Făgăraș, din nou pe creste… în jurul Bâlii

panoramă de pe Iezerul Caprei

– O să scrii jurnal și despre tura asta? Despre ce? Nu s-a întâmplat nimic deosebit…

Așa e, nu s-a întâmplat nimic deosebit, a fost cald, dar nu caniculă, nu ne-a prins potopul, nu ne-a tăiat calea vreun urs, copilei i-a priit, nu am parcurs zeci de kilometri și nici n-am bifat vreo salbă de vârfuri, ci doar am simțit că sunt pe un munte adevărat (Tâmpa dragă, fără supărare), cu gol alpin și zări înțepate de vârfuri mărețe, cu stâncării impresionante și poteci pe marginea căldărilor amețitoare, lucru ce nu mi se întâmplă prea des și, ca atare, îl apreciez înzecit.

Așa e, nu s-a întâmplat nimic deosebit, am fost pe munte, iar pentru mine acesta e un motiv de scris jurnal. O fi plictisitor, neinteresant, neispititor, ne-nu-mă-interesează. De fiecare dată când scriu prelungesc „traseul” dincolo de acel moment, mă mai bucur încă o dată, e ca și cum la trezirea din visul frumos închid ochii să-l mai pot continua o vreme. Și chiar pot face asta prin scris, prin pierderea aceasta de timp, dar nu de sine.

Munții Făgăraș, marți 1 august 2017, Claudia & Andrei & Miruna
Traseu: Lacul Bâlea (2040m) – triunghi albastru – Șaua Caprei – bandă roșie – Vf. Iezerul Caprei (2417m) – bandă roșie (variantă sudică pe curbă de nivel) –  Șaua Paltinul – bandă albastră – Curmătura Bâlii – Lacul Bâlea
Date traseu: 5.6km, 3h, 520m+

Cu un an în urmă încheiam luna iulie cu o drumeție mult dorită – Vânătoarea lui Buteanu – în munții aceștia în care ajung prea rar pentru cât de mult îmi plac. Anul acesta am deschis luna august cu o altă drumeție, în același loc și pe aproape același traseu, că deh, ce să faci, sunt momente în viață când faci alegeri accesibile de dragul trăirilor dragi. Anul trecut am purtat o Făptură de cinci luni, anul acesta pe Miruna de aproape nouă luni. Anul trecut am urcat Vânătoarea lui Buteanu, anul acesta Iezerul Caprei, bonus privit Lacul Bâlea din toate unghiurile 🙂

Pentru o zi de august, marți, la Bâlea a fost acceptabil de aglomerat. Am observat că acum parcările au barieră, poate până la anu’ se mai întâmpla și alte lucruri civilizate. Aștept să apară și panouri turistice care să nu fie atât de ruginite încât să nu poți citi cuvinte precum rezervație științifică – chiar dacă e șosea și bâlci și pășunat, e totuși rezervație. Oamenii ar trebui să știe, iar cu un panou atractiv mai faci puțină educație – cu lipsa lui, sigur nu!

Trecând peste cele profane, îmi era tare dor să urc! Atât de dor încât e greu să explic fără să par masochistă. Și urcușul a fost sadic cu mine, s-a terminat repede! Prea repede am ajuns în Șaua Caprei, prea repede pe Iezerul Caprei. Aproape că îmi era ciudă pentru timpul pierdut cu privitul atent al potecii la cât munte era în jur… Și pe nori îmi era ciudă că nu se arătau niciunul și nu era timp de pregetat în plin soare, nu cu un bebeluș la purtător, chiar și ascuns sub pălărie.

Pe poteci s-a vorbit multă germană, engleză, spaniolă și alte limbi greu de recunoscut, iar uneori și română. Sintagma „viitor alpinist” atribuită Mirunei mele nu prea m-a măgulit, dimpotrivă, aș fi apreciat „ce mamă puternică / în formă” (sic!), asta și pentru că nu consider că are copilul vreun merit sau că e ceva de lăudat – includ aici și expresiile că a mers pe munte de la x luni, y ani. Suntem pur și simplu o familie (netradițională) care a mers pe munte înainte să apară copilul și care continuă să facă acest lucru și după… într-un alt ritm și adaptându-ne la noua formulă cum e și firesc!

De pe Iezerul Caprei m-aș fi tot dus departe, spre Moldoveanu, spre Negoiu, chiar și pe lungile culmi sudice, atmosfera neobișnuit de clară pentru o perioadă așa călduroasă invitând la visare, la planuri peste ani și ani, la evadări. Dar până acolo mă aștepta prima coborâre: Făgărașul nu e Tâmpa și nici eu nu mai am aceeași zburdălnicie de odinioară. Hihi! dupa tura asta am făcut și eu puțină febră musculară 🙂

Am fi continuat pe bandă roșie care merge chiar pe muchie și nu pe o curbă de nivel pe versantul sudic, dacă nu am fi ratat intersecția marcată cu indicator, obturat de un grup de turiști străini. Poteca noastră era și ea destul de umblată însă și destul de frumoasă și de lină (în ciuda unei pante înclinate pe care iarba înaltă o mai îndulcea percepției), fără porțiuni de cățărat – descățărat cum mai vedeam când trăgeam cu ochiul la cei care mergeau pe deasupra noastră.

În Șaua Paltinului am făcut un popas ceva mai lung, cu pus Miruna pe pătură să exploreze… propria umbră. Altceva nu prea avea ce, iarba era trecută pe sub armata de picioare a oilor și cum ea tot ce prinde vrea să guste… am amânat momentul pentru când n-om fi atenți ce face 🙂 În sfârșit, veneau norii! Și ne-au prins cu umbra lor plăcută abia pe finalul drumeției noastre.

Din Curmătura Bâlii – trecerea din Căldarea Bâlei în cea a Doamnei – am hotărât să mai lungim puțin traseul și să ocolim lacul pe sub peretele superior al căldării, că prea ne îmbia poteca conturată. Norii se adunaseră, Vânătoarea lui Buteanu dispăruse într-o ceață răcoroasă. Am grăbit pasul prin bâlciul cu pietre colorate, cu porcării atârnate, cu porumbi galbeni în tuciuri, cu fum ridicat tupeist din grătare, cu parcarea plină unde sigur am produs o bucurie cuiva plecând.

Închei într-o notă optimistă căci sper să mai ajung în Făgăraș până la vara următoare, că nu-mi place obiceiul ăsta „o dată pe an”, dar tare-i bine când se întâmplă și așa. Acum și eu sunt sucită, abia plecasem și deja mi-era dor de crestele făgărășene privindu-le de pe DN1 spre Brașov…

Nu-mă-uita în albastru și roz

Lacul Capra, Vârful Vânătoarea lui Buteanu în stânga, iar trapezul Viștea-Moldoveanu la orizont

buchete roz încă netulburate de căldură…

„dacă mă cară ei, merg oriunde… mai ales pe munte”

spre Șaua Paltinu, întâmpinând norii

unele poteci ți se întipăresc în minte pentru totdeauna…

Căldarea Doamnei cu lacul aferent

privire spre orizontul cu Lespezi, Călțun (neurcate încă…) și Negoiu

p.s. am remarcat după publicarea jurnalului că lipsește din poze, cu o singură și în plan secund excepție, „vedeta” turei – Lacul Bâlea. Nu știu de ce, realizez că nici nu l-am mai pozat ca în alți ani și nici nu mi s-a părut reprezentativ când am făcut selecția…