Din nou pe poteci, spectator la maraton

Magura-MPC-13.jpg

Dacă ar fi să țină minte întâmplările auzite din burtă, apoi sigur mi-ar pune o întrebare plină de reproș: ce-o fost cu aplauzele alea?!? Și cel mai probabil m-aș da mare că uite, am sărbătorit intrarea în săptămâna 33 cu o plimbare de 12km pe cărările unui sat de munte taman pe când se scurgeau la vale concurenții Maratonului Pietrei Craiului și nu se poate mamă să nu-i aplauzi, să nu-i incurajezi. Dar mai mult ca sigur îmi va fi știind deja metehnele.

1 octombrie 2016, Maratonul Pietrei Craiului (MPC), Zărnești – Măgura și retur

După ce anul trecut am alergat cel mai bun maraton montan la MPC, mă așteptam să fie un pic dureroasă postura de spectator, însă ori m-am călit în cele opt luni fără alergare ori hormonii sarcinii au avut grijă să percep totul ca pe ceva temporar și nicidecum ca pe o accidentare care e cu adevărat frustrantă. Și cred că a mai fost ceva, nu avea cum să se răsfrângă negativ în mine bucuria revederii acelor locuri, a mișcării, a întâlnirii cu oameni dragi, neoprita energie pe care o degajă un eveniment cu care rezonezi. E drept că mi-au sfârâit tălpile de câteva ori, unii alergători au un stil atât de lin în mișcare încât, fără burtă fiind, m-aș fi putut trezi urmându-i.

Nu mă așteptam nici să mă simt atât de bine, să am un suflu rezonabil pe urcări și un echilibru decent pe coborâri, trecută fiind cam o lună de la ultima drumeție (o coborâre de pe Vârful Postăvaru până la Pietrele lui Solomon), iar între timp m-am bucurat doar de câteva plimbări prin urbe.

S-o spun pe-a dreaptă, psihicul meu e atât de încântat de ieșirile pe munte, oricât de modeste ar fi ele – cu atât mai mult în această perioadă, încât fizicul se supune tacit și se caută în toate buzunarele de resurse (iar cum am luat deja zece kilograme, sigur a avut ce găsi).

M-am simțit în felul meu parte a aniversării celor zece ani de alergare montană în România, MPC-ul fiind la a unsprezecea ediție, motiv pentru care s-a alergat în sens invers. Și pentru că vara trecută am apucat să-l alerg invers cu Mike, trăsesem deja concluzia că e mai greu ca sensul normal sau cel puțin mai plictisitor – final cu multă coborâre și minim trei kilometri de plat (eu sunt fan al faimoasei urcări la Diana, poate de aia).

Fără să apuc să dorm (insomnie până spre patru dimineața, apoi un racord a plesnit din senin provocând o inundație ce a trezit jumătate de pensiune), m-am alăturat pinguinilor concurenți la micul-dejun și la emoțiile startului. Lume bună ca de obicei, dar m-am simțit de-a casei deși am lipsit un an din circuitul competițional.

Magura-MPC-03.jpg

lipsa somnului mi-a îngăduit să privesc cerul prin ferestrele oblice din tavan, să văd cum se aprind zorii…

Magura-MPC-04.jpg

trupa MPC-istă 2016: Marti, Muha, Vali și Andrei

Magura-MPC-05.jpg

o parte din însoțitori – susținători

Și pentru că anul trecut obținusem locul doi la open feminin, anul ăsta aveam chemare pe culoarul celor mai buni, dar na, n-a fost să fie, la anul nu știu de se mai ține cont (a nu se înțelege că mi-i prea ciudă, dar nu mă lasă inima să nu menționez). S-a dat startul, s-a pus în mișcare lungul șarpe al sutelor de oameni care mai de care mai echipați și am rămas privindu-i cum dispar – nu mi-au dat lacrimile că sunt și eu în stare să mă abțin când mai sunt și alții în jur, de eram singură boceam exemplar cu câteva sughițuri rare și adânci.

Sarcina-Sapt-33.jpg

dacă tot ne place decorul pensiunii, hai să facem niște poze ca de 8 luni și o zi

Sarcina-Sapt-33-1.jpg

în noiembrie aniversăm 7 ani și o fetiță, iar la MPC-urile următoare o să ocupăm și scăunelul verde 🙂

Ne-am întors la pensiune și ne-am făcut planul care încotro, eu mi-am urmat ideea de-acasă: să urc în Măgura pe traseul de la concurs și să îi urmăresc pe ce mai buni alergând (că asta e cam singura șansă, ca privitor sau voluntar, în concurs trebuie să mănânci jăratec să ții pasul cu ei…), iar apoi să revin ușurel spre zona de finiș. Măgura e un sat tare pitoresc, iar în perioada aceasta pădurea colorată și pajiștile cu brândușe sunt motive suficiente ca să suporți praful forestierului până la Fântâna lui Botorog și scurta urcare de după.

Am pornit cu Andrei și mama Muhăi și pentru că ne-am mișcat nesperat de repede, am făcut popasul ceva mai sus de punctul de alimentare din Măgura (aproape de Casa Folea). Andrei a plecat spre La Table în întâmpinarea prietenilor noștri, noi am rămas pe iarbă în așteptarea primilor concurenți.

Magura-MPC-06.jpg Magura-MPC-01.jpg Magura-MPC-07.jpg Magura-MPC-08.jpg Magura-MPC-09.jpg Magura-MPC-10.jpg Magura-MPC-12.jpg Magura-MPC-14.jpg Magura-MPC-15.jpg Magura-MPC-16.jpg Magura-MPC-17.jpg

A fost chiar interesant să-i observ pe primii venind, dar ceea ce mi-a rămas ca un soi de revelație e zâmbetul unora dintre ei, lipsa de îndârjire, ei mi-au întărit convingerea că la aceste concursuri de amatori atitudinea face mai mult ca rezultatul. Îi feliciți și îi admiri pe cei mai buni, dar îți rămân în minte cei care se bucură și savurează experiența fără să-ți dea impresia că săvârșesc o rutină (probabil devine și asta un soi de rutină, să tragi pentru un anume loc în clasament, supus ambiției și presiunii așteptărilor).

Pe drumul de întoarcere am tot încurajat concurenți, în locul multora nevrând să fiu, finalul aproape plat pe forestier pare interminabil și când mergi la plimbare, dar după mai bine de 35km?!? Finișul însă smulge zâmbete de la fiecare, e o adevărată eliberare pe unele chipuri, dar stați liniștiți, toți mai vor, dacă nu imediat după cursă atunci după trecerea febrei crunte din următoarele zile.

Și dacă tot n-am alergat, măcar la partea cu socializarea să pun umărul 🙂 Mi-a fost tare drag să schimb o vorbă cu oameni cunoscuți la concursurile din trecut, să avem atâtea de povestit, să ne revedem în definitiv și trebuie să le mulțumesc pentru toată energia pozitivă pe care mi-au transmis-o, alergarea montană are acest dar de a lega oamenii și de a construi o comunitate – nu-i liant mai bun ca o urcare lungă și grea sau ca impresiile de după cursă când te poți văita zâmbind celor care s-au chinuit ca și tine!

Am stat în zona de finiș până au ajuns și primii trei din cei patru ai noștri, apoi frigul înserării și o mâncărime supărătoare a burții mi-a dat semnalul că ajunge cu agitația, e timpul să mă retrag. Aș putea spune că am simțit și un soi de contracție, dar încă nu mă pricep la contracții, oricâte descrieri am citit sau auzit… (am reținut-o pe aia cu o să știi sigur atunci când va veni momentul)

Un duș și o jumătate de oră la orizontală au fost binevenite. Apoi cina cu prietenii, două beri fără alcool pe post de hidratare, impresii de la concurs și bucuria că toată lumea a încheiat ziua cu bine. Ce puteam să-mi doresc mai mult?!? Iar somnul după o noapte nedormită și un stat în picioare aproape toată ziua a fost așa de profund și de lung că duminică dimineața am așteptat atentă să miște Făptura ca să fiu sigură că mi-a supraviețuit 🙂

Magura-MPC-18.jpg

3 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *