Cum a fost la Hit the Top 2012

motto: iar am făcut-o lată! Mi-am alergat căutările până le-am găsit!

9 iunie 2012, Bucegi

§ Prolog

Precum scriam şi în postarea precedentă, participarea mea la Hit the Top a stat sub semnul ne-competiţiei aşa că m-am prezentat la start cu Domnul G. ca la o tură, raid ce-i drept.  Pe de altă parte participarea pe lângă atâtea fete numai una şi una mi-a adus şi-un fel de cunoaştere a propriului nivel şi totodată bucuria de a alerga alături de ele la un concurs restrâns ca număr, dar elitist.

Înainte să deşir povestea, iată câteva link-uri pentru cei grăbiţi:

Hit The Top 2012 – Clasament Fete (foarte drăguţ clasamentul, are şi poze, eu-s pe 14)

– Albumul Foto Şi-a fost 9 iunie – Hit the Top 2012 cu pozele făcute de mine pe traseu plus altele pe care le voi adăuga cu menţionarea autorului

– jurnale de la Mike şi Radu

aşa am alergat – autorul fotografiei mi-e încă necunoscut, zona checkpoint 2meet the sun @ Hit the Top

§ Actul I. Ce şi Cum, dar mai ales Unde

Hit the Top e un concurs aflat la ediţia a II-a şi care se poate rezuma în câteva liniuţe la:
– Munţii Bucegi, traseul triunghi galben (TG) din Bran, Poarta până pe Vârful Scara (2.421 m)
– 1500 m diferenţă de nivel urcarea şi încă 1500 la coborâre, faceţi voi suma
– 17 km nu prea alergabili – traseul e mai degrabă tehnic
– limita de participanţi 70, dată de caracteristicile traseului, 74 au fost totuşi la start dintre care 53 băieţi, 18 fete şi o căţeluşă :)

Am pornit din Bucureşti de vineri seara, cu Mike şi Radu, şi ne-am instalat corturile la capătul satului Poarta în zona startului de a doua zi. Cerul era plin de stele şi doar apa pârâului Poarta (cred că aşa îi spune) vuia necontenit în întuneric ca un cântec de leagăn. Am stat o vreme la poveşti căci sportivii nu se culcă devreme şi abia apoi m-am retras în cort. A început să se creeze un fel de ritual înainte de concursuri: eu singură în cort, îmi aranjez lucrurile pentru a doua zi, gândurile, îmi tot caut locul potrivit de drept ca să pot dormi bine, lucru care nu se şi întâmplă.

Când m-am trezit zona se şi aglomerase de maşini. Mi-am luat kitul de concurs şi-am tras numărul presupus norocos: 30. Dacă era 31 era chiar vârsta mea, una din vârste, că de simţit mă simt ca pe la 25. Episodul cu alimentarea de dinainte de concurs a mers cam prost, abia am înghiţit anticârcelul dizolvat în apă şi ceva miere din cea primită de la organizatori. Nu ştiu dacă chiar a funcţionat, dar măcar crampele musculare şi-au făcut apariţia ceva mai târziu ca de obicei.

Trupa: eu, Mike, Radu, Mihaela Puiu, Cosmin, Cristina, Florin şi mulţi alţii care ne ştim mai mult sau mai puţin de pe la concursuri şi cu care prinde bine să mai schimbi o vorbă două înainte de…

§ Actul II. Start la deal cu mic, cu mare

N-am prea băgat de seamă când circuitele ceasului au făcut să fie 9 că m-am trezit cu plutonul c-o ia la deal. Ştiam că pe cei mai mulţi dintre concurenţi aveam să-i văd acum şi probabil pe coborârea lor în timp ce eu încă o să mai urc – asta e într-un fel avantajul concursului pe acelaşi traseu dus-întors.

pe locuri, treaba voastră dacă nu sunteţi gata, start!

Nu ştiam exact cât e de alergat pe forestier, dar mie nu-mi place defel să trebuiască să alerg câţiva kilometri legaţi şi-am văzut că nici măcar ritmul concursului nu reuşeşte să mă fure. Oricum eu aveam de făcut poze şi opririle dese se sincronizau cu posibilităţile de încadrare.

încep să se vadă munţii şi inima să-mi salte de bucuria că voi ajunge acolo sus

se aleargă spre inima pădurii, respir greu, dar simt cum aerul îmi caută fiecare celulă

Cred că au fost vreo doi kilometri jumătate de forestier cu ceva urcare şi cu ruperi de pluton, lumea împrăştiindu-se fiecare după puteri. Apoi indicatorul anunţă 5h 1/2 până la Omu şi se face stânga pe triunghiul galben. Urcăm nişte trepte, trecem pe lângă Salvamont Bran şi dăm piept unei pante înierbate ce nu ne întâmpină doar cu greul ci şi cu o timpurie căldură a soarelui. E însă un bun prilej să mă strecor mai pe la umbră, pe sub crengi şi să nu ratez momentul de poze.

de sub crenguţa de fag

ziua se anunţă superbă

mirajul soarelui

dacă tot fac poze oamenilor, se oferă să-mi facă şi dumnealor mie

e greu, dar zâmbim cu toţii

Piatra Craiului se arată vederii noastre

îi prind din urmă pe cei ce-aveau să-mi fie tovarăşi mult timp – ea e Coockie

Porţiunea de pădure care a urmat e destul de abruptă, cu multe rădăcini şi stânci, dar care de la urcare prevesteşte dificultatea coborârii în ritm alert (nici în ritm de drumeţie nu e prietenoasă). Ieşim la soare şi la gol alpin şi dăm de primul punct de control. Apăăă! răspund când sunt întrebată ce vreau şi de-abia acum se vede unde avem de ajuns: suuuuus.

Deşi soarele e demult sus, temperatura e plăcută, mai şi adie câte un fir de vânt, iar ritmul de mers îmi dă răgaz să casc ochii la frumuseţea văii şi a pereţilor de stâncă ce se deschid în stânga şi se închid în dreapta.

Valea Ciobotei – la început de Căldare Mijlocie spre capătul Căldării Superioare unde e… the Top

floare roz de nu-mă-uita

genţiene

pe prima urcare stâncoasă apare deja primul băiat – îţi vine să te întrebi de pe ce lume vine 😀

băieţii coboară spectaculos de-a dreptul

stânci, floricele, alergători ce coboară ca vântul printre cei ce încă urcăm

din neamul saxifragelor

Radu aleargă zâmbind

prin Căldarea Superioară, Radu la vale, noi încă la deal…

Oana, prima fată, ea merită felicitări pentru timp şi loc şi mai ales, pentru munca din spatele acestei alergări

urcarea e abruptă şi plină de pietre, rododendronul a înflorit însă şi mă distrage de la suflul greu al efortului

valea se închide cu un sisinel-de-munte şi-un rododendron

mi se alătură Clara, sau eu ei căci urcă destul de bine şi ne împrietenim din zbor pe tema pozelor

Aici trebuie să fac o pauză din ilustraţii şi să vă spun că spre deosebire de alte dăţi când merg cam mutulache, acum am socializat la greu, încurajând pe cei ce coborau, schimbând impresii cu tovarăşii de urcare. Ritmul era suportabil, crampele nu se anunţau să vină prea curând, iar animaţia de pe traseu produsă de cei ce deja coborau era destul de intensă ca să te ţină în priză. Oricum, pentru mine, senzaţia de concurs e mult diminuată, singurul interes păstrat fiind pentru ceilalţi: uite-o pe Puiu, pe Mike, iat-o şi pe Cristina, Florin a trecut imediat după Radu şi altele de gen.

priveliştea e superbă, eu şi Craiul

eh, aşa se vedea, ia lume de visează cât de frumos poate fi… cum să nu hit the top??!

versanţi roz şi de-abia a început înflorirea

din neamul Violelor, alpine desigur

Valea Ciobotei

Mihaela Puiu merge bine şi ca noi ceilalţi, cu grijă mare pe coborârea plină de pietre

Mike vine şi ea, “ce faci Soare?” îmi strigă, mă bucur tare s-o văd chiar şi pentru câteva secunde

Cum se iese din Căldarea Superioară peisajele se deschid cu totul şi doar o culme domoală şi vreo sută de metri diferenţă de nivel ne mai despart de Vârful Scara, the Top-ul zilei. E plin de floricele, covoraşe întregi de violete Viole şi roze Ochiul Găinii se aştern tălpilor şi deşi pozez mai mult concurenţii ce aleargă cu spor la vale, ochii se bucură de frumuseţile înălţimilor. Versanţi întregi încep să capete rozul rododendronilor, iar verdele ierbii se întretaie cu limbile de zăpadă netopite încă.

Ochiul Găinii (Primula Minima)

alerg demonstrativ, că doar se face poză, spre vârf (mulţumesc Clarei pentru ofertă)

hit the top!

aş fi vrut să-i fac şi Clarei poză, dar o zbugheşte la vale (mi-aminteşte că suntem la concurs, dar mă bucură entuziasmul ei nebun cu care ridică mâinile în aer şi aleargă)

După un minut, două de zăbovit pe vârf pornesc şi eu la vale. Mi-e greu să alerg din prima, o fac totuşi lent şi cu sprijinire în beţe. Acum tot peisajul mi se dezvăluie ochilor, dar trebuie să am grijă şi la teren. Nu e de glumă cu grohotişul, cel mai important e să termin întreagă şi eu şi gleznele şi genunchii. Mai ales ei…

Una din fete care a urcat excelent alege să coboare la mers lejer şi îi apreciez decizia. Clara mea s-a dus ca vântul, aşa că aleg ritmul meu de siguranţă. Îi încurajez pe cei ce încă urcă şi nu-mi propun să ajung pe nimeni din urmă. De-altfel, mă uit la vale şi rareori văd un băiat în negru, restul au trecut deja. Cobor cum îmi vine mai bine şi nu simt că aş forţa ceva. Sunt bucuroasă de cum a decurs ziua până acum, e pe sufletul meu: vreme superbă, muntele şi mai şi, aparatul foto cu mine, eu alergând haotic cu frână c-am văzut o floare sau cu viteză că e o porţiune de potecă lină şi eu încă sunt plină de energie.

îmi promit să revin

Trec cu bine de zona pietroasă a căldărilor şi deşi îmi place apa rece şi umbra de la ultimul punct de control, continui coborârea. Pădurea şi rădăcinile ei împletite printre pietre aveau să-mi amintească de ce mi se spune dom’şoara crampă… Cu toate că un cârcel la coapsă mă ia pe nepregătite şi abia pot să descaţăr un pietroi, că alt cârcel mă surprinde vorbind “nu şi tu!” sau că uneori picioarele aleargă de nebune la vale, mă simt tare bine aşa singură prin toată pădurea. De cel puţin o juma’ de oră n-am mai întâlnit nici un concurent.

Taman bine că dau de Clara. M-am temut că s-a accidentat de-am prins-o din urmă, dar e bine, doar că picioarele i se resimt. O las şi-mi continui coborârea în acelaşi ritm care pare să mă ferească de cârceii cei mai cei (ştiu eu că se poate mult mai rău!).

ultimul petec de verdeaţă înaintea forestierului…

Ajung la drumul forestier şi am o presimţire sumbră: o să fie luung! Şi aşa a şi fost. Plus că bătea soarele, pietrele albe iradiau lumina şi căldura, de alergat nu-mi venea decât pe porţiuni şi dacă n-aş fi urcat tot pe acolo aş fi putut jura că cineva a lungit traseul, l-a dublat chiar. Îmi venea să mă arunc în râu să mă răcoresc, dar tot ar fi trebuit să dau gata forestierul…

Mă tot uitam în urmă aşteptându-mă s-o văd pe Clara ce ar fi putut să-şi reia alergarea pe partea asta de drum. Acum, am şi eu un pic de ambâţ în mine şi sigur aş fi alergat ca să nu mă prindă şi tare mi-era frică nu de prins cât de alergat! Aşa, fără nimeni în spate şi faţă, puteam să nu alerg ci doar să cobor la pas. Nici nu ştie Clara de ce potenţial chin m-a salvat 😀

Când chiar credeam că forestierul e fără capăt a apărut Mike, îmi face poză, îi dau borseta şi mă anunţă că finishul e după colţ. Daaa??! Iei, câtă bucurie! Trec linia de finish şi mă alătur prietenilor pentru impresiile fierbinţi şi piperate de cârceii ce abia acum mă încolţesc cum ştiu ei mai bine. Mike şi Mihaela mă masează, îmi dau apă, sunt o răsfăţată în toată regula şi fericirea se completează cu oamenii din jur.

pe forestier, la un colţ distanţă de finish

3… 2… (photo by Adi Lica)

1… (photo by Adi Lica)

(photo by Adi Lica)

eu şi Radu în secunda de după finişul meu – am terminat în 3 ore şi 18 minute şi sunt mai mult decât mulţumită, unde mai pui că am făcut traseul în stilul meu

eu cu Mihaela: orice asemănare e pur întâmplătoare 😀

Mike mă ascultă cum povestesc de toate deodată – bucuria e întreruptă doar de câte un Au! când se pun cârceii (photo by Adi Lica)

§ Actul III. Impresii de după

Ar fi multe de spus despre această tură pentru cei ca mine, competiţie pentru restul. Nu sunt lucruri care să nu-mi fi plăcut. Organizarea suficient de bine (nu mi-aş fi dorit ceva mai mult decât a fost), taxa mică / rezonabilă, tricouri pentru fete şi băieţi pe croieli adecvate, traseu marcat, atmosfera intimă şi plăcută.

Trebuie să-i felicit însă pe organizatori pentru ideea şi locaţia competiţiei! Concursul e inedit, provocator, tehnic, iar lumea bună de la start a confirmat acest lucru.

Personal, am ajuns pe locul 14 din 18 fete şi pe 57 din 74 la general, iar faptul că bucuria nu mi se trage din aceste cifre îmi confirmă că nu locul sau timpul ne ung sufletul, ci trăirile pe care ni le îngăduim în acest timp şi loc. Sunt chiar mândră de mine că am găsit ce tot căutam şi nu ştiam cum să găsesc: răspunsul la întrebarea de ce merg oamenii la competiţii când nu există o miză.

Vreţi şi voi răspunsul, nu??! Fie! Vă destăinui o parte: bucuriile sunt unice, iar găsirea lor nasc în fiecare dintre noi tot felul de căutări. Bănuim că dacă am lua locul unu ne-am bucura ca acela care ajunge pe locul unu. Mirajul există, tentaţia există, dar calea noastră de urmat e unică şi e la fel de frumoasă ca a oricărui altuia dintre noi. Şi indiferent de loc, bucuria noastră ar trebui să fie cea mai frumoasă, ca o haină ce ni se potriveşte perfect. Dacă n-aţi aflat-o încă, mai aveţi de căutat căci pentru fiecare piedică vă sunteţi datori cu încă o încercare, iar când vă veţi regăsi alergând cu zâmbetul pe buze când doar voi înşivă vă veţi fi martor, atunci veţi ştii că poteca de sub tălpi şi inima din piept urmează acelaşi drum. Acelaşi drum bun.

p.s. Cu răspunsul aflat şi la o altă întrebare “ce caut eu aici??!” am pornit spre Piatra Craiului, cu prietenii spre alţi prieteni şi spre un alt munte ce avea să ne primească pe potecile sale. Aveam să văd crestele Craiului în acceaşi zi din două unghiuri total opuse, dar povestea aceasta va urma într-un episod următor.

____________________________

14 Comentarii

  • Eu am cate un we cand simt nevoia sa stau in jurul casei, sa ma refac din alte pct de vedere decat as face-o colindand. Dar daca pun ochii pe vreun jurnal de bord, cum a fost si cel de fata, imi revine aproape instantaneu dorul de duca :)).

    Frumos traseul, chiar si pentru o simpla hoinareala. Felicitari pentru efortul depus si la aceasta competitie! Esti de admirat, Claudia! :)

  • Felicitari! Imi place ideea ta de a admira cat mai multe intr-o zi, iar astfel de competitii se potrivesc de minune.Succes in continuare!

  • @all: sarumana pentru aprecieri, le primesc mai mult pentru tura care chiar a fost frumoasa – pentru performanta le merita cu siguranta altii :)

    @Gabi: si eu patesc la fel cu cititul pe la altii 😀
    cat priveste treburile, inevitabil trebuie timp si pentru ele, eu am cam sacrificat inainte de a ma apuca de zugravit ca mai apoi sa evadez cu fiecare ocazie.

    Traseul e intr-adevar foarte fain si se poate cupla cu valea Gaura ceva de genul: urcat pe Ciubotea si coborat pe Gaura sau cu traseul Clincea etc.

    @Darael: multumesc, sunt doar un povestitor entuziasmat

    @Catalin: cand vezi mai multe in aceeasi zi iti faci o imagine completa si daca vrei sa observi detaliile si sa te bucuri de ele sigur o poti face. Depinde insa cat de mult si ce iti doresti sa vezi.

    Eu sunt de parere ca o tura de drumetie obisnuita alternata cu una de raid e combinatia perfecta, dar sa vedem cum reusesc sa ajung la ea.

    @Rose: ca timp da, sunt super multumita, am mers bine fara sa-mi pun in pericol vreun ligament si mi-am facut si damblaua cu traseul si pozele. Fara poze as fi iesit cu 15-10 minute mai devreme si ce realizam??! Nimic. In definitiv, traseul m-a momit acolo mai mult ca orice altceva (daca era pe la cota 1400, 2000 nu m-as fi dus)

    Cat despre ultimul pasaj se potriveste si la alte tipuri de “mers” pe munte, nu doar alergare pentru ca dorinta de mai mult si competitia apar in forme diferite si nu neaparat sub forma de concurs.

  • frumos! Frumos scris mai ales ultimul pasaj.

    Cat despre timp: BRAVO! eu zic ca e foarte bine si ca te-ai descurcat de minune.

  • Inca o data felicitari tuturor! Sunteti niste oameni/catei frumosi, toti cei care ati participat. :)
    I-am aratat pozele si lui P(el e canadian) si mi-a zis: noteaza locul, trebuie sa mergem acolo neaparat. Deci e pe lista. Merci!

  • @Cora: de la un capat la altul Carpatii au farmec si diversitate si chiar si umblatii Bucegi mai au multe de spus, multe comori ascunse ce nu lasa nici un urcus nerecompensat :)

  • EU va admir… DA si NU…
    CRED ca se poate ALERGA in alte LOCURI!
    DACA prin ABSURD as fi fost pe traseu, M-AR FI DERANJAT sa vad un GRUP FUGIND la deal si la vale.
    REZISTENTA FIZICA se poate TESTA si ALTFEL vezi CONCURSUL de SKI FOND pe trasee special amenajate si FOARTE BINE DELIMITATE(marcate), in CAZ CONTRAR ajungdu-se la deteriorarea MEDIULUI AMBIANT.
    Pentru MINE MUNTELE este un loc de RELAXARE si de APRECIERE a FRUMUSETILOR NATURII.
    TOTUSI iti MULTUMESC ca ai AVUT RABDARE si TIMP sa faci FOTOGRAFII FRUMOASE pe care sa la VEDEM si ALTI iubitori de NATURA!

  • in ultimii aproape 10 ani am avut 3 saptamani de vacanta pe an, deci imagineaza-ti ca aproape uitasem carpatii. ma voi revansa, am mai multa vacanta acum… ma rog, voi avea. :)

  • @Silviu: si eu mai am unele rezerve de NU, dar asta si pentru ca in definitiv, fie ca-i vorba de alergare sau drumetie, oamenii sunt tot oameni.

    Cu intalnirea pe traseu nu-i chiar asa deranjant pentru ca lumea se insira, nu-ti imagina ca-i un puhoi. Eu coborarea am facut-o aproape de una singura. Din ce-am vazut, potecile nu se strica, intretinerea marcajelor e un lucru bun pana la urma, iar panglicile suplimentare se aduna de organizatori dupa. Concursurile montane au si parti bune (s-au cam umplut parcurile de oameni care alearga), cei mai iuti de picior au ocazia sa-si vada limitele (si asta prinde bine din cand in cand), dar si parti negative cand se exagereaza cu alegerea unor locatii (de pilda in Retezat ar fi trei anul asta, unul era mai mult decat suficient…)

    E un subiect destul de bun de polemica, insa eu vad alergarea montana ca pe un alt mod de-a merge pe munte si nu ca pe un sport, tocmai de aceea am fost tare fericita ca luand aparatul cu mine am putut fi eu insumi: chiar si cand alerg ma uit mai mult la peisaj decat la poteca, iar daca vad un cadru pe care as vrea sa-l pozez, ma opresc numaidecat chiar daca asta inseamna ca pierd “timpi” de concurs.

    Acum depinde de fiecare om si ce il mana sa mearga si sa caute la munte.

  • nu era de ratat partea cea mai frumoasa a Bucegilor, si nici de lasat acasa aparatul foto :)
    sunt placut surprinsa ca alergarea a prins contur in Romania, multi tineri – si nu numai – se inscriu in astfel de concursuri; ca vor sa-si testeze limitele, ca vor sa castige un loc pe podium….ori vor doar sa-si incarce bateriile, asta e “alegerea fiecaruia”……importanta e miscarea in sine si mi-e greu sa pun subiectul la dezbateri polemice tocmai din acest motiv.
    mi-e tare drag sa vad poze din astfel de concursuri, sa citesc astfel de jurnale, sa-mi vad prietenii in tot felul de competitii sportive; parc-as fii un vampiras energetic ce ia din toate astea pozitivismul si bucuria unei vieti frumos traite :)

  • @Renutzu: tot mai multa lume alearga si asta e cert un lucru bun. Parcurile sunt acum pline si nimeni nu se mai mira de asta, la concursurile montane apar mereu oameni noi, dar si concursurile se inmultesc peste masura. E insa perioada de tatonare si cautare si sunt sigura ca in cativa ani totul va intra in “normalitate” si nu vor fi nici prea multe, nici prea putine, se va detasa si o elita ce deja a inceput sa se formeze.
    E interesant sa participi la fenomenul asta inca de la inceputuri si sa-l vezi cum creste.

    Ma bucur ca iti dam energie si ca prietenii de carari pot transmite mai departe si prin mediul asta virtual, virtual pe cat il lasam sa fie caci in functie de sentimentele si trairile transmise il putem sfida si apropia continentele intr-o clipita.
    Numai bine draga Renutzule, multi te simtim alaturi de noi :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *