Craiul și Prietenii

La o cabană dragă
sub creasta muntelui drag
alături de prietenii dragi

De-ar începe fiecare zi așa,
de-am putea deschide ferestre pentru suflet

Piatra Craiului. Dimineata la Cabana Curmatura. Fereastra pentru suflet

Dacă îţi propui să dai peste cap planurile de week-end ale prietenilor(20-21 nov), este bine să începi de luni cu un ultimatum din scurt, până marţi. E prima etapă şi cea mai importantă. Pe scurt, mă rodea să fac tura asta cam de multişor şi cum semnalele păreau favorabile din toate părţile, am ascultat de vocea impulsivă a omului ajuns seara acasă după muncă – adică nu prea odihnit – şi am trecut repede în revistă munţii prin care am mai fost şi de care am cât de cât habar, dar care să şi aibă un farmec aparte. A câştigat Craiul! N-am apucat bine să studiez harta şi posibilele trasee că deja nu mai puteam da înapoi.

Am trimis mail şi de-aici încolo lucrurile s-au aranjat de la sine. Am tras cu ochiul la prognoza vremii pentru week-end, totul părea ok şi ca niciodată, mi-am propus să nu-mi fac griji pentru nimic. Toate bune şi frumoase până joi când m-a pus păcatul să mă uit de vreme. Nori de ploaie, frig şi ceaţă se arătau de pretutindeni. M-a întors pe dos că nu-mi era de mine, pe mine câteodată nici potoapele nu m-au oprit, dar mi-era de prieteni, voiam să se bucure de cerul albastru al toamnei şi de măcar câteva raze calde de soare şi mai ales, de privelişti clare din înaltul crestelor.

Dacă joi vremea se anunţa sumbră, vineri deja arăta mai ok şi în momentul acela am abandonat prognozele şi am ales calea optimismului: ce-o fi o fi! şi după inima omului mi-au guvernat grijile de-acum. Iniţial ne-am strâns doar trei, dar în final ne-am făcut cinci, numai bine să ocupăm cu vârf şi îndesat locurile unui clio2 (parcă asta e maşina ta Cristi 😀 ). Şi într-adevăr, s-au anulat ceva planuri în favoarea turei mele, ceea ce m-a bucurat mult şi în multe feluri.

Ca să intru în pâine, traseele propuse şi duse cu brio la capăt au fost:

Sambata, 21 nov
*Zarnesti (alt ~700m) – Cabana Curmatura (alt 1470): marcaj BG, timp 2.5h
**Cabana Curmatura – cazare, lasat rucsaci/greutate, pauza de masa, timp 1h
***Cab. Curmatura – Vf Turnu (alt 1923) – Şaua Padinei Inchise: marcaj PR, timp 2.5h – Cabana Curmatura: marcaj BA, timp 2h

Duminica, 22 nov
*Cab. Curmatura – Saua Crapaturii – Vf Piatra Mica (alt 1816) – Poiana Zanoaga(alt 1393): marcaj PA, timp 3h – Zarnesti: marcaj BG, timp 1.30h

harta cu traseele urmate: prima zi albastru, a doua zi roz
Harta Piatra Craiului. Fragment Curmatura-Turnu-Piatra Mica

iar trupa s-a compus alfabetic din: Alina, Boga, Claudia, Cristi, Nico.

Meet the Sun pe Varful Turnu, Piatra Craiului

Am avut și un motto, ce cadou să-i iei lui Vali??!, unde nu cine e Vali e important pe cât adevărata provocare de a nu-i cumperi un mouse cuiva care are deja trei, din care doi primiţi cadou cu alte ocazii ;)) (printre glume de tot felul s-au ivit și soluțiile și între timp Vali și-a primit cadoul care n-a fost nici pe aproape vreunui… mouse)

După ce vineri seara ne-am dat un pic pe conferinţa yahoo să stabilim cu transportul şi din care mi-a reieşit foarte clar că lumea e plină de entuziasm şi voie bună, ne-am întâlnit sâmbătă dimineaţă cu toţii în faţa Mitropoliei, ca mironosiţele… Vremea? Ploaie, frig, ceaţă, adicătelea toamnă autentică, numa’ bună de sfidat şi de plecat de-acasă.

Izbutim să ieşim din Bucureşti, să nu ratăm anumite intersecţii şi să parcăm la Gura Râului pe la ora 9 exact aşa cum plănuisem. Ne echipăm, le ajut pe fete să dezlege misterul unor parazăpezi bine puse, mâncăm ceva sandwish-uri, avem grijă să nu uităm la mașină cele de trebuință şi pornim plini de elan… pentru câțiva pași doar, căci nu ne grăbim nicăieri şi e foarte important să nu uiţi ochelarii de soare când afară plouă (dar dacă nu plouă??!) şi nicidecum… maşina descuiată.

Vremea? Ceaţă, ploaie măruntă şi deasă, friguţ, eu tot am speranţa că sus va fi mai bine, dar n-am de unde să ştiu… Mergem pe drumul forestier, ne latră nişte câini ai ciobanilor, ajungem la Fântâna lui Botorog unde ne întâlnim cu alţi temerari ai ceţii, ne întreabă de mergem cumva să dormim la Refugiul Ascuţit şi îi liniştesc că nu, erau deja vreo 5-6 deci nu era cazul să fim zece pe-acolo…

De la fântână, facem dreapta prin pădure pe banda galbenă şi pădurea ne aşteaptă ca o armată de statui dezgolite ce se pierd in ceaţă, iar hainele sunt covorul de bronz pe care păşim, râuri de frunze umede în care bocancii se adâncesc şi sub care pământul e încă uscat. Urcăm în serpentine largi, cu ochii după marcajul ce ne fentează uneori şi ne bucurăm că totuşi ploaia se răreşte pe măsură ce luăm altitudine.

pădure în două culori: gri și arămiu
Piatra Craiului. Ceata urcand la Curmatura

sublim! pentru cei care iubesc ceața (desigur)
padure in ceata

detalii de poveste
frunzele toamnei...

înaintăm în adâncul pădurii…
Piatra Craiului. Pe carari marcate

… și ne dăm pierduți în ea (cu marcaj cu tot)
marcaj prin ceata

Ajunşi în Poiana Zănoaga totul e învăluit în ceaţă. Eu încerc să-mi amintesc cum era marcajul ca am mai auzit eu poveşti din-acelea în care pe drumuri arhicunoscute fiind, tot s-a lăsat cu bălăureală. Nu că m-ar speria prea tare, dar deh, mă simt responsabilă, şi până să fac un studiu mai aprofundat terenului iaca şi valul de ceaţă se retrage ca un reflux. Se vede poteca, stâna, dar şi contururi misterioase de copaci goi sau brazi fantomatici. Ador atmosfera asta, Micuţa mea o adoră, şi Nico e mare amatoare de peisaje învăluite în ceaţă, Alina o simte însă un pic mai greu la respirat, iar pe băieţi… nu i-am întrebat (presupun că pentru ei ceața e doar… ceață – fără supărare, da?!).

valuri se ridică, valuri ne-nconjoară, când urcușu-i greu, inima-i ușoară!
Piatra Craiului. Poiana Zanoaga

Prin poiană ţinem curba de nivel, ajungem la jgheaburi, apoi la pădure şi amintirile trecerilor pe-aici apar una câte una pe măsura ce înaintăm. Pentru mine e deja un lucru mare să am amintiri pe munte, să mă bucur de revederea unor locuri vechi, nu doar de descoperirea celor noi. De aici mai mergem vreo jumătate de oră până la Cabana Curmătura, una dintre cele mai pitoreşti după parerea mea, deşi n-am ajuns încă la Mălăieşti şi încă în multe alte locuri. Cabanierii sunt foarte de treabă, luăm camera, dar ne oprim să mâncăm şi să bem câte un ceai cu rom.

pe-alocuri, începe stânca să se vadă și Craiul să-și arate fantomatic, creasta
Piatra Craiului. Franturi de creasta prin ceata

deasupra Curmăturii veghează însă, cer albastru…
Piatra Craiului. Cabana Curmatura

Printre aburii ciorbelor de dulce, dar şi de post, al ceaiurilor sau vinului fiert, simt că mă ia cu lacrimi. În puţina lumină naturală ce intră prin geamurile aburite, în căldura sobei de teracotă, dar şi a spaţiului acestuia simplu şi prietenos ce ne găzduieşte, zăresc chipurile oamenilor dragi. Îi văd cum zâmbesc, cum freamătă de viaţă şi energie, îi simt eliberaţi de gânduri şi griji şi mă bucur enorm pentru ei şi pentru mine. Sunt fericită că îi am, că eu sunt aici cu ei, că ei sunt aici cu mine, şi-mi aduc aminte de vorbele lui Vintilă (unul din desele momente când i-am pomenit pe pinguini) despre fericirea de a fi cu prietenii alături.

De la aburi și căldură am pornit în partea a doua a traseului, spre creastă prin Șaua Crăpăturii. Eu nu mai fusesem pe aici, de fapt dintre noi, doar Alina mai urcase în vară, dar nu mă temeam de greutăți ci doar să nu ne prindă noaptea pe vreo descățărare pe-acolo la întoarcere. De la Curmătura, urmăm punctul roșu (PR), însoțiți și de PA și BG.

urcăm spre Turnu, fără tren, deși stâncii i se spune “Locomotiva”
De la Curmatura spre Turnu. Stanca "Locomotiva"

Din Șaua Crăpăturii punctul albastru care ne-a însoțit până aici pornește spre Piatra Mică și acesta va fi traseul de mâine, iar BG coboară pe Valea Crăpăturii. Din șa începem să simțim caracterul ușor alpin al traseului, care deși marcat, presupune un pic mai multă atenție. Mai întâi de toate ne luptăm cu o zonă de bușteni căzuți, pe care îi ocolim sau îi sărim după cum ne simțim înspirați, mai ales că ceața continuă să ne înconjoare. Tot aici însă, aveam să cunoaștem și soarele la față, iar odată cu el să putem distinge câte ceva prin jur.

din Șaua Crăpăturii ne bucurăm de o singura priveliște: contururi prin ceață
Saua Crapaturii

ceață și soare – pădurea e vrăjită?!
soare si ceata

albastrul e mai frumos ca oricând…
Piatra Craiului. Urcand spre Varful Turnu

Alina ne arată pe unde vom urca spre Turnu și pare un picuț abrupt, mai ales că știu cum stă treaba cu grohotișul pentru cineva care n-a mai avut parte de el, dar poate sunt eu prea grijulie. Încerc să mă abțin să dau prea multe sfaturi și să mă transform într-o mamă cicălitoare și m-am cam abținut tot drumul în speranța că nu vor exista momente de cumpănă. Ajungem destul de repede la primele porțiuni cu cabluri și după câteva manevre respir ușurată: toată lumea pare să se descurce și chiar mai mult de-atât, le și place. Bineee… neștiind traseul nu puteam să nu mă întreb ce urmează, dar din câte citisem, nu părea să fie mai greu de atât și nici de porțiuni cu gheață sau umezeală nu părea că vom avea parte după săptămânile de vreme bună ce ne precedaseră tura.

un altfel de a urca…

ceee parc de aventură??!
urcare pe cabluri

Piatra Mică se vede bine de-acum
Piatra Craiului. Piatra Mica

Mai are sens a spune cât de fain a fost??! Are! Cer albastru, soare, mări de nori albi, învolburați ce se apropiau rostogolindu-se, noi, urcușul care deși ne cere multă atenție și oarecum îndemânare, ne și odihnește totodată. Ne oprim destul de des contemplând, râzând și mă simt atât de bine încât aș putea uita de temeri și griji, deși nu pot să nu mă gândesc ce ne-or aduce norii aceștia mari și albi sau dacă mă apucă vreo criză de rinichi pe-aici, lucru pe care l-am ignorat de când am gândit această tură.

zonele cu cabluri sunt foarte dese și diverse…

norii vin… rostogol
valuri de nori

văile se adâncesc în urma noastră

Mai presus de toate însă, știu ce bucurie și ce încredere încolțesc înăuntrul unui om mergând pe astfel de trasee în Crai! N-ai cum să le uiți curând și poate de aceea e Craiul așa iubit. Le-am tot repetat că dacă după o astfel de experiență nu te îndrăgostești de munte, atunci n-o vei face niciodată. Desigur, muntele place multora, mai ales ca activitate sportivă, recreativă, socială sau pur și simplu, motiv de evadare, detașare, refugiu, dar toate acestea nu pot supraviețui timpului fără să existe și altceva la mijloc. Despre ce anume e vorba? Unii îl numesc dragoste, eu îi spun… dor.

dacă nici acesta nu-i albastrul infinit…
albastru infinit

clepsidra – cablul e asigurat într-o ancoră naturală de piatră
clepsidra- ancora naturala

Micuța nu scapă nici un unghi…

și norii tot vin, traversează drumul din Zărnești spre Plaiul Foii
și norii tot vin, traversează drumul din Zărnești spre Plaiul Foii

Ajungem într-o zonă cu jnepeni și de aici, conform unei descrieri citite ca temă pentru tură, nu mai avem mult până în creastă. Aproape să ne pară rău că s-au terminat zonele cu cabluri, sunt destul de interactive pentru trup și mai ales, pentru minte. Genunchii lui Boga, ușor supărați de dimineață, par să înceapă a se relaxa după ce concentrarea și folosirea mai mult a mâinilor odihnesc picioarele, genunchii Alinei suferă și ei după ce au fost loviți de piatră – eu pățeam asta foarte des în primele ture, acum ceva mai rar – dar per total suntem în formă. Dacă vă întrebați despre ce discutam, în vervă chiar, apoi aveam o misiune: ce cadou să-i ia (Cristi) lui Vali! Grea treabă! S-a sucit problema pe toate fețele, s-au făcut glume de tot felul, cert e că fără să-l cunoaștem pe Vali l-am “adăugat” trupei și ne-a “însoțit” tot drumul.

Și cum urcam prin jnepeniș cu o voie bună bună de salvat pe film (chiar am făcut un filmuleț foarte reușit) îmi dau seama că eu mestec de zor, de ceva vreme, ace de jneapăn. Oops! Scuip afară acul curent, dar încep să fac un calcul…. cam câte am mestecat deja??! Fac asta frecvent, dar cu fire de iarbă sau muguri de brad… însă jnepăn??! O fi otrăvitor, n-o fi, n-am cum să știu (nu mi s-a făcut rău), dar tot ceea ce spun de-acum încolo și pare “deplasat” este considerat de trupă ca stare “high” și nu-i pot condamna, ei de obicei se limitează la… mâncare 😀

Creasta Nordică a Craiului își arată profilul în soare. Nu vedem prea mult, nu pare așa ascuțită de-aici, dar priveliștea îmi dă aripi. Suntem pe Vârful Turnu. Norii aceia frumoși s-au apropiat și în curând ne vor acoperi. Vântul bate rece câteodată, alteori ultimi stropi de căldură ne mângâie, dar nu ne putem plânge de vreme. Facem pauză de masă, după ce Cristi se chinuise să mânânce un măr în urcare nemaigăsind loc și de respirat, eu îl asigur că experiența rezolvă și acestă problemă. Stând acolo, apare un tip și-o tipă, el salvamontist cred, schimbăm câteva vorbe și din sfaturile dumnealui reiese că ne așteaptă zone interesante cu cabluri la coborâre. Hmm… nu prea îmi place asta, și neștiind traseul îmi fac griji și grăbesc puțin trupa s-o luăm din loc, mai ales că apropierea norilor putea să însemne ploaie, ninsoare sau ceață densă numa’ bună de pierdut marcajul.

început de creastă nordică a Craiului – de pe vârful Turnu
început de creastă nordică a Craiului - de pe vârful Turnu

Piatra Mică, marea de nori și Bucegii undeva la orizont
Piatra Mică, marea de nori și Bucegii undeva la orizont

în Bucegi a nins deja…
în Bucegi a nins deja...

Traseul nostru de creastă nu e foarte lung, nu atât de lung pe cât mi-aș dori, dar și noaptea vine mai devreme în noiembrie așa că e timpul să coborâm. Astfel că, mai facem o poză de grup în Șaua Padinei Închise și ne pregătim de coborâre. Privesc totuși spre Vârful Padinei Popii la baza căruia stăm, pe indicator apare doar la 15 minute și aș băga o fugă până sus căci oare de-acolo cum se vede??! însă nu e momentul acum pentru el – sunt sigură că-i va veni și lui rândul (pentru Turnu am urcat de două ori până la Curmătura înainte).

pe creastă…
Piatra Craiului. Pe creasta nordica

din loc în loc, iarba și jnepenii sunt îmbrăcați în gheață – e totuși iarnă

în șaua Padinei Închise – poză cu nori și cu… noi

Aveam emoții pentru coborâre, știu că nu e așa ușor și nici plăcut să descațeri chiar dacă sunt cabluri. Chiar dacă toată trupa era pe baricade, tot simțeam un fel de îngrijorare. Noaptea oricum urma să ne prindă și deși ne lipsea o frontală (înlocuită de o lanternuță – cea cu care mergeam eu la început pe munte), nu mă temeam decât de ceață și orbecăială după marcaj – destul de obositor după o zi întreagă de mers. Cu toate astea, pe banda albastră nu sunt cabluri! Or fi pe triunghi albastru cel care coboară de la Vârful Ascuțit. Cabluri nu, dar grohotiș da, că doar suntem în Crai și nu se poate altfel.

Ultima oră am mers-o la frontale. N-a fost deloc rău, marcajul fiind chiar foarte bun. Ajungem la cabană și după ce ne schimbăm în cămăruța noastră pornim spre sala de mese. Aici, lume multă, comandăm vin fiert și mâncare și de-aici încolo nu am prea multe să vă povestesc.

După jumătate de cană de vin m-a luat o toropeală groaznică de n-am putut nici mămăliguța cu smântână s-o dovedesc. Cu ochii pe jumătate împăienjeniți încercam să-i conving pe-ai mei că nu mi-e rău ci doar… vreau somn. Și asta am și făcut. Pe la 7 fără ceva m-am retras și mi-am lăsat prietenii “singuri” în cabană – frumos din partea unei gazde, nu??! – dar eu nu mă pun cu somnul la munte, unde până acum am avut parte de somnuri memorabile: 12 ore în Ceahlău, 13 în Cozia… și 12 acum în Crai căci cu o mică întrerupere pe la 10 seara când s-a întors și trupa, n-am mai deschis ochii până la 7 dimineața și atunci fiind… ultima trezită.

A doua zi, plină de energie și de entuziasm, mai ales după ce zările deschideau o nouă zi frumoasă, am început cu o omletă și ceaiuri și multă, multă vorbărie (sper că n-am speriat jumătate de cabană) spre bucuria prietenilor care așa mă stiu și sper eu, mă preferă.

zori de zi la Curmătura

cuțu încă doarme…

fotograful…

…și modelul

Pornim pe traseu, ceva mai îngreunați ca la urcarea spre Turnu când ușurasem rucsacii lăsând la cabană din lucruri, și prima parte de punct albastru o mergem pe traseul de ieri. Din șa, facem dreapta însă și o primă poieniță ne primește ușor brumată. Din când în când câte o adiere de vânt rece ne face să punem mănușile și să tragem fermuarele până sus.

Urcușul e foarte fain, în serpentine mici de piatră, ne folosim și de mîini și de cabluri și așa cum anticipam, după ziua de ieri, acum pare mai simplu. Încă nu am habar cum e traseul, pe aici nici Alina n-a fost, dar toată lumea m-a asigurat că se poate trece mai ales dacă nu e gheață și acum, nu e. Ajungem pe mica creastă a Pietrei Mici și simțim că timpul trece mult prea repede.

o mică și ultimă gențiană

pe acolo am urcat cu o zi în urmă: ușor dreapta, pe al doilea vâlcel

unde soarele ajunge mai greu – ienupăr înghețat

urcușul e și mai fain azi după ”antrenamentul” de ieri

un mic horn la urcarea spre creastă

acrobații…

încă doi pași și suntem pe creastă

pe Piatra Mică – jos se vede drumul spre Plaiul Foii, iar în centru, mogâldeața aceea mare e Măgura Codlei

pe creasta mică a Pietrei Mici – primim vizita a câțiva nori

Pe vârful Piatra Mică facem un popas scurt, hotărâți să amânăm pauza pentru un loc ceva mai ferit. Un vântișor rece ne mână mai departe și bine face căci aveam să dăm peste unul dintre cele mai faine locuri ale turei noastre: o poieniță cu iarbă înaltă și deja uscată, scăldată de soare, cu aerul acela de rai pe pământ…

în poieniță

Priveliștea e generoasă și mă bucur că după un an și jumătate de mers pe munte știu și eu cam ce se vede în zare, Măgura Codlei într-o mare de nori, crestele deja albite ale Bucegilor, Piatra Mare și Postăvaru undeva departe. Facem o nouă pauză la Crucea Eroilor unde ne mai eliberăm de o parte din energie… sărind. Cu excepția lui Boga care ne-a pozat, i-am convins încet-încet pe Alina, Nico și Cristi să intre în cadru și acum sunt sigură că nu le pare rău. Cam asta e ce ne-a ieșit…

mai întâi o panoramă de la Crucea Eroilor…

engage!

pe locuri, fiți gata…

…zbor!

Poteca de coborâre e abruptă, dar faină, căci te aștepti oarecum la stâncăraie având în vedere urcușul și în schimb, primești pământ moale acoperit cu ace de brad. Acum, trebuie să recunosc că am fost și tare norocoși cu vremea, căci îmi imaginez altfel coborârea în condiții de ploaie. Am mai făcut un popas de masă undeva în pădure într-un luminiș ce ne ispitea cu un mănunchi de raze de soare. Orice, numai să nu ajungem prea repede jos unde ne așteptau valurile de ceață, pe când aici sus era atât de multă liniște și atât de frumos.

Revedem Poiana Zănoaga sau mai bine zis eu o revăd, ceilalți abia acum o văd pe de-a-ntregul având în vedere ceața de la venire și reintrăm pe banda galbenă. Trecem de stână și înainte de a intra în pădure ne răsfățăm cu o ultima baie de soare. Un bun prilej să mă joc cu Micuța și să încerc câteva portrete pe seama prietenilor mei. De pe chipurile lor surprind mulțumirea și mă bucur din tot sufletul că tura a mers bine până la capăt, că toate s-au potrivit așa cu mi le-am dorit.

vedere spre Bucegi din Poiana Zănoaga

poteca ne poartă de-acum tot mai departe de creste…

Ne sincronizăm nefericit cu un grup de copii, din-aceia gălăgioși și plini de energie, dar nu în direcția pe care mi-aș dori-o eu. Una peste alta, marcajul e bun, dar poteca e fragmentată și transformată în zeci de poteci și astfel ai șanse mari să dai rateuri deși e unul dintre traseele cele mai frecventate. Așa că tot tăind serpentinele au greșit-o și aștia micii, ocazie pe care n-am ratat-o de a le spune câteva de genul “marcajul există pentru a fi urmat”, “alții ca voi au format aceste poteci greșite care v-au păcălit acum” și le-aș mai fi zis vreo câteva despre ce înseamnă drumeția pe munte, dar m-am abținut să dau lecții (cu toate că se înțelege, aveam poftă, asta după ce mă cam luasem și de Nico ceva mai înainte :D)

mă aliniez umbrelor, dar n-am rădăcinile lor…

“imi place doar toamna cand umblu prin frunzele multe”

La drumul forestier dăm de câțiva grătaragii, de mașini care urcă spre Prăpăstiile Zărneștilor, dar drumul nostru merge la vale și e întotdeauna mai scurt la întoarcere. Privesc în urmă și nu-mi vine a crede cum valul de ceață coboară și el în urma noastră acoperind crestele, pădurea, drumul, ca și cum toate acele priveliști și clipe însorite se transformă în mici comori pe care le luăm cu noi drept singură mărturie și pe drept, căci povestea acestor două zile se încheie aici când ne îndepărtăm de munte…

“poarta” către munte se învăluie în ceața…

Profetic cumva, pregătindu-ne de îmbarcare, am zărit câțiva cai ce se apropiau de râu. S-au adăpat, apoi după o aparentă ezitare, au trecut curajos prin apele reci, unul câte unul. Era clipa lor de libertate și n-au irosit-o. Și dacă eu îi simțeam eliberați din hamuri pentru un timp, ei se simțeau împreună, sălbatici și puri în-afara oricărui timp. De-am putea fi și noi oamenii asemeni lor! De-am putea să trăim mai puțin încătușați…

ei sunt liberi o clipă, noi…??!

___________________________________
mult mai multe poze, în albumul foto:

Piatra Craiului – Prin ceata, spre creste intr-un week-end de poveste

12 Comentarii

  • Pingback: Craiul și Prietenii - Ziarul toateBlogurile.ro
  • Mi-au placut tare mult cele doua poze: zborul si pregatirea de zbor. Foarte tari! 🙂

    Foarte frumos ai incheiat jurnalul. Chiar ca intr-un fel “profetic” ti-au iesit in cale acei cai!

  • @Claudiu: saltul sincron e chiar mai simplu decat pare si iese din prima… dupa vreo trei incercari 🙂

    @Kya: Sunt sigura ca asa zice 🙂 Doar ca uneori lanturile astea iau chipuri destul de “blande” si nu prea le mai percepem ca… lanturi.

    Culmea e ca priveam la acei cai si ma intrebam daca vor sari intr-adevar. Am raspuns un NU rational, caci le era destul sa se adape, dar si un DA caci am focalizat asteptand…

  • Saltul si caii…caii liberi asa cum noi doar incercam sa fim. Si asta pentru ca nu gasim puterea sa ne scuturam de lanturi, sa lasam spiritul liber. Un jurnal bun de pus pe rana atunci cand dor rinichii 🙂

  • Adevarul e ca ma temeam de vreo criza, ca m-ar putea durea “in plus” de la rucsac, dar n-am avut nimic-nimic cat am fost pe munte. Nici nu trebuie sa ma mire asta, mai mult ca sigur entuziasmul mi-a anesteziat orice neplacere 🙂

  • Eu sunt Vali!!! …si n’am primit un mouse!

    Referitor la descriere foarte frumoasa si placuta de citit. Va doresc la cat mai multe astfel de drumetii.

    Desi ora de plecare din Bucuresti trebuie sa recunosc ca era pentru mine un obstacol greu de trecut. 🙂

    Foarte frumoase si pozele…

  • Superb! Văd că v-aţi legat sufletul de Curmătură… Sper să vă ocolească dezamăgirea pe care am trăit-o noi când, după un an pauză de Piatra Craiului, am găsit în locul bătrânei cabane din Plaiul Foii un kitsch elveţiano dâmboviţean dedicat cumetriilor şi botezurilor…
    Excelente fotografii… Poezie!

  • Multumesc Baricada de vizitele tale. Nu sunt multi cei care se incumeta la paginile kilometrice de “jurnale” si sper sa-ti fi aproape acea zi cand vei revedea toate aceste locuri! Ca om care iubeste fiecare poteca de munte fie ca e la poale, fie ca-i pe creasta, stiu ce inseamna sa-ti fie dor de aceasta lume!

    Curmatura e cumva cabana mea de suflet. E printre primele cu care m-am intalnit la munte si imi place mult aerul ei simplu si primitor. Ca si la Barcaciu de-altfel. Asa ar trebuie sa fie toate cabanele daca ar fi dupa mine. Cu toaleta afara, cu paturi cat mai simple (priciuri), cu cel mult sobe de teracota si cu sala de mese la comun, in care singurele elemente de decor sa fie harta si fotografiile ingalbenite de timp, eventual o musama inflorata cu miros de… casa bunicii… (si ma opresc ca pur si simplu mi-au dat lacrimile…)

  • Pfuai, ce mi-ai mai rascolit aminitirile… Am facut si eu traseele astea, cand aveam 15 ani, cu diferenta ca am mers pana la vf. Ascutit si am coborat pe triunghi albastru.

    Si cabana Curmatura… Stiu ca dupa prima zi, seara la cina, mi-a pus taica-meu in fata un carnat cu piure si o halba de bere. Cina asta, luata la lumina lampilor “cu carbid”, a fost una dintre cele mai bune, de mi-o amintesc si acum.:)

    Si priciurile, unde – in vreme ce afara batea vajgalaul, de zguduia cabana – stateam la caldurica, impreuna cu oameni cunoscuti chiar atunci, si povesteam filme de groaza, pana cand ne lua somnul, care nu se lasa prea mult asteptat.

    Foarte frumos ceea ce spui despre prietenii tai:

    “În puţina lumină naturală ce intră prin geamurile aburite, în căldura sobei de teracotă, dar şi a spaţiului acestuia simplu şi prietenos ce ne găzduieşte, zăresc chipurile oamenilor dragi. Îi văd cum zâmbesc, cum freamătă de viaţă şi energie, îi simt eliberaţi de gânduri şi griji şi mă bucur enorm pentru ei şi pentru mine. Sunt fericită că îi am, că eu sunt aici cu ei, că ei sunt aici cu mine, şi-mi aduc aminte de vorbele lui Vintilă (unul din desele momente când i-am pomenit pe pinguini) despre fericirea de a fi cu prietenii alături.”

    Sa aveti grija unii de altii.

    E o adevarata placere sa-ti citesc jurnalele, fiindca sunt scrise din suflet, cu sensibilitate. Nu exagerez cand spun ca lecturile sunt adevarate evadari intr-o lume pe are o cunosc, dar in care nu prea am mai mers in ultimul timp.

    Multumesc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *