Dor de drumeție și Mont Sutton

1 iunie 2014, Mont Sutton, Apalași
Sutton-02.jpg

Când mă gândesc la Carpați, și o fac prea des pentru cât reușesc să mă abțin, toate gândurile au chipul celor mai simple drumeții cu putință. De când am început să urc pe munte am simțit că voi fi împărțită între dorința de a parcurge mai mult și implicit a cunoaște și aceea de a vedea mai mult și implicit a simți, însă cu timpul am lăsat chemarea interioară să aleagă când e vreme de pas agale și contemplare și când e vreme de zburdat – a se înțelege alergat. Acum dorul de Carpații mei dragi nu mă mai pune să aleg între una sau alta căci nu pot iubi mai puțin ceea ce iubesc deja atât de mult, acum dorul nu mai lasă loc dilemelor între cunoaștere și simțire, între moral și patimă, acum totul se reduce la mine și la urcatul potecii carpatine fără să-mi pese de unde până unde.

Fizic, dar și sufletește, nu pot asemăna nimic unei drumeții montane. Esența e urcușul, fără el nu simți că e munte, fără greul lui nu e munte, fără apogeul lui nu e munte, iar eu fără urcuș nu simt că îmi pun cu adevărat în mișcare un trup parcă deprins dintotdeauna cu urcatul. Cu alte cuvinte, măcar din când în când trebuie să-mi iau doza aceasta de la deal pe care mintea și trupul o cer în egală măsură.

De data aceasta doza s-a numit Mont Sutton, un munte aflat în sudul Quebec-ului aproape de granița cu SUA și unde altitudinea de 968m îmi asigura că voi trezi niște mușchi din amorțirea în care platul i-a trimis după ultima drumeție din dragii mei munți Cernei-Mehedinți – Domogledul (ianuarie anul acesta, dar pare așa de demult…).

La capătul a 120km din Montreal și a unui Chemin Real (nr. 900) ce mi-a amintit de serpentinele din Cheia, am coborât la poale verde de pădure. Pentru a nu suferi ușoare dezamăgiri ca în niște dăți trecute, așteptările au fost minime, iar obiectivele trasate exemplar într-unul singur: suntem aici pentru mișcare.

Sutton-03.jpg

lăsăm în urmă Montrealul

Cu o hartă printată de acasă și cu biletele de câte 6$ plătite (punctul de accueil /informare e lângă parcare, 520m altitudine), am intrat pe traseul ce merge spre cel mai înalt vârf, Round Top. Nu aveam un plan de acasă pentru că rețeaua de trasee ne permitea orice diversificare dorită și în plus ne-am obișnuit să fim rezervați și să vedem la fața locului cât de mult interes avem de a descoperi mai mult.

Sutton-04.jpg

amenajările sunt făcute la cel mai zelos mod cu putință

Sutton-05.jpg

Sutton-06.jpg

pădurea era verde și înflorită de „tufișul elanului”

Sutton-07.jpg

pentru florile de Canada am făcut o pagină dedicată

Am ales din fericire traseul dificil pentru urcare și astfel am simțit că suntem la munte chiar și dincolo de ultra-amenajări. Încă sunt uimită de cum ar reacționa drumețul obișnuit aterizat din Quebec pe Jepii Mici sau pe Valea Rea în Făgăraș sau… dar hai să nu mă gândesc la Carpați și la văile lor adânci și la pereți și la culmi și la apusul auriu peste creste…

Sutton-10.jpg

După ce cu o seară în urmă suferisem de frig prin Montreal în echipamentul scurt de vară, de data asta am suferit de cald și chiar și îmbrăcată bine tot m-a pișcat un țânțar zelos semn că a venit cu adevărat vara (când scriu sunt 30 de grade în casă și e noapte…)

Cum vârfurile pe aici oferă priveliști zgârcite în sensul că nu există culme golașă pe care să te sufle vântul când privești în toate cele patru zări, ne-am bucurat ca amenajarea punctului de belvedere să fie înspre sud și uite așa putem zice că am privit și noi în țara vecină. Și ce putea să fie mai interesant decât continuarea Apalașilor cu înălțimi ceva mai generoase… măcar la orizont!

Sutton-11.jpg

pe Round Top, 968m, cu priveliști spre Apalașii din SUA

Sutton-15.jpg

doi drumeți

Sutton-16.jpg

la fiecare intersecție o mulțime de indicatoare, iar noi alegem să coborâm pe un traseu care are pancartă de închis pe motive de „danger” – n-a fost să fie nimic prăpăstios… din păcate 🙂

Sutton-17.jpg

mușchi roșcat de Apalași

Sutton-18.jpg

Sutton-20.jpg

Lacul Spruce aflat la 750m altitudine

Sutton-21.jpg

Sutton-22.jpg

Sutton-23.jpg

un alt lac, Mud Pond de data asta

După Mud Pond ar fi trebuit să mai facem o buclă și implicit o urcare, însă cheful se cam dusese… Primul impuls a fost că e doar sport, mai merge o fisă, dar apoi am fost sinceră cu mine și am admis că pur și simplu îmi dispăruse interesul. Nu mi s-a întâmplat niciodată asta în Carpați. Apoi, din dor de drumeție mă încălțasem în bocanci și unghiile mele au început să facă nazuri, așa că verdictul a fost clar: hai spre mașină. Lungime finală, 8km.

Sutton-24.jpg

printre mestecenii galbeni admirând verdele generos al pădurii

Sutton-25.jpg

Impresii? O ieșire verde, plăcută, binevenită oricând, fără surprize, fără ceva musai de menționat, totul în dulcele stil de viața canadian unde, după umila mea părere de om care nu înțelege ușorul, frumusețea e să nu se întâmple nimic. Desigur te poți strădui, te poți agita mai mult, te poți reinventa sau pur și simplu, lăsa pe tânjală.

Trebuie să mai spun că m-am bucurat când am coborât din mașină și am simțit preț de câțiva pași febra musculară – îmi lipsise! S-a dus cam prea repede, dar înțepeneala aia dulceagă preț de o clipă a fost o vie aducere aminte a vremurilor bune 🙂

Sutton-01.jpg

10 Comentarii

  • Chiar m-a amuzat cum v-ati straduit din rasputeri sa parcurgeti cele mai dificile variante si muntele tot cumsecade se comporta cu voi 🙂
    In curand veti reveni la cele aventuroase, un bob zabava! 🙂

    • Varianta de coborare a fost mult mai lina si ne-am gandit cu incantare: ce bine ca am urcat mai pe direct, am simtit si noi ceva. E drept ca poteca asta, chiar amenajata, a fost totusi mult mai accidentata decat potecile maturate de la Mont Tremblant si pentru asta am apreciat-o 🙂

  • Intr-adevar din cate observ in pozele tale sunt foarte amenajate traseele in Canada(si se plateste intrare?!). Si nu numai acolo … Probabil de aceea au inceput sa fie destul de multi straini care aleg muntii nostrii, tocmai pentru salbaticie.
    Sunt frumosi Carpatii de multe ori si mie mi-e dor de ei si fara sa vreau compar in mintea mea multe poteci de aici cu cele pe care le-am batut acolo.

    • Ca e amenajata e ok, sa zicem ca e stimulata toata lumea sa ajunga, ca e intrare e ok si asta, am inteles ca asa e sistemul, orice chestie costa ca sa o duca toata lumea bine, dar ce e si nu poate fi schimbat e altitudinea totala si felul muntelui: se termina muntele si eu nu satur de urcat plus lipsa golului alpin, a crestelor…
      Si aici Carpatii stau foarte bine unde mai pui variatia de la masiv la masiv! Aici am observat ca daca as amesteca pozele din ture, n-as mai stii care munte e, pe cand in Carpati nu poti confunda Bucegiul cu Fagarasul sau Cozia sau Retezatul sau Ciucasul sau…

  • Ca si tine, cine a prins microbul muntelui, greu mai scapa. Fata de tine, visez la un munte de ani de zile.
    Carpatii nostri sunt salbateci, izolati, putina interventie umana (asta e bine, zic eu).
    Sigur vei gasi munti si pe acolo, poate mai la sud, poate mai la vest, mai departe – doar cauta. E bine ca te mentii in forma cu ei. Sigur vei gasi si un forum de pasionati de munti locali – daca nu, fa-l tu 🙂

    • Daa… muntele viruseaza si nu vreau tratament, prefer sa inteleg „boala” si sa-i ofer leacuri babesti 🙂
      In Carpati stam bine si cu salbaticia si cu interventia in sensul de amenajari, din pacate stam prost cu interventia in sensul exploatarii: defrisari, braconaj, enduro, microhidrocentrale 🙁

      Incerc sa ma mentin in forma, mie muntele chiar imi da o super energie, nu stiu un antrenament mai bun care sa-mi solicite toti muschii, inclusiv pe aia ai zambetului!

  • Frumos dorul tau. Dar o sa-ti vina inima la loc intr-o zi, nu? 🙂

    Oricum, bun si asa. Si m-a prins dor de duca din citeala ce-am facut aici, la tine.

    • Inima nici nu cred ca a plecat, Nami 🙂
      Pai cred ca de-aia ma simt un pic mai bine ca mi-ai mai luat din dor – stii ca mie imi place sa impartasesc 🙂

  • De acord, daca nu urci o panta, un deal, nu simti lespezile sub talpa si n-ai asudat de-ajuns….ala nu-i urcus de munte 🙂 Io le-am retrait din plin anul trecut in Colorado si-abia astept sa le retraiesc anul asta. In Mississippi am avut deliciul unui urcus c-o diferenta de nivel de vreo 800 de metri. Nu voiam a se termina, atat de fain era sentimentul! Si io visez si ma gandesc la munti zi de zi, tocesc pozele privindu-le si mi-e teama sa nu mi se stearga amintirile montane dupa atata folosinta :)))

    Pozele-s atragatoare, locul e frumos plin de verde….bine ca e zic 😀 Poate faceti un efort si-ajungeti la Stancosi candva, daca nu-s mai la-ndemana Carpatii 😉

  • Stiu cum e cu albumele foto de la munte…asta cand nu uit de mine cu orele citind jurnalele vechi.

    Si da, muntele este a urca.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *