O duminică prin Bucegi, Cheile Horoabei și… bâlciul prăfuit

Bucegi-Valea-Horoabei-09w.jpg

Or fi ei Bucegii niște munți umblați și aparent, fără secrete, cu zone de bâlci (Piatra Arsă, Padina, Babele), cu trasee alergate la concursuri montane (Valea Jepilor, Mălăiești, Valea Cerbului etc.), cu drumeți pregătiți sau cu incredibile apariții bipede pe poteci, cu alpiniști și mtb-iști, or fi ei Bucegii blamați și iubiți, plini de gunoaie sau plini de sălbăticie, dar sunt munți în toată puterea cuvântului și e imposibil să nu găsești un cotlon pe sufletul tău.

Am mers de foarte multe ori în Bucegi și tot mai am trasee marcate nestrăbătute, că pentru cele nemarcate și de alpinism nu mi-ar ajunge o viață nici dacă aș fi croită să le parcurg. De data aceasta a venit rândul Canionului Horoabei de pe Valea omonimă, traseu amenajat în ultimii ani, deși nemarcat, și care a tot fost străbătut în ultima vreme încât am hotărât cu Mike să încercăm și noi, incluzându-l în tura noastră de duminică, una voită a fi de alergare.

9 august 2015, Munții Bucegi
Drumețe alergătoare: Mike, Viorela, Claudia
Traseu: Piatra Arsă – bandă albastră – Piciorul Cocorei – Peștera – nemarcat (cruce verde) – Canionul Horoabei – bandă roșie – Șaua Bătrâna – triunghi roșu – Poiana Guțanu – bandă roșie – Șaua Strunga – Padina – Peștera – bandă albastră – Piatra Arsă (~28km, 1700m+, pe hartă traseul cu roz)
Album foto & jurnal de la Mike

Bucegi-Valea-Horoabei-08w.jpg

Gara din Brașov – să nu crezi nimic…

Știu că v-am obișnuit într-un anume fel, dar prea multe nu sunt de povestit din această tură. Cert e, dacă n-ar fi societatea asta a noastră cu minusurile ei, ne-am plictisi. Am pornit cu trenul din Brașov duminică dimineață. Ajung la gară după un lung șir de tabieturi de dimineață pe care mi le-am dezvoltat de când locuiesc în Brașov:
„un bilet pentru Sinaia, vă rog, la trenul de 7 fără…”
„sunteți sigură? are aproape 100 de minute întârziere!”
„dar la cel pe care tocmai l-au anunțat spre București?”
„nu pot să vă dau dacă l-au anunțat deja, eu nu văd șina să văd dacă au mișcat roata trenului…”
„întrebați totuși, că pe-aici pe la Brașov anunțurile nu au mereu legătură cu ce se întâmplă la peron…”
Întreabă doamna altă doamnă, răspunsul e tot nu, iau bilet la următorul tren, peste alte 30 de minute. Trenul anunțat nu a venit sau plecat, nu înclin să cred nimic, în gara asta e haos total, e bine să fii pregătit pentru orice și să te bucuri când ai noroc. Bine că stau aproape de gară, pun pariu că va veni ziua când o să-i înjur și o să amân vreo călătorie – e inevitabil…

Bâlci în praf

În Sinaia mă întâlnesc cu Mike și Viorela și bătrânul logan ne duce la Piatra Arsă. Evident, nu suntem primele, poporul „iubitor de munte” e la datorie. Observ cu uimire obiceiurile la vecinii noștri de „parcare”: opresc mașina, deschid portbagajul, întind masa pliantă chiar la fundul mașinii, pun pe masă de-ale gurii și încep să mănânce. Fix la marginea drumului, fix în praf! Zece metri mai încolo nu s-a putut… cine să le care mâncarea??! Nu sunt singurii care procedează așa, la întoarcere am văzut o „mamă” hrănind un bebeluș la doi metri de drum, în condițiile în care loganul s-a prăfuit considerabil în câteva ore. Nu sunt indignată, sunt tristă de-a dreptul :(

Inspirată de balamucul de la Piatra Arsă sau de cel de la Padina mă întreb: oare ce au în cap acești oameni care vin la munte pentru relaxare, liniște, răcoare, mișcare și își petrec timpul tot în înghesuială, mulțime, soarele forestierului, fum de grătare etc. ca exact în orașele din care au plecat?

Nu-mi spuneți că anume asta caută, sunt sigură că cei mai mulți pur și simplu nu știu să procedeze altfel. Prietenii lor, rudele lor, vecinii lor sunt tot ca ei, nu au de la cine învăța. E pur și simplu o pătură de mijloc spre jos care a rămas profund needucată, neinformată, sunt cei care se uită la emisiunile tv pe care noi restul nici nu le (mai) știm de ani de zile, sunt cei care deși au studii și meserii bănoase sunt pe același etaj de civilizație cu cei care abia dacă au liceul. Te uiți la copiii lor și observi cât de mult seamănă părinților… Îți mai rămâne doar să speri că, într-o zi, vor deveni rebeli și ochii lor de gumă vor prinde viață și vor vedea lumea…

Bucegi-alergare-usoara-01w.jpg

cum să dai liniștea „înălțimii” pe hărmălaia mulțimii??!

Încep să cred că nu cunosc proprietățile prafului și nu le apreciez, altfel mi s-ar părea normal să se vândă murele și zmeura și afinele chiar în buza drumului. Or fi mai bune pudrate?!? Există și o explicație, turistul de șosea mănâncă la șosea, un metru mai încolo își lasă gunoaiele eventual și, din nefericire, pentru nevoile fiziologice trebuie să se deplaseze măcar până la un prim copac. Chiar și așa, sunt destui „harnici” care-și lasă mizeria și mai departe de șosea, astfel că e bine să fie bâlci în anumite locuri și numai acolo.

Imaginea de încheiere o întruchipează pe o doamnă, genul cucoană, în zona Peșterii Ialomicioarei. Mergea pe treptele amenajate de lemn cu o mână în buzunar și cu cealaltă alimenta gura cu semințe, pe care mai apoi, le scuipa în iarba de lângă… Probabil terminase de vizitat mănăstirea și, alături de bărbat și băiat, se ducea la mașină. Aveau mersul acela tipic turistic, leneș-obosit, aparent relaxat, sătui de făcut selfie-uri și poze pe care le vor însoți cu mesaje optimiste „răcoare la munte”, „relaxare de duminică”, omițând cu siguranță inconvenientele „aglomerație mare, fată!”, „nu tu o bancă să spargi semințe”…

Și dincolo de toate astea, Bucegii…

De la Piatra Arsă intrăm imediat pe banda albastră ce coboară spre Peștera și cum pășesc de pe asfalt pe iarbă, cum simt că mă detașez de lume, de agitație. Psihologic vorbind, asta nu e o stare de superioritate, ci una de sănătate mintală. Dacă nu ne-am detașa, am claca… Cândva eram și eu turist de mașină, nu unul prea fericit căci firea-mi cerea plimbări, însă ce-mi amintesc foarte bine e oboseala de după astfel de ieșiri pe lângă munte – apăsătoare și lipsită de sens în comparație cu dulcea oboseală după o tură de umblat, de alergat pe munte.

Bucegi-alergare-usoara-20w.JPG

băncuța asta o știu dintr-atâtea poze și abia acum ajung și eu la ea…

Bucegi-alergare-usoara-18w.JPG

Valea și Cheile Horoabei (unde-i stânca albă-ntre păduri)

Bucegi-alergare-usoara-17w.JPG

alergăm sau înotăm

Poteca e tare faină, doar plat sau coborâre, și alergăm o perioadă. Genunchii mei nu protestează încă deși au fost amorțiți toată săptămâna. Ajungem la Hotel Peștera, coborâm spre Peștera Ialomicioarei și ne îndreptăm spre Padina. Suntem cu ochii după apa Horoabei, afluent al Ialomiței ce ar trebui să apară pe partea dreaptă. Înainte de pârâu apare însă pancarta salvamontului cu acces interzis neînsoțit în Cheile Horoabei –  face parte din rezervația naturală Peștera-Cocora-Valea Horoabei, rezervație de tip mixt (geologică, botanică, speologică și peisagistică). 

Bucegi-Valea-Horoabei-16w.jpg

stânga sau dreapta? păi… stânga

canion-horoabei-1-rw.jpg

semne, apă și răcoare

De după pâlcul de molizi zărim poteca traversând Poiana Horoabei, un grup de patru sunt în fața noastră. Intrăm și noi. Nici vorbă de nevoie de orientare, e foarte clar conturată direcția. În stânga e apa Horoabei pe care o traversăm imediat ce intrăm în pădure. Poteca continuă să fie clară trecând de o parte și alta a pârâului tot mai agitat de cascade. E cu totul alt Bucegi, sălbatic, carstic, umbros.

Ajungem grupul din fața noastră și o perioadă ne tot depășim. Zonele expuse sunt asigurate cu lanțuri, iar poteca se ridică tot mai mult deasupra firului de apă transformat acum în cascadă. Marcajele cruce verde sunt rare, vreo două am observat noi, dar poteca te conduce de la sine.

Bucegi-Valea-Horoabei-13w.jpg

lanțuri și poteca interactivă

Bucegi-Valea-Horoabei-12w.jpg

pe brână deasupra cascadei

Bucegi-Valea-Horoabei-11w.jpg

bolta unei foste peșteri

Deasupra traversăm apa ce se răsfiră peste pietre acoperite de mușchi și descopăr că mai sus nu mai curge apa. Aha! Aici trebuie să fie izbucul, izvorul Horoabei (~izvor cu izbucnire și scurgere intermitentă, care se formează în regiunile carstice și funcționează pe principiului sifonului – dexonline.ro).

Bucegi-Valea-Horoabei-06w.jpg

este anunțat izbucul :)

Bucegi-Valea-Horoabei-04w.jpg

uite Radu, Mike la izbuc! Binee… nu-i ca cel din Apuseni, dar tot izbuc îi spune

Bucegi-Valea-Horoabei-03w.jpg

apa iese pașnică de sub stâncă… frumos loc și-a mai găsit și aparatul meu foto să moară… pe munte, unde mi-a fost cel mai drag să-l duc

Într-adevăr, în stânga potecii regăsesc pașnic și limpede locul unde stânca naște apă. Le chem și pe fete, o pozez pe Mike drept dovadă pentru Radu că a ajuns la izbuc și mă aplec să beau apă. Fac palmele căuș și bâldâdâc! ceva scapă în apă. Privesc în jos, e Domnul G, aparatul meu foto… Duc apa la gură, sorb puțin, cu restul mă spăl pe față și abia apoi scot aparatul pe care barajul natural de pietre l-a împiedicat s-o ia la vale… Puțin mai încolo nu știu dacă mai ajungeam să îl scot, apa e destul de adâncă în jgheabul izbucului. Sunt calmă, aparatul ăsta e pe ducă de ceva vreme, iar eu nu-l ajut deloc să trăiască…

Continuăm traseul, fac poze cu telefonul ca să rămân totuși cu ceva mai mult decât nimic și, în lipsa pârâului, „cățărăm” câteva praguri și bolovani, ajutate și de lanțuri sau cele trei scări metalice. Între timp, un grup pe care îl tot auzeam în urmă ne ajunge și, pentru că asta e soarta Bucegilor, sunt niște pantofari clasici. Zbiară, urlă, iar eu mai am puțin până a mă întoarce să-i apostrofez. Ca un făcut, îi văd așezându-se pe o piatră și cred că acolo s-au oprit pentru că încet, încet nu i-am mai auzit.

Traseul de la intrarea din poiană până la ieșirea în gura văii nu este foarte lung, de parcurs într-o oră cu stat la poze, jumătatea inferioară e pe lângă pârâu, cea superioară e seacă (deși apare un firicel timid la un moment dat), seacă și modelată intens de torenți de unde și denumirea de Canionul Horoabei. Mi-a părut evident rău că aparatul foto n-a mai fost la datorie, dar pe de altă parte momentul de lumină al zilei nu era oricum cel mai grozav, umbrele contrastând puternic cu pereții arși de soare.

Bucegi-Valea-Horoabei-07w.jpg

de poster

canion-horoabei-3-rw.jpg

instantanee cu telefonul, cu scările de metal și bolovani modelați de ape

canion-horoabei-2-rw.jpg

sunt amenajări, dar trebuie și-un pic de atenție și, cu siguranță, plăcut să fie liniște…

canion-horoabei-4-rw.jpg

la ieșire valea se lărgește treptat și un firicel de apă se mai arată când și când

garofita-alba-barba-ungurului-rw.jpg

garofiță albă sau Barba Ungurului – foarte frumos mirositoare, ca cea de grădină

Bucegi-Valea-Horoabei-01w.jpg

Valea Horoabei privită de sus

Bucegi-alergare-usoara-16w.jpg

stâna de sub Colți (?)

De la ieșirea de pe firul îngust al văii am ținut stânga (și în dreapta față continua o poteca, dar prin jnepeni) și mai apoi drept în sus la poteca marcată ai cărei stâlpi se zăreau când și când. Poteca ne ducea  în stânga spre Șaua Strunga, în dreapta spre Șaua Bătrâna și noi am ales dreapta. În alergare ușoară și tare plăcută :)

La Refugiul Bătrâna am făcut un mic popas, cam însorit pentru gusturile noastre, adierea vântului abia simțindu-se. Cu toate că un genunchi al Viorelei nu mai voia să alerge, n-am renunțat la planul inițial de a coborî în Poiana Guțanu, doar că am transformat tura de alergare într-una de drumeție.

Bucegi-alergare-usoara-14w.jpg

spre Șaua Bătrâna

Bucegi-alergare-usoara-13w.jpg

Refugiul Bătrâna și Craiul

Bucegi-alergare-usoara-11w.jpg

o coborâre ce nu mi-a plăcut niciodată :D

Întotdeauna mi-a plăcut traseul pe sub muntele Strungile Mari, pereții sunt impunători și fotogenici, dar și când e cald simți că te dizolvi cu ochii privind spre inconfundabila Șaua Strunga. Motiv bun să mărești pasul, căci greul nu trece dacă te lungești, dimpotrivă, se amplifică. Foarte mulți bicicliști am întâlnit pe aici, unii mai buni, alți mai puțin curajoși, cert e că eu m-am regăsit în cei cu frâna ținută la maxim :)

Bucegi-alergare-usoara-09w.jpg

mioriticul pe sub Strungile Mari

Bucegi-alergare-usoara-08w.jpg

Șaua Strunga ca o gură de rai

Bucegi-alergare-usoara-07w.jpg

Mike face ordine-n oi

Bucegi-alergare-usoara-06w.jpg

ciobanul merge mai departe „vorbind” într-una cu oile sale; nu are câine așa că le tot îndrumă neinteligibil, iar când înțeleg ce spune, le cam înjură…

Și dacă nici în șa nu bătea vântul suficient cât să ne răcorim, am avut noroc să găsim umbră în interiorul refugiului unde am și mâncat câte ceva să ne refacem puterile. De aici mai aveam o coborâre la Padina și o urcare la Piatra Arsă, o raritate pentru finalul unui traseu clasic pe munte: să urci.

Bucegi-alergare-usoara-04w.jpg

număr pe degete de câte ori am trecut pe la Refugiul Strunga, era musai o poză

Bucegi-alergare-usoara-03w.jpg

sunt foarte mândră de această poză, deși făcută cu telefonul…

Bucegi-alergare-usoara-02w.jpg

danga-langa, langa-danga, sună-n asfințit talanga…

Fără să fie o tură deosebită, a fost totuși o ieșire plăcută și interesantă pe alocuri, cu un aparat scos din uz (și plâns…), cu o dorință tot mai mare de a ocoli, pe cât se poate, zonele de bâlci… Nu înseamnă că nu știu ce se petrece, dar dacă nu văd mă irit mai puțin și nu strică să mă menajez puțin…

Fetele m-au lăsat apoi în gara din Sinaia și, de data asta, m-am bucurat că trenul ce trebuia să plece în fix două minute a avut întârziere și astfel am avut timp berechet să-mi iau bilet. În tren, s-a legat o conversație tare faină și cursivă cu o tipă din Brașov, care și ea aleargă sau e voluntară pe la concursuri montane, de nici n-am simțit când a trecut timpul. Care timp e oricum scurt că așa e când locuiești aproape de munte :)

bucegi-alergare-claudiag-rw.jpg

până data viitoare, vă salut cu ochii-n soare :)

6 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *