Maratonul Pietrei Craiului 2012

lui Em’

Abreviere mult folosită: MPC
Data isprăvii: 6 octombrie 2012
Blog-ul maratonului cu detalii şi rezultate: Maraton Piatra Craiului.
Jurnale de la Mike şi Radu, cei care au adus maratonul montan în viaţa pinguinilor (un NOU jurnal colectiv alcătuit de Mike).
Albumul foto: MPC şi Pinguinii.

Date şi Rezultate:

– locul 5 la categoria Feminin 30-39 ani (41 concurente)
– locul 17 la Open Feminin (86 concurente)
– locul 189 la General (504 concurenţi)
– timp: 6:28:13
– traseu: 41 km, 2150 diferenţă+ de nivel

(asta şi pentru că cei mai mulţi mă întreabă ce am făcut la MPC şi nu cum arătau Umerii Pietrei Craiului când am alergat pe sub ei sau dacă mai erau brânduşe pe lângă potecă 😀 )

Încă din primele minute mi-am găsit motto-ul unu: vezi-ţi de alergarea ta!
dar a venit şi motto-ul doi: cât timp nu te doare, aleargă!

(astea două împreună cu încă ceva au devenit un fel de mantră ce m-a însoţit salvator întreg maratonul)

[SALT la pozele de la finalul postării]

Şi-acum impresiile de-a valma!

A fost bineeee! A fost un maraton reuşit pentru mine, în care mi-am depăşit cu mult aşteptările, în care m-am surprins şi m-am emoţionat de mine. Am alergat la acest maraton mai mult ca oricând, am aflat că pot şi că antrenamentul şi găsirea unui ritm propriu e cheia, astfel că după 41 de km încă mai aveam o grămadă de energie fizică şi psihică – dacă traseul mai avea 10 km îi alergam şi pe aceia (doar forestier sau asfalt să nu fie).

Despre traseu şi organizare am doar un cuvânt: excelent! De la start şi până la sosire, dar şi după, s-a simţit grija pentru concurenţi, respectul pentru performanţa fiecăruia dintre noi indiferent de vârstă şi ora sosirii. Acest lucru e de departe, cel mai important şi asta dovedeşte prin cea de-a 7-a ediţie a MPC-ului, că la maratoanele montane accentul e pus pe oameni şi fair-play şi abia apoi pe competiţie sau performanţă.

În definitiv, mare parte suntem amatori, iar antrenamentul ni se reduce la ture pe munte de week-end şi doar cei mai harnici aleargă prin parc sau merg la sală în timpul săptămânii.

Strict organizatoric: traseul a fost foarte bine marcat şi balizat unde a fost nevoie, am remarcat amenajările muncite de la Diana sau Valea Urzicii, voluntarii gata oricând să ne ajute chiar şi atunci când i-am copleşit numeric în punctele de control, fotografii ne-au pândit de peste tot, salvamontiştii şi ei, prezenţi în diferite puncte cheie, elicopterul de la Plaiul Foii sau ambulanţa pregătite pentru cei mai ghinionişti dintre noi, apoi voluntarii-încurajatori în frunte cu cei de la urcarea spre Diana (nu ştiu ce-au mâncat de-au putut striga atâta??!), sosirea, cursa copiilor (un lucru minunat spre a-i introduce pe cei mici în miracolul voinţei umane), premierea cu strigarea numelor tuturor în funcţie de categorie, subliniind încă o dată că fiecare finisher este un câştigător, ei bine, toate acestea şi nu numai fac parte din ceea ce MPC-ul a devenit în ultimii ani: un simbol.

Prin urmare, a fost primul meu MPC si imi pare chiar rau că de-abia acesta, al 7-lea, a fost primul… nu ştiu ce-am făcut sau aşteptat in anii precedenţi??!

Hai să luăm startul!

Poveştii, desigur. Am avut atâtea emoţii în toată săptămâna de dinainte încât credeam că o cedez înainte de start. Nici măcar nu ştiam motivul, poate doar nerăbdarea să fie o explicaţie. Printr-o minune, în dimineaţa concursului în mintea, stomacul şi în pieptul meu era linişte. Deplină. Nimic nu fremăta, nimic nu mă mai agita, dimpotrivă, ceva îmi sugera că sunt într-o stare de concentrare. M-am tot întrebat la ce naiba mă concentrez însă fără de răspuns m-am mulţumit cu lipsa binecuvântată a emoţiei.

Doar numărătoare inversă mi-a umplut ochii de lacrimi şi glasul de tremur noroc că de la zece în jos e puţin până la acel unu la care piciorul a vibrat şi a pornit. Cu paşi uşori, cu uşoară alergare, cu o şi mai intensă alergare la deal pe străzile Zărneştiului, urmând hipnotic un pluton de băieţi, căutând ceva nedefinit în ochii celor de pe margine, uitând de restul lumii deşi simţeam că toată lumea aleargă cu mine.

Mi-am dat seama că alerg cam tare pentru puterile mele, eu fiind dintre cei care după un km de plat se opresc leşinaţi cu dureri pe sub toate coastele. Acum însă trecuse kilometrul ăla de când tot alergam şi deşi bănuiam că nu e bine ce fac, nu puteam s-o las mai moale. Dar a început să mă doară în dreapta, cel mai probabil ficatul mărindu-se… Oricum borseta mă strângea peste burtă mai mult decât era cazul, dacă o slăbeam câţiva milimetri se bălăngănea bidonul cu apă la spate şi uite aşa a început lunga caznă a potrivirii borsetei (care a durat până am băut apa mai mult de jumătate…)

Nu pot să spun ce ciudă m-a luat! În clipa aia o fată a trecut pe lângă mine, plutonul de băieţi era deja altul şi atunci am evitat pericolul: conştientizarea competiţiei, care la noi la amatori, chiar e un pericol. Atunci mi-am zis hotărât în sinea mea, aia plină de ciudă: vezi-ţi de ale tale, de alergarea ta, nimic altceva nu mai există! Şi aşa a fost.

Am continuat să alerg în ciuda durerii convinsă fiind că e doar o fază. Ciuda însă era aprigă căci în ultimele două ture nici urmă de durerile astea sau de crampe musculare şi culmea, taman acum la MPC, s-au instalat încă de la debut. M-am oprit de câteva ori în loc şi am descoperit că am nevoie de doar două secunde ca durerea să stagneze, lucru care m-a mirat, aşa că am n-am insistat cu odihna.

În momentele astea aş fi putut simţi lipsa aparatului foto, Domnul G, tocmai pentru că el îmi fragmenta mersul sau alergarea în aşa fel încât furam şi puţină odihnă cât încadram poza şi apăsam butonul. Cumva însă n-am simţit-o pentru că voiam să mă dedic maratonului de data asta, să fie acel maraton pe care mi-l dorisem tot anul.

Când am ajuns la Fântâna lui Botorog eram deja mândră de mine căci în ciuda durerii alergasem primii trei kilometri de forestier de care mă temusem atâta. Urcarea prin pădure spre Măgura a fost un deliciu căci nu mă tem de urcări şi am urmat oarecum ritmul celor din jur. În dreapta încă mă durea, mă mai ţineam cu mâna când şi când şi mă străduiam să fiu atentă la cei din spatele meu ca să-i las să treacă daca se apropie şi au un ritm mai bun ca al meu.

Satul Măgura e superb şi chiar şi în ritm de concurs nu poate trece neobservat. Mi-a părut rău că s-a terminat urcuşul printre garduri şi am revenit pe forestier. Am reînceput să alerg, mai mult chinuit din pricina ficatului, că altfel picioarele erau fresh, abia dezmorţite. A trecut pe lângă mine Mihaela Puiu, apoi am bănuit că va trece Mike şi aşa a şi fost şi mi-ar fi plăcut să mă pot ţine după ea. Am reuşit o perioadă până la prima coborâre uşoară unde am aflat că dacă de urcat pot, de alergat la vale niet. Asta a fost o lovitură dată psihicului aşa de tare încât m-am încăpăţânat anume să nu-i cedez, dimpotrivă, dar nu era deloc uşor când toată lumea alerga la vale mai puţin eu, iar eu alergam la deal unde puţini mai puteau alerga…

Cert e că pe aici mantra mea s-a definitivat din cele două motto-uri şi ceva ce mi-a spus Andrei în noaptea de dinainte. Practic, trei fraze mi se repetau aleator prin minte, trei trăiri diferite şi zău dacă mai era loc de alte gânduri!

Efortul meu de voinţă a fost răsplătit din plin cu ajungerea la Casa Folea şi cu intrarea în pădure unde pe urcuş, deşi susţinut, m-am odihnit. Cam pe aici a dispărut durerea şi dusă a fost, arz-o focu! Am menţinut un ritm bun, deşi simţeam că aş putea şi mai tare însă nu puteam ignora cei 30 de km care aşteptau să mă devoreze şi pe care, în mod paradoxal, nu îmi doream să fie mai puţini.

Când am ajuns la “La Table” deja eram în formă. N-am mai luat apă căci bidonul mi-era jumătate, am băut acolo un pahar în care am dizolvat un plic de anticârcel, asta după ce mă uitam la pahar şi realizam că nu am nici o strategie legată de alimentarea continuă cu apă sau geluri sau ce-o mai fi. Am luat şi două boabe de strugure şi o bucăţică de banană convinsă fiind că până la debutul urcării spre Şaua Funduri o să fie timp să se digere şi că îmi vor fi de ajuns până la final.

Am continuat să alternez alergarea cu mersul rapid, m-am folosit cât de mult am putut de beţe şi m-am lăsat să mă pierd în mantra mea şi implicaţiile ei sufleteşti. Pulsul era calm, respiraţia stabilizată, doar paşii alerţi ce parcă aveau o minte a lor când ţopăiau peste rădăcini îmi aminteau că în paralel cu imaginaţia ce zburdă, sunt concentrată totuşi la ceea ce fac. Mai greu a fost când mă uitam la ceas şi voiam a socoti cât am făcut de la start şi era ceva de genul “11 fără 9… 11 fără 9… faceee 2, dar… am luat startul la şi 15 deeeeeci minus 15… “, mă rog erau şi unele calcule mai complicate, însă toate mergeau pe calapodul ăsta al “mergi şi nu mai socoti, vezi-ţi de alergarea ta”.

Când am ieşit în Poiana Funduri am avut două constatări: la munte cele mai multe poieni sunt în pantă şi lungul şir de oameni ce desenau colorat poteca până sus spre Şa, păreau că fac parte dintr-un mare priveghi umblător. M-am încadrat şi eu în el şi am început să urc făcând cu greu abstracţie de căldură. Vântul abia adia.

Concurenţii din jurul meu erau în mare parte băieţi şi i-am tot depăşit pentru a-mi păstra ritmul şi pentru a ajunge mai repede la pădure şi la răcoarea ei. Şi da, a fost tare plăcut timp de cinci minute cât am traversat pădurea, înainte de a ieşi în şa şi de a începe urcuşul spre Vârful Funduri. Pe-aici socializarea a fost în toi căci de alergat nu se putea şi se simţea şi ceva relaxare în aer…

De pe vârf a început coborârea pe Valea Urzicii, coborâre uşor deviată şi amenajată cu nişte corzi de către organizatori. Acum grija la terenul alunecos, proaspăt plouat şi la a nu stânjeni pe ceilalţi din jur, era tot ce mă interesa. La corzi era aglomeraţie mare, câte 3-4-5 coborau o dată fără să existe puncte intermediare de prindere a corzii ceea ce o făcea să fie destul de tensionată. Ne apucase socializarea când a venit o fată şi ne-a luat “la rost” un pic şi aşa am remarcat eu că mai sunt şi fete prin preajmă. Două au venit şi au şi trecut până să mă înscriu şi eu la coardă şi după ce am avut grijă ca să nu rănesc pe nimeni am descăţărat porţiunea cu pricina. Acum sunt mândră de mine şi de non-combat-ul meu, atunci nici nu am realizat chestia asta căci mantra cu “vezi-ţi de alergarea ta” devenise una cu mine.

Coborârea şi continuarea traseului sunt destul de tehnice şi uitatul la picioare obligatoriu, o singură privire în altă parte te făcea să calci alături. Iar m-am încadrat într-un pluton, în faţa mea fiind mai mereu o fată, de fapt două, despre care abia după Şpirlea mi-am dat seama că nu sunt una şi aceeaşi.

Am admirat chiar şi aşa din fuga pietrelor de sub picioare pereţii falnici ce Craiul înalţă deasupra potecii, am simţit lipsa albastrelor genţiene ce doar cu o săptămână în urmă împânzeau zona de la Cerdacul Stanciului şi care acum, după prima ploaie de toamnă, se ofiliseră cu totul şi nici urmă de capră neagră n-am mai zărit pe steiurile de piatră.

Nici nu mi-am dat seama când m-am apropiat de coborârea spre refugiu şi au fost momente când mă întrebam de ce mă simt aşa bine, fără să mă doară ceva, fără să simt că trag sau că mi-e greu. Am început să alerg pe coborâre şi chiar dacă frica de cârcei mă făcea să trec cu grijă peste rădăcini sau buşteni, calmul ce mi se instalase în interior mă copleşea – parcă nici nu parcursesem primii 15 km, dintre cei mai tehnici şi cu o urcare inclusă.

La refugiu nu mai era apă, eu mai aveam ceva în bidon aşa că am început să alerg şi cu toate că voluntarii ne aşteptau la izvor cu bidoanele pline, n-am oprit. Pur şi simplu eram hotărâtă să alerg până la Plaiul Foii cu singura motivaţie că ştiam eu că pot face asta. Habar n-am dacă voi mai avea vreodată o aşa zi bună ca cea de la MPC…

O vreme se aleargă abrupt prin pădure pe unde luam serpentinele ca la schi punctând cu băţul pentru întoarceri, apoi pe lângă râu pe o potecă uneori lină, alteori accidentată. M-aş fi oprit să o văd pe mica Ana ce urcase până aproape sus în braţele Elenei, dar era cam greu să pun frână şi cu toate astea, la trecerea râului am aruncat beţele şi mi-am avântat mâinile în apa rece. Erau murdare de la descăţărările de pe grohotiş, dar le-am spălat cu repeziciune, mi-am udat şi obrajii şi ochii şi în final, am sorbit din căuşul lor trei mari înghiţituri de apă rece. Cineva s-a oprit să-mi facă poză şi m-a felicitat pentru cum alerg şi am fost în asentimentul lui – cred că a fost singura dată din tot traseul când mi-a lipsit Domnul G, căci da, momentul cu apa a fost unul de-a dreptul uman, când nevoile se reduc la cele mai simple cu putinţă.

De-acolo şi până la Plaiul Foii am alergat nebuneşte. Am remarcat frumoşii drumeţi sau pur şi simplu oameni ieşiti la o mică plimbare care ne încurajau pe fiecare în parte şi faţă de care n-am obosit să spun mulţumesc. Şi evident, să le zâmbesc, deşi cred că am zâmbit aproape tot timpul pentru că starea de bine mă copleşea pe măsură ce numărul kilometrilor creştea.

La Plaiul Foii mă aşteptau pinguinii-suporteri şi evident, Andrei, şi greu m-am dat dusă de-acolo… Cu apă şi încă rezerve de energie am pornit spre Diana având senzaţia că n-o să-mi fie prea greu. Pe prima porţiune prin poieniţe mi s-a părut cam prea cald pentru gustul meu şi-am simţit moleşeala plăcută a după-amiezii cum vrea să se instaleze în mine. Noroc că umbrele răzleţe de brad mi-au amintit că răcoarea e şi mai plăcută şi astfel, mi-am recăpătat ritmul.

Urcarea prin pădure a fost nici grea, dar nici uşoară şi nicidecum e coşmar. Pur şi simplu, o urcare. O anticipam ca fiind o luptă strânsă între trup şi voinţă, însă în lipsa crampelor musculare sau a durerilor de stânga-dreapta şi a unui motiv pentru care să-mi fi dorit să trag nebuneşte, lupta s-a redus la o oră de urcare ca multe alte urcări pe munte de care am mai avut parte şi în care singura excepţie a fost lipsa pauzelor (au existat însă opriri scurte de câteva secunde când vreun copac se ivea în cale şi era numai bun de sprijinit).

M-am întâlnit cu Luci ce cobora cu o talangă şi mi-am zis: dacă era să fie undeva pe traseu, nici că putea alege un alt loc mai bun de a fi prezent şi a încuraja, un stil de încurajare pe care l-a transmis tuturor voluntarilor şi spectatorilor, fiind deja o certitudine faptul că la MPC oamenii de pe margine sunt extrem de generoşi în zâmbete, vorbe şi aplauze chiar dacă numărul concurenţilor trece de 500.

După Luci au urmat băieţii cu talanga şi cântările “Campionii, campionii, ole, ole, ole!” din care doar pe Rudi l-am recunoscut şi care nu doar ne direcţionau pe devierea proaspăt amenajată spre Refugiul Diana, dar ne mai şi încurajau de parcă finish-ul aştepta după colţ.

După colţ era însă o potecă frumoasă pe curbă de nivel şi altă larmă, constantă şi la fel de frenetică ca şi a băieţilor de mai devreme. Cred că 99% dintre concurenţi au crezut că de la refugiu se aude, însă nu, cu Laura şi Irina în frunte era de data asta grupul fetelor din ale căror încurajări imbolduri nebănuite storceau din tine şi ultima picătură de putere şi exact asta simţi indiferent de nivelul oboselii.

A mai fost ceva de mers până la refugiu, devierea oferă o belvedere foarte frumoasă spre creastă spre deosebire de întunecimea văii din care nu reiese decât stânga stâncă şi pădure, mijloc potecă, dreapta stâncă şi pădure. La refugiu am băut ceva apă cred (zău dacă îmi amintesc), am întrebat-o pe Oana cam câte fete sunt în faţa mea, asta şi pentru că i-am pus aceeaşi întrebare şi la RTR când am întâlnit-o ca voluntar pe Vârful Custura şi mi-a răspuns că vreo 15 însă nu era timp să numere pentru că afluxul de concurenţi era continuu.

Am plecat la vale, în faţa mea aceeaşi fată după care mai alergasem şi pe care o pierdusem la Plaiul Foii, care m-a depăşit pe prima parte a urcării ca mai apoi s-o depăşesc eu, însă fără să mă raportez la ea: cred că am remarcat-o şi pentru că era cam singura fată din jur (le mai depăşisem pe urcare pe Ioana Ciulei şi încă o fată…). Ritmul meu se potrivea destul de bine cu al ei aşa că am păstrat o vreme tandemul şi recunosc că m-am gândit la porţiunea foarte alergabilă de după Colţul Chiliilor: prea îmi mersese totul strună până aici.

Trec pe lângă schit şi mă instalez pe lungul drum de pământ spre Zărneşti. Alerg în continuare şi nu pot să nu mă minunez de mine, cât naiba o să te mai ţină??! mă tot întrebam şi răspunsul era evident cât timp nu doare, aleargă! Apoi mai era şi faptul că Andrei mă aştepta şi în amestecul de gânduri, timpul trecea. În faţa mea alerga ea, fata cu ritmul apropiat mie, diferenţa fiind în faptul că ea are unul constant, iar al meu e destul de zbuciumat. O abordez şi intrăm în vorbă şi astfel că alergăm împreună, adaptându-mă la pasul ei şi descopăr astfel că-mi vine de minune această nouă ipostază de învăţăcel în ale alergării.

Traversăm plaiurile, alternăm sus-jos fără să ne oprim din alergare (eu deja lăcrimez uneori de emoţie că pot alerga atâta, că nu mă doare nimic şi mai mult de atât, mă apropii de final şi nu sunt frântă ci dimpotrivă, bucuroasă, mulţumită). Remarc lipsa brânduşelor ce doar cu o săptămână în urmă împodobeau în număr mare poteca şi iar nu regret că l-am lăsat acasă pe Domnul G. Apare mama lui Mike care mă încurajează pe lângă toţi ceilalţi turişti din zonă şi apropierea de final îmi umple sufletul de bucurie. Zărneştiul nu e deloc o himeră, nu fuge de paşii mei, nu e greu, e doar finalul primului meu maraton solo (am mai fost chiar şi la ultra-maraton, dar în echipă cu Mike), un maraton în care am şi alergat, nu doar am mers, un maraton în care încă alerg şi mi se pare incredibil că nu m-am mai oprit de la refugiu încoace.

Deja mă gândesc la finish, ştiu că în oraş e o pantă pe final, dar nu mă sperie deloc, ieşim la şosea şi căldura asfaltului mă cam izbeşte, colega mea de alergat e în aceeaşi categorie cu mine şi am un imbold să o las singură după ce mi-a făcut un mare cadou prin această însoţire de final, la acest imbold se adaugă şi faptul că simt nevoia să mă opresc o secundă şi chiar o fac. Îi spun că eu mă opresc puţin, ea îmi spune “hai, alergăm mai încet dacă e” sau ceva de genul şi reiau alergarea alături de ea.

Sunt bine, incredibil de bine, alerg ultimul kilometru prin sat ca şi cum abia am luat startul, salut o bătrână ce mă încurajează şi lăcrimăm brusc şi eu şi bătrâna atunci când ochii ni se întâlnesc, mă uit deja după Andrei şi după pinguini şi sosirea vine cu toate câte simţi atunci, mai ales bucurie, o bucurie nebună ca ai ajuns la capăt prin propriile puteri şi indiferent de ce cred ceilalţi sau de timp şi loc, tu pentru tine eşti cel mai bun.

Ea îmi întinde mâna “să terminăm cum trebuie” şi îi prind mâna, alergăm împreună ca nişte tovarăşe de cursă lungă ce nici măcar numele nu şi-l ştiu şi simt o mare recunoştinţă faţă de ea pentru că îi datorez una dintre cele mai lungi alergări ale mele aşa cum şi lui Mike îi datorez o grămadă de lucruri despre maratoane pe care mi le-a spus de-a lungul timpului.

Îl zăresc pe Andrei, îi zâmbesc la poză, sunt fericită că l-am ştiut mereu în aşteptare, trecem finish-ul şi mă opresc din alergare plină de vervă, cu ochii după plăcintele cu mere despre care tovarăşa mea îmi povestise că ar fi demenţiale. De data asta îi întind eu mâna
– Claudia
– Cristina, îmi răspunde
şi cu toate că sunt o uitucă de nume, îl reţin imediat. Ne orientăm spre plăcinte şi da, au fost tare bune. De-acum încolo toate se reduc la “rutina” de după concurs.

Îl caut pe Andrei, mai socializez cu unii-alţii, dau de Cătălin care sosise deja, pe Mike o găsesc mai greu căci era retrasă undeva pe iarbă la umbră, schimbăm câteva impresii, dar cred că n-a avut loc de entuziasmul meu nebun şi de nestarea mea. Mă simţeam aşa de plină de energie încât nu ştiam pe unde să mă învârt mai întâi. Nici clasicii cârcei de după concurs nu şi-au făcut apariţia, nici genunchii nu păreau obosiţi, iar muzica mă făcea să mă mişc continuu, să fredonez şi să-l bombardez pe Andrei cu impresii care mai de care.

În formula asta mi-am petrecut următoarele 2-3 ore în aşteptarea celorlalţi pinguini care trebuiau să sosească, aplaudând şi felicitându-i pe cei care terminau maratonul între timp, emoţionându-mă deseori de strădania şi bucuria de pe chipurile lor, asistând la cursa copiilor motiv pentru care echipa MPC merită încă o dată nenumărate felicitări.

Au venit pe rând Octavian al cărui finiş a fost alături de Vio, foarte entuziasmată şi ea de această primă întâlnire a lui Octavian cu maratonul montan, Vali ce şi-a găsit un tovarăş de alergare aşa cum eu am găsit-o pe Cristina, Muha alături de Mike ce ca o prietenă adevărată s-a dus în întâmpinarea ei şi i-a fost alături pe kilometrii de final, lucru pe care l-a făcut şi cu mine la RTR şi ştiu cât de mult cântăreşte să nu îi alergi singur.

Cu alte cuvinte, pinguinii au fost de data asta maratonişti şi au dus cu bine la capăt greaua încercare la care s-au înhămat cu doar câteva săptămâni în urmă. Motorul a fost şi de data aceasta Mike şi Radu şi chiar dacă de-acum înainte sunt câteva rânduri de graniţe ce ne despart fizic, ceea ce ne-a adunat pe toţi împreună n-are a face cu distanţa. Pinguinii, ca şi MPC-ul, înseamnă spirit şi prietenie şi uitându-mă la concurenţii acestui maraton pot să vă spun că mulţi dintre ei sunt deja prieteni şi dacă nu sunt deja, devin, iar senzaţia că în tot Craiul a bătut o singură inimă e copleşitoare.

Premierea

La MPC e musai să fii acolo când se premiază. Spun asta pentru că am ratat exact premierea fetelor la categoria mea de vârstă, dar rămânând la restul premierilor am înţeles ce am pierdut. Acesta e singurul meu regret, singura umbră care s-a aşezat peste impresii şi starea generală. Ca să înţelegeţi mai bine, toţi de la categorie sunt chemaţi pe scenă pentru diploma şi medalia de finisher. Mi-ar fi plăcut să le cunosc pe fetele de la 30-39, să strâng încă o dată mâna Cristinei, să le felicit pe cele de pe primele trei locuri şi să închei astfel, cu adevărat, maratonul. N-a fost să fie, am fost la festivitate, am plecat spre pensiunea unde eram cazaţi ca să mănânc, m-am reîntors şi premierea se încheiase cu doar câteva minute în urmă. Teoria mea cu momentul potrivit care nu trebuie forţat, ci întâmpinat se aplică din nou. Nu mi-a trecut încă supărarea şi când încerc să mi-o explic rămâne doar faptul că nu te prea poţi pune cu implicarea sufletească…

Şi încă ceva

MPC fost primul concurs în care nu a existat o anume clipă în care să mă întreb ce caut eu aici sau în care să-mi spun că mi-e greu, în care finalul mă făcea să exclam mai vreau! şi unde am înţeles, în sfârşit, că povestea alergatului meu trebuie să continue şi că n-am nici un drept să-i pun capăt. E timpul pentru mai mult din partea mea, e timpul pentru străduinţă şi preocupare căci anii oricum ne trec şi e păcat să ne irosim pasiunile şi potenţialul chiar dacă aparent nu există un câştig anume, un finish măreţ sau recunoaşterea, ci doar o viaţă trăită în spiritul propriei simţiri, o viaţă trăită din plin.

***

Şi acum fotografii culese din diverse surse pe care mă voi strădui să le menţionez cât mai corect şi complet (în acest sens am folosit watermark). Vă mulţumesc tuturor pentru poze.

o parte a trupei (photo by Raluca Videanu)

pinguinii maratonişti: Mike, Cătălin (fratele lui Em'), Vali, Cristi, Claudia (eu), Muha, Octavian şi Radu. - Eu şi Cristi vă prezentăm tricourile tehnice ale MPC-ului 2012, foarte bune de altfel, asta după ce le-am testat deja în timpul cursei (photo by Raluca V.)

Pe lângă alergători au existat şi pinguini susţinători şi aparţinători (asta ca să vedeţi ce gaşcă mare ne-am strâns): părinţii lui Mike şi părintii lui Radu, Cerasela şi Gabi, Dana, Viorica, Raluca şi Andrei.

un fel de încălzire (photo by Andrei)

mulţi dintre noi am purtat doliu... pentru munţii noştri, pentru pădurile noastre, pentru peştii, urşii, fluturii şi păsările noastre, pentru ceea ce ne-a mai rămas frumos şi pur în ţara asta!

cu Andrei înainte ca eu să intru în zona de start

mai avem un pic şi luăm startul, aici aşteptăm să trecem de zona verificării echipamentului

şi de-aici încep ăia 41 de km despre care habar n-ai cum vor trece: greu, uşor, ca în transă sau în agonie...

îi trag un ultim zâmbet lui Andrei

prin Măgura (photo by Cindy Callewaert)

în zona La Table (photo by Mihai Dinculescu)

după zona La Table, probabil Poiana Grind (photo by Viorel Micu)

prin grohotişurile vestice (photo by Laurentiu Barza)

primul pinguin, Radu la Plaiul Foii (photo by Andrei)

Cătălin e în formă, poate şi pentru că vrea ca Em' să fie mândru de el 😀 (photo by Andrei)

apoi vine Mike (photo by Andrei)

şi la un sfert de oră, eu care încep a alerga ca un avionaş la vederea lui Andrei

beau apă şi după atâta alergare nu îmi e greu să simulez oboseala 😀

Vio plină de entuziasm îl aşteaptă pe Octavian (photo by Andrei)

Dana îl aşteaptă pe Vali (la Plaiul Foii e un fel de reuniune pentru scurt timp căci Diana e crudă şi ne desparte :D)

Andrei aleargă alături de Muha (photo by Vio)

alături de Cristina pe urcarea spre Diana (photo by Mihai Husleag)

alături de Cristina pe plaiurile de după Colţul Chiliilor (photo by Cindy Callewaert)

alături de Cristina aproape de Zărneşti (photo by Ionel Maftei)

şi tot alături de ea la finish

îl detectez pe Andrei şi bucuria mi se multiplică :">

sportul apropie oamenii

finish!

Vio aleargă cu Octavian

Vali

Vali povesteşte, Radu ne amuză - asta cât o aşteptăm pe Muha

soseşte Muha însoţită de Mike

Muha e de departe, eroul nostru, Mike a scris tare frumos despre asta în finalul jurnalului ei (aveţi link-ul la începutul postării)

premierea băieţilor 40-49 cu Octavian pe scenă, bravo Octavian!

premierea CarpathianMan şi premiile inedite în ii

am ratat premierea categoriei mele, dar m-am bucurat la fel de mult de prima mea medalie de finisher la MPC şi desigur, de locul V ocupat, la care nici măcar nu visasem. Eu speram să ajung în primele 12-15 fete la 30-39 ani şi în primele 25-30 la Open Feminin, iar ca timp 7-8 ore şi nicidecum 6 ore 30, la doar 3 minute de locul III (Cristina a ajuns pe locul IV, cu 3 secunde înaintea mea şi chiar mă bucur că cip-urile şi-au făcut treaba).

echipa MPC coordonată de Lucian Clinciu, un om pe care dacă apuci cât de cât să-l cunoşti, îţi dai seama cum de sunt posibile toate acestea - FELICITĂRI şi MULŢUMIM!

Ca ultimă fotografie…

18 Comentarii

  • Am asteptat cu folos RT-ul si mie una mi-a placut. Imi plac si povestile frumoase si cred ca atunci cand esti impacat cu tine insuti si numai zambet, poti scrie la fel de captivant ca si atunci cand trebuie sa diseci firul in parte.
    La lista ta de multumiri, as mai adauga una…Ne caracterizeaza pe amandoua si o cheama NICO. Fara ea, nici eu, nici tu nu am fi alergat atat de voioase anul acesta la MPC.

  • @Mike: Da, Nico, nu stiu ce mi-a facut de data asta, dar a avut nevoie numai de 3 saptamani ca sa ma puna din nou pe roate… Cred ca e si greu sa ma creada lumea ca doar o serie de fizio si 4 sedinte de kineto fac “minuni” 😀

    Merci de link, ma invarteam si eu sa-l citesc pe Tudor ca se tot vorbeste zilele acestea de cartea lui si sper sa schimbam impresii cand termin.

  • Fain, Fain 🙂 Felicitari!!!
    Auzi tu, ‘priveghi umblator’ !? … de-a dreptul revoltator! 🙂
    Citind de-astea si facand un remember, imi pare rau c-am lasat-o mai moale cu concursurile… dar acum sunt alte prioritati.

  • Scrii frumos si alergi bine. Felicitari!
    Mi-a facut placere sa alergam impreuna si ma bucur ca prezenta mea ti-a fost utila in anumite momente.

  • @Alin: pai era asa o liniste si doar respiratiile grele pufneau cand si cand asa ca evident, imi ardea de vorbe si de glume sumbre 😀
    Iti urmaresc pe cat se poate prioritatile si sunt mai aproape de realitate decat preocuparile mele si-ale multora. Tine-te tare, sper sa ni te alaturam tot mai multi!

    @Cristina: multumesc inca o data pentru tovarasie, chiar mi-a fost de folos unde mai pui ca mi-a si placut, sper sa ne mai vedem si cu alte ocazii 🙂

  • Prioritatea mea majora este Ana ce abia invata sa alerge 🙂
    Va invit sa va alaturati cat mai multi :), de fiecare data cand aflu ca cineva cunoscut urmeaza sa aiba bebe, ma bucur ca ne inmultim.
    Cat despre natura, facem ce putem fiecare. Remarca cineva pe carpati.org ‘atentia’ deosebita de care se bucura chiar si in randul montaniarzilor. Daca nici noi astia nu prea percutam, ce sanse sunt sa se schimbe lucrurile?

  • @Marti: norocul tau ca nu scriu chiar toti pinguinii 😛

    @Alin: la copii m-ai “lovit”… Am fost tare impresionata de Cursa copiilor de la MPC. E lucru mare sa se ofere si altceva decat casa, masa si jucarii, iar natura si sportul in natura sunt cel putin sanatoase, fara sa ma gandesc la formarea personalitatii celui mic. Sunt sigura ca Ana va avea parte de lucruri frumoase si veridice inca de mica.

    @Mircea: multumesc, acum mai trebuie sa-mi mai antrenez si viteza de deplasare 😀

  • @Irina: multumim!

    @Rose: E interesant ce-ai scris legat de dureri… chiar nu citisem si o sa fac proba metodei. Multumesc de comentariu si imi dau seama ca nu ti-o fi usor pe-acolo, insa prin net n-o sa fii departe de nazbatiile si trairile noastre si sper eu ca nici noi de ale tale. Chiar, pe cand iti faci blog caci mie una mi-a placut cum scrii 🙂

  • Niciodata nu e prea tarziu…. si daca sanatate e, atunci sigur o sa te vedem si la al 8-lea MPC.
    E bine ca nu ti-ai luat aparatul cu tine, pentru ca sigur erau fotografi peste tot, avand in vedere ca e un eveniment cu o amploare din ce in ce mai mare, de la an la an 🙂

    Mie mi-a umplut ochii de lacrimi postarea asta, cum tie startul! Si cred ca si pentru: “mulţi dintre noi am purtat doliu… pentru munţii noştri, pentru pădurile noastre, pentru peştii, urşii, fluturii şi păsările noastre, pentru ceea ce ne-a mai rămas frumos şi pur în ţara asta!”

    Sunteti asa de norocosi ca ati putut participa (dar lasa ca ma antrenez si maratoane sunt si pe-aici: am pus ochii pe La tour de Mont Aiguille, etc)

    De fapt in privinta durerilor…. alergand aici, intr-un fel de parc cu stadion, am dat peste niste antrenori la lotul de juniori ai Frantei… ei numesc durerile astea “des points”… (m-ai departe s-ar putea sa aberez) si zic ca e contractie puternica a muschilor, din lipsa de oxigen. Ca cica nu stim sa respiram bine in timpul alergarii. Si solutia e foarte simpla: te opresti, iti tii respiratia 5-10 secunde, timp in care apesi puternic cu varful degetelor in locul in care te doare, apoi expiri profund si te apleci in fata, sa ajungi cu scafarlia pana aproape de sol. Apoi cand reiei alergarea, incerci sa inspiri/expiri cat mai profund ca sa se oxigeneze muschii. Tu poate ca deja citisesi despre asta dar eu habar nu aveam, pe mine m-a uimit solutia asta atat de simpla, plus ca am si testat-o si a si functionat! Mi s-a parut incredibila! Habar n-aveam care e treaba cu punctele de durere in stomac, in ficat, in umar…. cand ti-e lumea mai draga.
    Felicitari tie si voua pinguinilor si inca odata si lui Octavian, pentru aceasta prima intalnire cu maratonul montan 🙂

  • n-ai idee cu ce pofta am citit acest jurnal, ce nervi am avut la final cand netul nu-mi incarca textul, ce sa mai spun de poze….:( asa-i cand esti pe camp…
    superba alergare! frumos loc! ptr mine nu-i o mirare, ti-am si scris ca vei fi in primele zece locuri, era prea mare dorinta, prea ai visat frumos la acest maraton, si iata ca s-a intamplat, sa fie cel mai cel de pana acum 🙂
    felicitari din suflet!

    ps jurnalul de nota 10 🙂 plus coronita 😀

  • Te intrebi ce am maincat de am putut incuraja toata ziua concurentii la devierea de sub Diana… E foarte simplu: 5 MPC-uri m-au pregatit pentru asta si stiu exact ce inseamna aceste incurajari. Dupa ce primesti atat de mult, ideea de a da inapoi si tu ceva iti da o energie nemasurata.
    Si acum imi aduc aminte cu emotie cand (la editia din 2008 cred) la iesirea din padure pe urcarea spre Magura ne asteptau o ceata de copii impreuna cu Domn’ Profesor (Tilea Pepi) cu surle si trambite si talangi… si MULTA voie buna.

  • @Renutzu: mai sa stii ca m-am mirat putin cand, inainte de concurs, pareai foarte sigura de mine. Sarumana mult de incurajari si de sustinere, s-au simtit!

    @Tori: Si acum au fost copiii la urcarea spre Magura (imi dau seama ca am omis sa scriu ca de altfel multe alte lucruri… un maraton are uimitor de multe detalii…) si trebuie sa-ti spun ca aceste momente de incurajare sincera sunt incredibil de emotionante si motivante.
    Ma bucur ca ai scris aici, am ocazia astfel sa-ti multumesc si sa te felicit pentru ca ai fost acolo 🙂

  • Pingback: Prima alergare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *