mirat cainii blanzi, apoi clasica intrebare daca vine ursu la stana (numa’ daca o deveni vegetarian si nu i-o mai placea oaia), care-i treaba cu niste versanti roz 😀

  • Văzut, plăcut, rememorat… M-ai făcut să mă simt tânăr again… La dracu’, n-am făcut nici 35 de ani, dar înstrăinarea asta de munte mă îmbătrâneşte cu fiecare zi… Fericiţilor!..

  • Bravo Claudia, Andrei! Bravo si celorlalti pinguini, care au fost alaturi de noi inca din primul an 🙂

    Ovidiu a ajuns in zona luni si a fost foarte placut surprins de “schimbari”.

  • @Nico: sarumana!

    @Baricada: eu am fost “batrana” pana pe la 29…

    @Varverica: multumim Gabi, chiar vorbeam cu Muha si Vali intr-un anumit context ca ei nu-s AMC-isti, dar au tot venit la actiuni. Simpatizanti ca ei sa tot avem 😀

  • Da, frumos si placut.Se pare ca te-ai obisnuit cu zugravitul: o pensula pe acasa, una pe la Suru, tot inainte… :).
    Cum arata cabana Suru?

  • @Catalin: pai sa stii, de la antrenamentul de-acasa mi se trage 😀 Bine c-am terminat, il prefer doar pe cel la munte!

    Asaaa, mi-am dat si eu seama ca n-am facut nici o poza in cabana si nici macar cabanei pe exterior. Fata de cum o stii tu din primavara:

    – sala de mese e renovata, gresie pe jos, are 3 mese mari de lemn cu bancute (cam 8 oameni pot sta la o masa)
    – toate paturile sunt montate si aranjate, lenjerii noi si curate, atat in dormitorul de jos (unde pe jos e acum gresie) cat si in cel de sus
    – nea Fane are patul in bucatarie, de gatit gateste si acolo si pe plita din fostul refugiu
    – pe-afara sunt amenajate masa din “curte”, mai sus langa izvor e vatra de foc cu alte trei bancute in jur

    Cu alte cuvinte, e de bine mai ales ca toate le-a facut Nea Fane si e pus pe treaba in continuare.

  • Bra-vo! Claudia, imi place poza(ante-penultima), in care tu si Andrei sunteti la pensula!Dar cea mai tare e sa-l vad pe Andrei, carand saci de pietris! Asta da sanatate! Zoff.

  • @Cristi: 🙂 spre final abia il mai ducea, dar nu-i venea sa-l dea jos si nici sa-l miste, iti dai seama ca pe sub sac o pelicula fina de praf de ciment se infiltrase prin tricou, peste rucsac si restu… asa ca a rezistat eroic pana la final.

  • E foarte frumos, oamenilor, ce faceti voi acolo. Iar pozele sunt minunate, Claudia.
    Cainele “fioros” pare facut “din petice” de nori, astepti sa se risipeasca in zare din clipa-n clipa… 🙂

  • @Cora: sarumana, ne straduim sa facem cat mai multe pentru ca si noi la inceputul drumetiilor am gasit ceea ce altii au facut. Macar sa mentinem si sa ingrijim ceea ce avem deja.

    Superba comparatia dintre fioros si nori

  • Ce frumos ai scris… 🙂

    Sa stiti ca deja am inceput numaratoarea inversa a actiunilor de remarcare la care nu particip, asa ca abia astept sa revin, sa-mi reintru in perie si pensula 😀

    Despre marcaje nu comentez nimic de pe margine, decat daca insistati :p

    Oricum, au iesit multe lucruri bune dupa actiunea asta!

    Felicitari tuturor!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *